Istoria Transilvaniei, comprimată în câteva repere evenimenţiale imortalizate în acte ale mitologiei identitare româneşti sau maghiare, asigură cadrul unor controverse cărora cele două secole de istoriografie mai mult sau mai puţin specializată nu le-au diminuat impactul la nivelul receptării publice. Diversitatea interpretărilor şi abundenţa scrierilor dedicate Transilvaniei, impresionantă măcar sub raport cantitativ, se află într-o relaţie invers proporţională cu calitatea cunoaşterii trecutului, chiar în rândul comunităţilor locale, iar militantismul care impregnează lecturile propuse de reprezentanţii de ieri şi de azi ai acestora face din încercarea de restituire a profilului acestui spaţiu pluralist din punct de vedere etnic şi confesional o adevărată provocare interpretativă. Alături de celebra controversă româno-maghiară cu privire la cine a fost primul, un moment nu mai puţin controversat îl reprezintă seria de evenimente care determină reorganizarea Transilvaniei ca principat autonom, aflat sub suzeranitate otomană. O mai bună înţelegere a acestei perioade de „tranziţie” de la medieval la modern ar fi asigurată de o sumară trecere în revistă a mutaţiilor pe care cadrul internaţional le-a suferit, fenomene ce vizează atât infrastructura politică, cât mai ales paradigmele culturale şi confesionale ale civilizaţiei europene.
Această perioadă a fost apreciată de specialişti ca un punct de turnură în evoluţia relaţiilor internaţionale1 , din perspectiva trecerii de la Respublica Christiana, ansamblu trans-naţional guvernat de împărat şi de papă, la o lume multipolară, a statelor teritoriale, aflate în relaţie de alianţă sau antagonism, diverşi poli de putere tinzînd să alcătuiască un sistem guvernat de principiul raţiunii de stat. Din această perspectivă, abordările istoriografice tradiţionale au acordat un loc important ascensiunii Casei de Austria şi agendei universaliste asumate de exponenţii acesteia,, avându-se în vedere analiza sub multiple aspecte a politicii împăratului Carol Quintul, atât de spectaculară şi ineficientă, realizările lui Ferdinand şi problematica Europei Dunărene fiind apreciateca un episod secundar al acestor grandioase iniţiative mondiale. La o asemenea abordare au contribuit însăşi reprezentanţii dinastiei Habsburg, care s-au prevalat în permanenţă de prestigiul imperial şi de poziţia de promotori ai cauzei catolice, susţinând un eficient aparat de propagandă, element important în condiţiile progreselor Umanismului şi difuziunii cuvântului scris. Dobândind suportul ferm al argumentului documentar, restituirile istorice ale secolului al XVI-lea şi ale perioadei precedente, au oferit spaţiul pentru manifestări de erudiţie individuală sau colectivă, Austria având prin fraţii Pez reprezentanţi de excepţie în acest sens2 . Perioada jalonată de războaiele italiene, reluarea ofensivei otomane, Reforma religioasă şi Pacea de la Chateau Cambrais (1559), este o etapă decisivă pentru scena politică europeană, care îşi dobândeşte contururile păstrate, cu unele schimbări, până la 1789. Perioada a fost circumscrisă de teoreticienii relaţiilor internaţionale substituirii universalismului medieval prin realitatea echilibrului de forţe3 . În Europa, cei mai dinamici actori se dovedesc de acum statele centralizate4 , fundamentate pe o anume coeziune etnică şi confesională pe loialitatea faţă de dinastie, şi care aduc în relaţiile politice cauzalităţi generate de viziunile pragmatice, propuse de gândirea renascentistă5 . O asemenea evoluţie a fost sinuoasă, afirmarea statelor coexistând cu cel din urmă şi poate cel mai spectaculos proiect universalist de sorginte medievală trans-naţională, vizând hegemonia în cadrul christianitas, ca soluţie la criza politică şi morală cu care se confrunta Europa vremii şi aparţinând lui Carol Quintul şi, prin el, Casei de Habsburg. Eforturile pentru transpunerea în fapt a agendei politice subsumate idealului cavaleresc personificat de Carol Temerarul justifică rivalitatea cu Franţa, cel mai puternic stat creştin din epocă, care se identificase încă din secolul XIV cu ideea statului-naţiune. Rivalitatea se manifestă pe câmpurile de luptă din Germania şi Italia, dar şi pe frontul diplomatic din Europa Centrală. Formidabila concentrare de forţe înfăptuită prin afilierea la patrimoniul Habsburgilor a Coroanei Imperiale şi a celei spaniole a fost preliminată de o perioadă de relativă mediocritate politică, dublată de o remarcabilă eficienţă administrativă. Conjunctura economică a secolului al XV-lea determinase reevaluarea resurselor minerale, iar deţinerea unor astfel de active asigura beneficii politice imediate. Minele din Tirol şi Austria Inferioară au preliminat cariera de succes a Arhicasei cel puţin în aceeaşi măsură cu abilitatea diplomatică. Concentrarea resurselor patrimoniale şi concretizarea unor pretenţii succesorale realizată în beneficiul tinerilor descendenţi ai lui Filip cel Frumos părea să asigure dominaţia lor în Europa, consolidată prin Pactul de Familie cu Jagielonii din Ungaria şiBoemia. Multiplele particularisme subsumate de aparenta unitate au contribuit însă la diminuarea treptată a aspiraţiilor şi la o finalizare mediocră a obiectivelor. Iniţial, principii germani care aderaseră la Reforma protestantă au văzut în noul împărat un restaurator al măreţiei imperiale, în opoziţie ireconciliabilă cu papalitatea decadentă. Umaniştii spanioli imaginau reunificarea lumii romane înb eneficiul propriei naţiuni. Opţiunea suveranului pentru universalismului cu tente ghibeline, propus de cancelarul Gattinara6 , privilegierea intereselor spaniole în dauna celor din lumea germană, au contribuit la înstrăinarea sprijinului leaderilor protestantismului german, dispuşi frecvent la parteneriat politic cu Franţa. Evoluţiile au avut un impact deosebit î nspaţiul german, elitele preferând constant să-şi protejeze libertăţile, interesele regionale, chiar î nantiteză cu idealul unităţii politice, rămas o preocupare pentru mediile intelectuale. Dezastrul suferit de francezi la Pavia (1525), urmat de Tratatul de la Madrid (1526)7 , determină o schimbare fundamentală în „morala politică” dominată până atunci de abordări confesionale, prin alianţa oficială din 1536, dintre Francisc I şi Suleiman Magnificul, a cărei replică, prea puţin eficientă în durată lungă, se va dori colaborarea lui Carol Quintul cu şahul Persiei. Contactele lumii creştinecu cea islamică, constând anterior în conflicte armate, atenuate de interese comerciale, devin acum mai nuanţate, graţie intereselor politice. Antagonismul dintre puterile catolice, punctat de intervenţiile engleze8 , lăsa Europa Centrală singură în faţa ofensivei turceşti, incapabilă să mobilizeze resursele proprii pentru a face faţă unui stat prin excelenţă militar, animat de noi forţe morale, generate de poziţia sultanului de leader al ortodoxiei islamice, calif şi stăpân al Locurilor Sfinte ale islamului, după cucerirea Siriei şi Egiptului9 , poziţie care impune o nouă raportare la Europa creştină şi la Iranul Safavizilor, concretizată prin ofensiva pe două fronturi, susţinută din 1521 de noul sultan Suleiman10 . Regiunea vizată în primă instanţă a fost Europa Dunăreană, unde cucerirea Belgradului punea în cauză securitatea regatului Ungariei, salvat în în 1456 de cruciada condusă cu succes de Ioan de Hunedoara.. În pofida suzeranităţii nominale asupra Moldovei şi Munteniei şi a legăturilor dinastice cu Boemia şi Polonia, regatul Sfântului Ştefan nu putea opune o rezistenţă semnificativă. În deceniile în care au domnit la Buda, Vladislav al II-lea şi Ludovic al II-lea Jagiello nu reuşiseră să menţină statutul strălucit preluat de la Matya Corvinul, când Ungaria era socotită promotoarea Umanismului, bastionul Europei în faţa asaltului otoman. Politica lor ezitantă a permis ascensiunea unor facţiuni aristocratice, dominante în diete, manifestând tendinţe corporative11 . Degradarea relaţiilor sociale şi primele efecte ale disidenţei religioase, veneau să facă imposibilă rezistenţa de ultim moment a regelui Ludovic al II-lea, nesusţinut de aliaţii săi Habsburgi şi zdrobit la Mohacs, la 29 august 1526. Izbucnirea războiului civil între susţinătorii legitimităţii succesiunii lui Ferdinand şi adepţii „partidei naţionale”, conduse de voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya, care îşi fundamenta opoziţia pe hotărâri dietale ce proclamau interdicţia unui suveran străin de a mai fi ales rege al Ungariei,, facţiune susţinută de toţi adversarii Casei de Austria, a adăugat o notă decomplexitate peisajului politic est-european, care suferea transformări de prim ordin.
Lumea stepelor nu mai reprezenta o problemă de-sine- stătătoare, după dispariţia Hoardei de Aur. Hanatul Crimeei, deşi păstra posibilităţi de promovare a unor interese proprii12 , era un instrument al politicii otomane. În plus, Uniunea Polono-Lituaniană, era incapabilă să joace un rol activ la Dunăre şi la Marea Neagră. Eventualele ambiţii regale erau atent cenzurate de forţa Stărilor ,care timp de încă două secole continuă să mascheze ineficienţa instituţiilor statului minimal prin strălucirea statului nobiliar, apreciat de contemporani, dar şi de unii specialişti precum Evans, drept o expresie a libertăţii şi modernităţii. Exigenţele impuse de rivalităţile baltice şi de conflictul cu Marele Cnezat al Moscovei, ca şi sugestiile franceze, au făcut ca Republica să manifeste o neutralitate vinevoitoare faţă de Imperiul Otoman, marcată de semnarea unui tratat de pace perpetuă cu acesta în 1536, punând astfel Ţările Române în imposibilitatea de a obţine sprijin imediat în faţa presiunii tot mai accentuate a Porţii13 . Un element de dinamism îl reprezintă în regiune ascensiunea Rusiei moscovite, care îşi asumă succesiunea imperială a Bizanţului, elaborând un propriu discurs despre legitimitatea imperială, centrat pe puritatea confesională a credinţei pravoslavnice,, prefigurat de reflecţiile monahilor din Pskov14 . Poziţia sa de reprezentantă a ortodoxiei libere face din Rusia o tentaţie pentru proiectele de cruciadă, vehiculate de Habsburgi, de papalitate sau de Brandemburg15 , fără ecou favorabil deocamdată, Marele Cneaz preferând să tranşeze în favoarea sa conflictul cu Lituania,. Chiar dacă Marele Cnezat este la începutul secolului al XVI-lea mai curând o confederaţie militară decât un stat premodern, este evidentă încă de acum prioritizarea obiectivului restaurării unităţii în lumea rusă, materializat în parte prin recucerirea regiunii Smolensk16 . Susţinută cu convingere de personalităţile ecleziastice locale sau din emigraţia greacă, care exaltă prin scrierile lor necesitatea eliberării Constantinopolului de către suveranul rus, tema cruciadei rămâne o permanenţă pentru oamenii politici ruşi. Se profilează totuşi o alianţă ruso-habsburgică, prin formularea, simptomatică, a primului proiect de împărţire a Poloniei, autorii moscoviţi rezervându-şi doar stăpânirea Lituaniei. În aceste împrejurări, s-a afirmat Monarhia Habsburgică în centrul Europei, cu un program bazat pe pretenţii dinastice contestate şi pe resurse modeste, considerat iniţial ca un mijloc de potenţare a autorităţii familiei în cadrul Imperiului, particularizându-se prin eforturile lui Ferdinand I în raport cu interesele generale ale dinastiei. Rezultatele s-au dovedit fructuoase, Monarhia s-a impus la jumătatea secolului al XVI-lea ca prima putere creştină a regiunii. La frontierele sale sud-estice, în teritoriile aflate anterior sub autoritatea regatului Ungariei şi neîncorporate în paşalâcul otoman de la Buda, a luat fiinţă Principatul Transilvaniei, rezultat al unui echilibru precar al forţelor externe şi al unui compromis rezonabil între categoriile sociale cu un statut recunoscut ca atare.
1Pierre Renouvin (suus la redaction de), Histoire de relations internationals, vol. II, Paris, 1953, p. 34-39.
2Paul Hazard, Criza conştiinţei europene, 1680-1715, Bucureşti, 1973, p.36.
3Histoire des relations internationals, vol. III, Paris, 1953, p. 53-58.
4Jean Carpentier, Istoria Europei, Bucureşti, 1997, p. 136.
5Jean Delumeau, op. cit. pvol. II, p. 34.
6E. Cazan, op.cit. p. 47.
7Vezi Histoire des relations internationals, p. 64.
8Andre Maurois, Istoria Angliei, Bucureşti, 1996, p. 285-289.
9Halil Inalcik, Imperiul Otoman în epoca clasică, Bucureşti, 1997, p. 33-39. Sultanul devine după 1510 singura autoritate civilă în lumea sunită, fiind indirect constrains la atitudini confesionale şi politice mai rigoriste, în raport cu disidenţa şiită.
10Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Bucureşti, 1978, p. 124.
11Jean Berenger, op. cit. p. 114.
12Thaxin Gemil, Românii şi otomanii însecolele XIV-XVI, Bucureşti, 1991, p. 164.
13Veniamin Ciobanu, Relaţiile polono-române în secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1985, p. 135.
14Serghei Platonov, Histoire de la Russie, Paris, 1928, p. 214.
15Alexander Eck, Le Moyen Age de la Russie, Paris, 1931, p. 255.
16Piotr S. Wandzig, Preţul libertăţii: o istorie a Europei Central-Răsăritene, din Evul Mediu până în present, Timişoara, 1996, p. 54.