Tema prostiei la români a constituit din totdeauna sau, oricum, odată cu intrarea României în epoca modernă, un subiect predilect de meditaţie şi de reflecţii tulburi, cu conotaţii dintre cele mai neliniştitoare, dacă avem în vedere modul cum se reflectă această dimensiune a „spiritualităţii” autohtone în configurarea destinului nostru istoric. Începând de la Dimitrie Cantemir (sec. XVI-XVII) sau Budai-Deleanu (sec.XVIII), şi urcând mai aproape de zilele noastre, prin studiile unor autori consacraţi cum sunt Dumitru Drăghicescu (sec. XIX-XX), Rădulescu-Motru şi Dimitrie Gusti (sec.XX), pentru a ajunge la lucrările unui Gabriel Liiceanu sau Horia Patapievici (sec. XX – XXI), “prostia” a fost întoarsă pe toate feţele, fie pentru a o folosi ca argument în explicarea destinului istoric marginal al poporului român în context regional sau european, fie pentru a justifica un fatalism rudimentar şi prost înţeles cu privire la modul cum ne gestionăm problemele interne. E drept că şi occidentalii îşi au „prostologii” lor, care au dat acestei însuşiri a sufletului maselor populare o dimensiune universală, dacă ne gândim doar la „Elogiul prostiei” făcut de Erasmus din Rotterdam, încă din secolul XV.
În România nu s-a găsit încă nimeni să scrie un „elogiu” adus prostiei, poate şi pentru că este atât de multă încât acesta este cel mai formidabil elogiu care-i poate fi adus. Dincolo de prejudecăţile care-au încercat, decenii la rând, să ne inculce ideea că suntem deosebit de înzestraţi intelectual, se ascunde o realitate mult mai tristă decât ne-am fi închipuit, care ilustrează, printre altele, faptul că apetitul pentru prostie îşi are rădăcini adânci în substanţa psihologică a acestei naţiuni, dar şi adevărul că nu totdeauna prezenţa acestuia este văzută ca un viciu. Mai mult, există la români convingerea că prostia, sau altfel spus, „sărăcia cu duhul” este un element de echilibru în armonizarea omului cu stihiile lumii în care trăieşte. De aici însă, şi până la dimensiunile „globale” pe care tinde sa le capăte acest fenomen în societatea românească este un drum mai scurt decât ne-am fi putut închipui, pe care însă, prostia suverană l-a transformat într-un paradis al imbecililor şi al agramaţilor la cel mai înalt nivel. Astfel încât, în această bine regizată isterie generalizată care bântuie societatea românească de mai bine de un deceniu şi jumătate, o întrebare neliniştitoare revine cu obstinaţie pe buzele oricărui om de bun simţ: cum a fost posibil să se ajungă aici şi când va lua sfârşit acest coşmar al „prostiei„ afişate pompos cu orice împrejurare şi în cele mai felurite moduri posibile?
Iată o nedumerire al cărui răspuns se află, cel mai probabil – dincolo de însuşirile care fac obiectul unei probabile moştenirii transmise în succesiunea generaţiilor – în modul cum înţelegem, printre altele, să ne raportăm la conducătorii sau liderii „democratic” alesi la nivelul pârghiilor de decizie ale societăţii. Emblematic pentru ilustrarea acestei stări de fapt este ceea ce se întâmplă în mediul nostru politic dar şi în multe alte aspecte care privesc domeniul învăţământului şi al educaţiei, şi nu numai. Elocvente, din acest punct de vedere, sunt însăşi luările de poziţie ale unor importanţi lideri politici autohtoni apropos de criticile aduse adversarilor politici sau, şi mai grav, propriilor camarazi de partid, respectiv de alianţe şi coaliţii politice, în care incriminează „prostia” acestora ca pe o trăsătură esenţială de caracter. Printre cele mai reprezentative (antologice) interpelări de acest gen se află, la loc de cinste, apelativul de „prostănac”, cu care ex-preşedintele Iliescu l-a apostrofat pe actualul preşedintele al PSD, Mircea Geoană, sau calificativul îndulcit de „incompetent” adresat, nu cu mult timp în urmă, de premierul României, însuşi ministrului Educaţiei şi Învăţământului, ca să nu mai amintim şirul nesfârşit de invective şi aprecieri peiorative cu care preşedintele Băsescu l-a „gratulat” în ultimii doi ani pe Primul ministru însuşi. Ce să mai spunem de limbajul folosit de un Vadim sau Becali, pentru care prostia adversarilor politici este o veritabilă piatră de poticnire, cel puţin în aceiaşi măsură în care propria prostie îi face interesanţi şi căutaţi de amatorii de scandaluri şi obscenităţi.
Lucrurile nu stau mai bine nici în domeniul educaţiei şi al învăţământului care, prin specificul său, ar trebui să dea tonul „luptei împotriva prostiei”, ca să folosim o sintagmă mult uzitată, apropos de mult clamata „luptă împotriva corupţiei”, un alt morb devastator care roade la temelia sufletului naţional. Prostia este la ea acasă şi aici, sau poate aici mai mult decât oriunde altundeva, având în vedere faptul că toţi actorii sociali la care facem trimitere deţin cel puţin un certificat de absolvire a unei universităţi, care îi plasează în aşa numita categorie de „intelectuali” şi le conferă legitimitate în ocuparea unei funcţii de conducere, chiar şi în absenţa unor minime calităţi necesare în acest sens. Prostia are însă marele avantaj că nu judecă niciodată lucrurile în termenii riguroşi şi concreţi ai lui „a putea”, cât mai degrabă în secvenţele ambigui, foarte personalizate şi lipsite de coerenţă ale lui „a avea”. Aşa se face că, de aici şi până la proverbul care spune, pe bună dreptate, că „fiecare popor sau instituţie a statului îşi are conducătorii pe care îi merită” nu e nici măcar acel minuscul, dar atat de necesar pas, care să îngăduie găsirea unui răspuns onest acestei teribile provocări în jurul căreia gravitează întrebarea: de ce îşi aleg românii „conducătorii” mai proşti decât ei?. Un posibil răspuns ar fi acela că românii optează pentru „lideri” cu un coeficient de inteligenţă mai redus decât ei, fie pentru a da curs unei înzestrări native cu privire la „preţul” pe care-l pun pe funcţionarea statului şi a instituţiilor sale, fie pentru a-şi consuma astfel rezervele de scepticism, neîncredere şi ironie cu privire la resursele şi capacitatea omului de a schimba în vreun fel lucruri condamnate la neschimbare de la întemeierea lumii.
Cluj-Napoca, 20 septembrie 2006
Eu cred ca intr-adevar romanii nu au stiut cum sa isi aleaga conducatorii, din urmatorul motiv: exista mitul ca oamenii valorosi trebuie neaparat sa se rezume numai la domeniul lor de activitate. In acest timp, toti prostii care nu se pricep la nimic profita de vidul de putere, si se baga peste tot in posturile cheie.
Rar am mai citit un material care sa se contrazica in asa masura…Iar incalcarea principiilor gindirii te duce cu gindul la a insusirea umana descrisa in « Elogiul… » al carui autor a fost Erasmus .
Deci : ideea centrala a d-ui Marcus este ca…romanii si-ar « alege » conducatori « mai prosti decit ei ». Dupa care, domnia sa, ne aduce drept dovada in sprijinul justetei acestei idei, insasi calificativele acordate unor « camarazi de partid », « de aliante si coalitii politice », de respectivii conducatori ale caror facultati de intelegere le contesta, inca din titlu !
In fata unei asemenea aiuritoare constructii argumentative, nu pot decit sa constat ca, d-ul Marcus se inseala atunci cind sustine ca nimeni in Romania nu adus un elogiu prostiei : « performantele » logice ale discursului domniei sale sunt o dovada in acest sens.
Stimate domnule Marcus,
Din articolul dumneavoastră nu reiese pe ce se bazează supoziţia – în opinia mea falsă – că ***românii optează pentru „lideri” cu un coeficient de inteligenţă mai redus decât ei***.
Convingerea mea fermă este că „liderii” spirituali şi politici ai românilor nu sunt deloc proşti, ci escroci.
Iresponsabilitatea socială, morală şi politică şi incompetenţa profesională a unor personalităţi care ocupă funcţii de conducere nu sunt în mod necesar un echivalent al prostiei (definite ca lipsă de inteligenţă) – sunt mult mai degrabă un echivalent al imposturii.
Articolul dumneavoastră conţine un discurs intelectualist steril – consider că ar fi mult mai rezonabil şi mai util să ne întrebăm de ce acceptă românii să fie conduşi de impostori.
G. Cionoiu
Cher Monsieur,
Je n’irai pas jusqu’a la critique…
Je constate que tous ont raison, comme dit le rabin…
Mon opinion est legeremnt differente; Je suis persuade que la grande majorite des politiciens font partie de la categorie des „pervers” au sens lacanien du terme. Des gens sans scrupules, rongés par la volonte du pouvoir.
C’est une regle generale. Tout au long de l’histoire il en a ete ainsi. Les gens hierarchiquement superieurs ont cette composante en eux. En Roumanie, l’ex-pouvoir politique communiste et ses heritiers, a facilite le positionnement des ses emules dans le systeme actuel. Ajoutés par le fait que la societe civile ne represente pas grande menace, doublé du fait que la prise de position politique de la population est directement proportionelle a son niveau d’education… Le Peuple Roumain est tres facilement manipulabe, endoctrinable, influencable, bonne pate demagogique, victime deseperee du moiroir aux alouettes… Les medias etant des outils largement utilisés dans ce sens.
Ils sont donc toujours la!
Sans ex-communistes, nous aurons toujours des pervers au pouvoir… Ils sont partout mais remplissent tout de meme leurs fonctions, guidés par les garde-fous de la societe. (J’adore cette xpression: „Garde-Fou…”)
Le garde-fou, c’est la scoiete civile, une presse libre et objective, l’education politique de la population, une vision critique et humaniste.
Jamais ne laisser tomber la garde, toujours etre vigilants.
Bien a vous,
Alain Godon.
Vous avez tout a fait raisson, mais en ce qui concern l’affirmation que, sans exception, l’entiere classe politique roumain est „pervers”, je crois qu’elle est un peu exagere. C’est vrais que la majorite de notre politiciens sont des hommes sans aucun caracter et preocupe seulement de leur interes personel. Mais il y a aussi des hommes honnetes et qui ont des bonnes intentions. Mais la probleme de la Roumanie c’est que les comuniste ont reussi, dans tous ces 16 ans qui ont passe de l’evenement de 1989, de pervertir les mentalites des hommes et les raison interieur de comprendre et de faire politique. Il y a beacoup de chose a dire sur cet sujet. … Parce qu’il s’agit ici d’une veritable pathologie sociale et politique, qui peut expliquer d’une part l’histoire recente de la Roumanie, et d’autre part l’appetit des roumains pour „leaders” pour lesquels l’interes personel c’est la valeur supreme en politique.Le probleme des roumains c’est qu’ils ont des serious problemes quand ils doivent choisir leur „leaders”.Pourquoi? Mon response c’est parce qu’ils n’ont pas aucun consideration pour les institutions de l’etat et ni pour les hommes qui les represent.
Monsieur,
Vous avez parle ici d’une „vision critique et humaniste.”..Je suis d’accord.
Donc, a mon avis, les paroles de rabin ne sont pas vraies, cette fois… Monsieur I. Marcus n’a pas raison parce’que:
1. Les notres „leaders” ne sont pas betes, ils sont, comme vous avez dit « pervers », et, en consequence « imposteurs » (un mot bien utilise par monsieur Gheorghe Cionoiu).
2. Les roumains ne sont pas betes – non plus que les autres. Le bon Dieu a partage la betise tres democratiquement, dans toute le monde.
Un exemple de fraiche date : 25000 supporters roumains ont applaudi les vainqueurs de leur equipe preferee, en reconnaissant la superiorite des concurrents: c’est un signe de leur probite, d’un esprit libre et non de la betise.
3. Les roumains n’ont pas choisi librement leur ”leader”; ils ont ete manipules par les medias et par les representants de la societe civile. Nous savons tous que les intellectuells d’ Aliance Civique, ont partage les electeurs entre I. Ratiu et R. Cîmpeanu, en provoquant la faiblesse de tendences progressistes; aussi, savons nous que les intellectuels du Group de Dialogue Sociale, ont demande a tous les roumains qu’ils choisissent Ion Iliescu un ex-communiste. Entre I. Iliescu et C.Vadim Tudor (un extremiste), les roumains n’ont pas eu q’une seule variante.
Les intellectuels roumains ne sont pas coupables pour cette contrainte? Seulement la population, privee de la liberte de la presse, privee d’une culture politique est coupable d’une «betise» pathologique?
C’est injuste!
Je crois que cette reponse / la betise / ne peut expliquer aucune part de l’histoire recente de la Roumanie.
Voila pour-quoi je crois que les roumains ont choisi toujours un „leader” …impose.
Bien a vous,
Aurora Mihacea