Pentru a ajunge în Marquee Club, pe Oxford Street, se poate lua metroul pînă în Insligton Station. Deși de la ieșire mai sînt cîteva minute de mers pe jos, staţia pare un antreu al clubului. Pe unul din ziduri, cu litere mari, albastre, e scris: Clapton is God. Sîntem în iulie 1967, la un an după ce Mr. Slowhand Clapton (known as God) renunţase la John Mayall and the Bluesbreakers pentru a forma, împreună cu Jack Bruce (bass&vocals) și Ginger Baker (drums) supergrupul Cream. Debutaseră chiar la Festivalul de blues&jazz – Royal Windsor Racecourse, în Marquee (iulie ’66) –, alături de Small Faces, Chris Farlowe (ulterior în Colosseum) și The Who, una dintre cele mai importante trupe ale anilor ’60-’70.
Urmează o noapte cu Ten Years After, Paul Jones, Crazy World of Arthur Brown, Ansley Dumber și The Nice, cu Keith Emerson la clape, invitaţi în ultimul moment în locul celor de la Pink Floyd. Sid Barrett, dependent de LSD, n-a putut ajunge. Nick Mason, tobarul trupei, avea să explice: „Sid wasn’t into moving his lips that day“.
O liră pentru o seară
Chas și Ginger se amuză amintindu-și seara din septembrie trecut, cînd i l-au prezentat pe Hendrix lui Clapton. Era un jam session, dar toţi veniseră pentru Cream. Clapton n-avea chef să riște cu un puști american de care n-auzise niciodată pînă atunci, dar era prieten cu Chas Chandler, așa că a fost de acord. După prima piesă (http://www. youtube.com/watch?v=hMkdhVQMBHY), Ginger l-a găsit în spatele boxelor, chinuindu-se să-și aprindă o ţigară. Îi tremurau mîinile. „Chas told me he’s good, but not so damn good.“
Luminile din sală se sting și rămîne doar scena, în penumbră, cu tobele, orga și o chitară bass sprijinită de un stativ, printre cabluri. E un sentiment straniu să o vezi așa, goală, gri, ca după un concert, spre dimineaţă, cînd ultimii clienţi ai barului n-au nici un chef să se întoarcă acasă, și vocea lui Lee Jackson se aude aproape în șoaptă: „The cry of Eugene filles the air/ His spirit can be found to wonder“ (http://www.youtube.com/ watch?v=A6KARjX8NWc), apoi cei patru The Nice intră în aplauzele a peste trei sute de spectatori. Deși trupele nu sînt (încă) foarte cunoscute, nu e de mirare că biletele s-au dat deja de o săptămînă. O liră pentru o seară sau două pentru toate cele trei de festival.
Doi tineri, la o masă din spate, discută în contradictoriu. Par amîndoi extrem de animaţi. Primul, extrem de slab, cu părul scurt, roșcat și cu barbă, e convins că războiul a influenţat decisiv muzica deceniilor de după. Robin Williamson, Cleve Palmer, Roger Waters, Roger Daltrey (cu toţii s-au născut atunci) – nu poate fi doar o coincidenţă. Celălalt e convins că fără Beatles n-ar fi existat nici una din trupele de acum. Pînă și Pink Floyd au influenţe, zice. Scarecrow, Apples and Oranges, imposibil să nu simţi soundul de pe Sgt Pepper’s Lonely Hearts Club Band. (http://www.youtube.com/watch?v=6MMMN0VZmYw&feature=related).
Ceva mai în faţă, un grup de șase, două fete și patru băieţi, toţi cu părul lung, se mișcă în ritmul piesei. Alături, o masă la care nu stă nimeni, dar probabil că e, totuși, ocupată. O geantă bej atîrnă de spătarul unui scaun, iar pe masă, lîngă scrumieră, o brichetă Zippo, cu literele BJ gravate stilizat, bilete de intrare și două cărţi. Lord of the Flies a lui Golding, apărută în ’63, cu doar patru ani în urmă, și care a fost deja ecranizată, și The Comedians a lui Greene, abia apărută, în ’65. Dacă ar fi să ne amintim și romanele lui Orwell, Animal Farm și 1984 (din ’48), am putea fi tentaţi să-i dăm dreptate tînărului din spate, care vedea o legătură între cel de-Al Doilea Război Mondial și ceea ce s-a întîmplat în cultura Marii Britanii din anii de după.
Acum însă toată sala e în picioare. The Nice și-a încheiat recitalul, iar pe scenă e Arthur Brown, purtînd pe cap o cască metalică în flăcări. Dansează și flăcările par să izbucnească direct din creștet. Într-un număr recent din Melody Maker, Chris Welch scria: „His primary aim is to involve the audience in an event of total participation“ (http://www. youtube.com/watch?v=b5hs3IDETcg).
Rockul avea să supravieţuiască
Arthur e născut la Leeds, pe 24 iunie 1942. După terminarea liceului, pleacă la Londra, unde urmează cursurile Facultăţii de Filozofie (University of London) și cîntă în diverse cluburi, cu Blues & Brown, dar fără să înregistreze vreun album. Se înscrie apoi la Drept, iar în ’66 rămîne cîteva luni la Paris, unde lucrează împreună cu regizorul Roger Vadim la coloana sonoră a filmului La Curée (după romanul lui Zola, Les Rougon Macquart). Între timp, participă la alte două proiecte, cu trupele The Ramon Sound și, un an mai tîrziu, în ’67, cu The Foundation.
În aceeași perioadă, începeau deja să apară primele trupe rock din America. În ’65, în Los Angeles, California, Jim Morrison renunţa la cursurile de regie film din cadrul UCLA, pentru a forma, alături de Ray Manzarek (clape), Robby Krieger (chitară) și John Densmore, (tobe) grupul The Doors, titulatură inspirată de cartea lui Huxley, The Doors of Perception (1954), care, la rîndu-i, îi datorează numele unui poem scris de William Blake cu aproape un secol și jumătate în urmă, The Marriage of Heaven and Hell. Însă primul album al trupei, înregistrat în vara lui ’66 la Sunset Sound Recording Studios, apărea abia în ianuarie ’67.
Tot atunci debuta (și tot pe coasta vestică, statul California), în San Diego, Iron Butterfly, cu Doug Ingle voce, îmbinînd într-o manieră atipică sounduri de blues, jazz, rock progresiv și chiar psihedelic (http://www. youtube.com/watch ?v= Jk7DIIf5HnU). Se fac în scurt timp remarcaţi și cei de la The Mothers of Invention (cu Frank Zappa – chitară și voce), The Birds, Chicago, Steppen Wolf, Jefferson Airplane ori Scott Mckenzie. Ar mai fi de menţionat o sumedenie de chitariști blues – în frunte cu B.B. King, care acum, la 87 de ani, concertează încă în cluburi din toată America de Nord (http://www. youtube.com/ watch?v=_aDerGeRTTU). Dar avea, totuși, să mai treacă o vreme pînă cînd trupele americane să poată fi comparate (cel puţin ca număr) cu cele britanice.
Într-un interviu acordat în ’72 Casei de discuri Abbey Road, Roger Waters (deja lider al grupului Pink Floyd) spunea: „Rock is dying“. El însuși avea să fie unul dintre cei care au contribuit la infirmarea acestei temeri destul de greu de înţeles pentru începutul anilor ’70. Însă o schimbare a avut loc, rockul progresiv și psihedelic pierzînd teren în detrimentul hard-rockului, odată cu apariţia trupelor Led Zeppelin și Deep Purple.
Arthur Brown renunţa la Crazy World pentru a înfiinţa (în 1970) grupul Kingdom Come (http://www.youtube.com/watch? v=xFaO5 N3l1O0) – care nu are nimic de-a face cu trupa germană cu același nume și cu un sound sensibil asemănător celui propus de Plant & Page (http://www.youtube.com/watch? v=jBGzj_BEDfo).
Dar rockul avea să supravieţuiască, punîndu-și amprenta nu doar asupra muzicii, ci și asupra cinematografiei (The Wall, Easy Rider, Jesus Christ Superstar, I’m not There a lui Tod Haynes, Journey through the Past – Neil Young –, Birth of the Beatles, regizat de Richard Marquand, sau documentarele lui Martin Scorsese despre viaţa lui Bob Dylan și muzica anilor ’60-’70) și a literaturii. Iar cînd vorbesc despre literatură nu mă refer doar la biografii ale unor muzicieni, interesate mai mult de exactitatea și de numărul informaţiilor decît de stil, ci și la unele romane ale unor autori importanţi, cum ar fi Jonathan Coe, în The Dwarves of Death (1990) sau The Rotter’s Club (2001).
Sînt aproape două decenii de cînd majoritatea instrumentiștilor de top sînt profesori în universităţile britanice sau (mai ales) americane, iar rockul simfonic are în spate studiul compoziţiilor clasice (Beethoven, Carcassi, Carulli) și preclasice (Bach, Albinoni).
National Blues and Jazz Festival a fost mutat, începînd cu 1971, la Reading, în aer liber, patru ani mai tîrziu adunînd șaptezeci de mii de spectatori. În ’76, își schimbă numele în Reading Rock și, foarte curînd, trupele de blues, jazz, rock progresiv și psihedelic sînt înlocuite de cele hard & heavy.
Însă trupe ca Jethro Tull, Uriah Heep, Yes, Whitesnake ori Steve Vai Band ajung an de an inclusiv la București. Sînt zvonuri cum că, în 2012, ne-am putea reîntîlni cu Jim Morrison, Jimi Hendrix și Janis Joplin…