Casa părea pustie. Prin golurile fără ferestre nu se vedea nici o mişcare. Nu era ceea ce ai fi putut numi o ascunzătoare, un adăpost cât de cât sigur. Ridicată aşa, la nici zece paşi de drum, în pustietatea aia de bolovani şi ierburi arse de soare, orice trecător ar fi intrat măcar pentru a arunca o privire înăuntru, ori să se odihnească două, trei ceasuri. Darmite o ceată de urmăritori adulmecându-şi prada.
Înfruntarea era inevitabilă – ei toţi călări, iar Chioru’ şi Andrei abia târându-se prin arşiţa de început de august. Tot ce puteau spera era să nu fie prinşi în câmp deschis, unde doi n-ar fi avut nici o speranţă împotriva a şase. Dar fiind epuizaţi şi, calculând că puseseră între ei şi oamenii lui Vasile o distanţă de măcar cinci ore în galopul calului, s-au oprit la umbra scurtă a zidurilor dinspre răsărit, Andrei amestecând cafea în apa rece din cănile de tablă învelite în piele, Chioru’ răsucind tutun în foiţe, fără să scoată o vorbă, cu toate simţurile încordate.
Printr-o înţelegere tacită – legătura dintre doi bărbaţi care ştiu că nu pot supravieţui decât împreună – hotărâseră că nu-şi permiteau să piardă mai mult de jumătate de ceas. Dacă nu aveau să ajungă la mlaştini până la lăsarea întunericului, erau pierduţi, dar instinctul celui deprins de-o viață să fugă, să se-ascundă, să rămână în viaţă, le spunea că norocul va fi, o dată în plus, de partea lor.
― Uite, şopti Andrei, arătând cu privirea în partea de unde veniseră. Departe, în spate, cerul era acoperit de nori metalici, de ploaie, coborâţi aproape de pământul pârjolit al câmpiei. Asta însemna furtună, iar galopul cailor avea să fie încetinit de mocirlă, mult încă după ce fulgerele şi tunetele – ce înnebunesc animalele de spaimă şi pe călăreţi de furie – vor fi trecut spre apus. Desigur, norii aveau să-i ajungă curând, iar ei nu puteau întârzia în casa părăginită de la marginea drumului; dar, oricum, buna dispoziţie le mai reveni cât de cât, iar Andrei îi întinse Chiorului cafeaua rece, primind în schimb o ţigară pe care o umezi cu limba înainte de a o aprinde. Au fumat în tăcere şi-au pornit fără să şteargă urmele, căci ploaia avea să le-ngroape înainte de-a ajunge ei prea departe; în plus, urmăritorii ştiau prea bine că singura lor scăpare era în mlaştini, pe-unde caii n-ar fi putut trece, apoi în pădurea cu umbrele şi ascunzişurile ei labirintice.
Străbătuseră vreo cinci mii de metri – Chioru’ învăţase de mic să aprecieze distanţele cu o precizie care-i dusese faima printre săteni – când, din depărtare, nu înainte ca cerul să fie despicat de-o lumină aspră și mută, auziră primul tunet.
― E întuneric – zise Andrei – şi abia dacă-i trecut de amiază. Dar dacă iese soarele şi usucă pământul, n-ajungem la mlaştini.
― Ajungem, frăţioare. Îţi zic eu c-ajungem.
Se priviră o clipă, amândoi vrând, parcă, să spună ceva, dar fără să-şi găsească cuvintele, când alt fulger, urmat imediat de-o răbufnire asurzitoare şi-un vuiet ca de cutremur, îi făcu să se-aplece, acoperindu-şi capul cu mâinile.
Chioru’ – i se spunea aşa fiindcă se născuse cu un ochi mai mic decât celălalt, adâncit în fundul orbitei, şi cu care nu vedea mai deloc – se gândi c-ar fi, poate, mai bine să aştepte să treacă furtuna, apoi să se-abată la stânga, spre munte, dar ar fi avut de mers mai bine de-o zi şi, unde mai pui că acum lăsau şi urme adânci în pământul moale, îmbibat de apă.
Când a ridicat capul, Andrei era deja la câţiva paşi în faţă. Îl strigă cât putu de tare dar, prin zgomotul ploii şi-al vântului care bătea din toate direcţiile, abia de-şi auzi el însuşi, mai mult ca o şoaptă, propriul strigăt. Grăbi mersul, dar tot nu reuşi să se-apropie. Îi răsunau în urechi cuvintele unei rugăciuni pe care-o spunea maică-sa mai demult, înainte să se-mbolnăvească şi să moară. Se gândea că, dac-aveau să scape şi de data asta, or să-și cumpere un locșor doar al lor, poate să deschidă un bar şi, de ce nu? să-și găsească o femeie să-i facă un băiat – de ani de zile îşi dorea un fiu.
Duse mâna sub cămaşa leoarcă dar, brusc, îşi aminti că banii erau la Andrei: Dă-mi mie punga, frăţioare. O pun la chiloţi şi n-o găseşte nici dracu’ – iar el i-o întinsese fără nici o strângere de inimă. Doar erau, de-o viață, prieteni.
Un alt fulger, însoţit de-o detunătură şi mai prelungă şi înnebunitoare, îl făcu să se trântească la pământ. Îl vedea în faţa lui ca pe-o nălucă, pierzându-se în perdeaua albă de ploaie, în mocirla ridicată de vânt, fără să privească înapoi. Încercând să se ridice, dădu cu mâna peste lama rece, prinsă la pantaloni, deasupra bocancilor. Ştia că nu trebuie să poarte la el nimic din metal pe timp de furtună dar, strângând cuţitul în mână, se simţi dintr-o dată în siguranţă. Încercă să alerge, însă o pală de vânt îl trânti iar, cu faţa în jos, făcându-l să înghită noroiul gros, care-i scrâşnea printre dinţi şi i se lipea de cerul gurii. Rămase nemişcat minute în şir, ascultând furtuna, tremurând de frig, de spaimă, de încordare. Când se ridică, scuturându-şi cu palmele pământul de pe haine, de pe obraji şi din păr, aerul se mai limpezise, dar Andrei nu era nicăieri. Îl strigă, dar nici un răspuns. Și-l amintea cum se îndepărtase – parcă printr-un tunel – imun la vânt, departe de trăsnete, iar acum se-apropia, pesemne, de mlaştini. Porni în fugă, strângând cu toată puterea cuţitul în mâna dreaptă.
Cei doi trecuseră împreună prin multe clipe grele, muncind pe rupte la câte-un conac ori vreo fermă pentru a câştiga încrederea stăpânului, spionându-l, aşteptând momentul prielnic, apoi ştergând-o cu bani, bijuterii – tot ce le cădea în mână – întotdeauna mai nimica-toată, nu mai mult cât s-o ducă’ntr-o beţie două sau trei săptămâni. Odată, după multe sticle cu vin, Chioru’ se luase la harţă cu un hangiu din Nord, iar Andrei, fără un cuvânt, îi împlântă cuţitul în spate, lăsându-l într-o baltă de sânge, sub privirile îngrozite ale neveste-sii, şi fură nevoiţi să se-ascundă prin păduri, mâncând ierburi şi rădăcini, făr-a’ndrăzni s-aprindă măcar focul, mai bine de-o lună. Se cunoscuseră cu cinşpe de ani în urmă, la ferma lui Ichim, când Chioru’ abia împlinise şapteşpe, iar Andrei mergea pe douăşcinci. Fermierul îl alungă pe Chior, că se-ncăierase cu unul dintre argaţi, iar Andrei îl urmă – Vin cu tine, băiatule, nu te las singur – şi de-atunci erau nedespărţiţi. Nu mă putea lăsa de izbelişte pentru o pungă cu bani, chiar dacă face cât zece de pân-acu’ – gândea însă îi reveneau mereu în minte cuvintele celuilalt: Dă-o’ncoa, frăţioare. O pun la chiloţi, şi n-o mai găseşte nici dracu’. Alerga fără să-şi simtă trupul, strângând în pumn mânerul de lemn al cuţitului cu lamă lungă, zimţată. Era un cuţit vânătoresc pe care-l câştigase la zaruri, de la un orăşean zdrenţăros, într-o noapte, în Gara Murgeni.
Nu putea crede că l-a părăsit, frăţioare, doar ştii că ţi-aş da şi cămaşa de pe mine, iar pe frunte, picături mari de sudoare se amestecau cu noroiul care i se scurgea din păr, mânjindu-i sprâncenele şi obrajii cu pomeţi înguşti, ciupiţi de vărsat. Să fi trecut vreo trei ceasuri de când făcuseră popasul la casa din marginea drumului. Urmăritorii erau departe de el şi de gândurile lui muncite de ură și deznădejde; s-ar fi putut opri să-şi recapete suflul, dar nu o făcu. Continuă să alerge, ca un nebun, cu gura deschisă şi rotindu-și bezmetic brațele prin aer.
Când căzu lat, fără cunoştinţă, umbrele erau deja lungi, şi se simţea apropierea serii. Nu-şi putea da seama cât zăcuse acolo, nemişcat, când Andrei îl întoarse pe-o parte, aplecat deasupră-i şi cercetându-l cu faţa aproape lipită de a lui. Avea sprâncenele coborâte şi pielea încreţită deasupra nasului.
― Nici nu ştii prin ce spaim’am trecut, frăţioare. M-am adăpostit lângă drum, s-aştept până trece blestemata de furtună şi, când a trecut, parcă te luaseră diavolii cu dânşii’n pământ, frăţioare, dar Chioru’ nu auzea cuvintele. Începu să plângă, pipăi cu mâna locul unde căzuse, apucă mânerul cuţitului, îl cuprinse pe Andrei cu un braţ pe după umeri şi îi infipse lama drept la baza gâtului, făcând sângele să ţâşnească într-un şuvoi fierbinte care-i împroşca fruntea și părul, intrându-i în ochii şi în gură. Trupul greu, inert, se prăbuşi peste al lui, ca într-o îmbrăţişare tristă, prelungă, din care nu încerca să se desprindă.
Îşi sprijini pe pământ capul. Fără gânduri. Fără sentimente. Prin solul rece, acoperit de noroi, se auzea tropotul cailor.