Politica românească din ultimul deceniu şi jumătate (1990 – 2006) nu a fost, cu câteva excepţii absolut nesemnificative având în vedere compoziţia şi calitatea peisajului politic actual, una a marilor probleme care privesc starea naţiunii, cât mai degrabă una a micilor (mărunţilor) politicieni şi a marilor lor frustrării, generate de reminiscenţele sentimentale ale unei epoci (defuncte) căreia îi datorează statutul şi poziţia lor socială. România însăşi a fost, în tot acest timp, un spaţiu socio-politic confuz, violent, intolerant, exclusivist, debusolat şi lipsit de repere morale, respectiv de puncte de sprijin valorice în confruntarea cu provocările tranziţiei de la comunism la democraţie. Foarte probabil că puţine din lucrurile şi evenimentele ai căror martori – mai mult sau mai puţin vinovaţi, indiferenţi, deziluzionaţi, obedienţi, laşi sau dezorientaţi – am fost în ultimii 16 ani, sunt rezultatul hazardului sau al unei anumite «cursivităţi» istorice obligatorii în asemenea situaţii, pentru orice societate care traversează o perioadă de criză. Mult mai sigur este, având în vedere evoluţiile şi evenimentele politice din ultimii doi ani, că marile probleme ale României de azi sunt rezultatul liliputismului politicienilor ei, pe de o parte, iar pe de altă parte sunt consecinţa firească a confiscării (anihilării) de către aceştia a oricărei iniţiative oneste de schimbare a mentalităţilor, în vederea unui minimal progres al gândirii politice, şi al modului de a face politică.
României postcomuniste i-au lipsit oamenii politici cu adevărat vizionari, capabili să genereze acele energii şi stări de spirit de care orice individ sau comunitate umană are nevoie, mai ales în momentele de criză, pentru a se desprinde din prizonieratul rutinei şi al obişnuinţelor abrutinzante, în vederea evadării înspre spaţiile luminoase ale speranţei, încrederii şi comuniunii sociale. Cu foarte puţine excepţii – meteorice s-ar putea spune – având în vedere viteza cu care au traversat spaţiul politicii româneşti (cazul unui Corneliu Coposu sau chiar al unui Ion Raţiu), care au reuşit să ne arate o altă faţă (luminoasă) a lumii (întunecate şi reci) ai căror victime suntem, ogorul politicii româneşti a fost şi continuă să rămână mai degrabă unul arid, sterp, îmbolovănit, lipsit de viaţă şi bântuit de lighioane pe cât de veninoase pe atât de pornite să distrugă totul în calea şi în jurul lor. Nimic n-a rămas curat şi nepângărit de atingerea lor, iar dacă li se întâmplă din când în când să vorbească despre România şi despre problemele majore ale acesteia este numai pentru a o murdări şi a o împinge în abisurile deznădejdii.
Aşa se explică faptul că, în cei aproape 16 ani de democraţie postcomunistă am experimentat, ca indivizi şi ca naţiune, toate relele pe care un destin vitreg le poate arunca în calea unui om sau al unui popor. Am trecut prin valul de violenţă şi primitivism al mineriadelor, prin bolgiile corupţiei şi ale furtului la lumina zilei transformate în politică de stat, prin universul sofisticat şi incoerent al minciunii sistematice şi al manipulărilor sociale orchestrate în vederea păstrării cu orice preţ a privilegiilor şi a pârghiilor puterii politice, ca şi prin jungla superficialităţii, a incompetenţei, demagogiei şi a multor alte rele de aceiaşi factură, pentru a ajunge în vremea din urmă să asistăm terifiaţi la «scandalul» aşa numitei «dosariade», care vizează deconspirarea colaborărilor cu Securitatea ca poliţie politică. Mărunţi în neputinţele, abdicările şi laşităţile lor, politicienii români – reprezentanţi demni ai «omului nou» produs în «laboratoarele sociale» ale defunctului ev comunist – sunt, în aceste zile, victimele propriului lor trecut.
Nereuşind să vadă care sunt marile şi adevăratele probleme ale României postcomuniste, ei şi-au descoperit micile (sau marile?) laşităţi de care aveau nevoie pentru a face faţă (sau a face carieră !) în slujba regimului incriminat. Şi ăsta nu ar fi încă răul cel mai mare. Mult mai nociv decât toate aceste neajunsuri ale politicii româneşti postdecembriste este faptul că România ca proiect social, politic sau economic, este în continuare abandonat, pentru a lăsa loc răfuielilor şi reglărilor de conturi între principalii actori ai scenei politice parlamentare. Faptul că, în plină criză a coaliţiei aflată la guvernare şi, mai ales a Alianţei PNL-PD, preşedintele Băsescu numeşte la conducerea serviciilor de informatii persoane care lasă loc interpretărilor şi speculaţiilor privind aservirea acestora intereselor de la Cotroceni, este în măsură să submineze (pentru a câta oară?) stabilitatea şi echilibrul social, în ciuda faptului că zilele acestea s-a consumat şi anunţul oficialilor europeni privind aderarea României la 1 ianuarie 2007.
România se pregăteşte, deci, să revină, în sfârşit, la matca sa istorică, adică să se reintegreze, după mai bine de o jumătate de secol de izolaţionism şi obscurantim (neo)comunist, în spaţiul valoric european, lucru care se datorează actualilor politicieni autohtoni în aceiaşi măsură în care se datorează papuaşilor care hălăduiesc prin deşertul saharian. Paradoxal, drumul României spre Europa şi spre valorile civilizaţiei de tip occidental a fost, timp de 15 ani, motiv de discordie şi neînţelegere tocmai din partea celor care azi îşi asumă cu nemeritată mândrie această realizare. În spatele scenei se află, însă, viziunea politică a unui om care a plătit, cum se întâmplă frecvent în istorie, preţul tuturor neputinţelor cărora a trebuit să le facă faţă România postbelică. Necazul este că marile probleme ale României vor rămâne aceleaşi şi după integrare, întrucât este puţin probabil ca mărunţii noştri politicieni să-şi învingă frustrările devenite, între timp, marile probleme ale naţiunii, astfel încât provocările apropiatei aderării să devină catalizatorul apariţiei unei noi gândiri (clase) politice, fundamentată pe tradiţia şi valorile modernităţii europene.
29 SEPTEMBRIE 2006