ACUM.TV

Inspirata de un articol aparut în Revista AGERO (Stuttgart-Germania) intitulat „Misterul simbolurilor tip Thanatos de la mormântul lui Mihail Eminescu” – din Cimitirul BELLU din Bucuresti, m-am gândit ca poate ar fi bine sa cunoasca si cititorii RLIV, câte ceva din Istoria acestui cimitir bucurestean, asa zis pe timpuri – „cimitirul bogatilor”…
Întrucât m-am nascut, copilarit si trait în Bucuresti pâna la vârsta senectutii, parintii mei apartinând acelei categorii de oameni educati în respectarea „cultului mortilor”, care mi-au transmis-o, cu atât mai mult, cu cât în acest Cimitir, declarat /Muzeu de arhitectura si sculptura/ odihnesc în Eternitate patru generatii din familia mea: Emil D.Dumitrescu, Manu, Râmniceanu, Staia.

Pe aleea principala la intrarea în cimitir, pe partea stânga, predomina cavoul Iuliei HAJDEU cu bustul acesteia, executat de sculptorul Ion Georgescu în anul 1889, pe frontispiciul caruia este scris: „MAI SEZI PUTIN”… Pâna în urma cu vreo 30 de ani, orice trecator, care cunostea câtusi de putin tragedia mortii acestui copil-geniu, din curiozitate sau piosenie, putea cobori în cavoul subteran, unde era expus sarcofagul separat de un perete de sticla, iar la amiaza, când soarele patrundea în cripta, era vizibila coronita ce purta pe cap acel copil-geniu. La un moment dat, în anul 1970, sarcofagul a fost profanat de huligani experti, coronita disparând. A fost o perioada între anii 1968-1971, când raufacatori au profanat si alte zeci de cavouri si morminte din Cimitirul Bellu, furând bijuteriile si uneori obiecte pretioase, cu care înainte vreme erau înhumati cei dragi.

Istoricul acestui cimitir, care echivaleaza celui din Milano – , si al celui din Paris – (pe care l-am vizitat), m-a determinat sa cercetez arhivele privitor la Cimitirul Bellu. Cu ocazia unei prime vizite facuta în tara în anul 1992, printre alte preocupari, am vrut sa-mi completez cunostintele personale asupra acestui cimitir, pe care-l cunosteam de mic copil. Rascolind ore întregi în arhivele Bibliotecii Academiei Române din Bucuresti, am gasit materiale extrem de interesante privitoare la istoricul acestui cimitir si voi încerca pe scurt, sa rezum din notele pe care le-am înregistrat.

Cimitirul Bellu se afla pe Calea Serban Voda acolo unde odata… se întindeau terenuri cu vii pe multe hectare si unde se „schimbau caii de la tramvaiele cu cai”, urmând un deal… Unul dintre primii cercetatori, Henri STAHL, afirma în anul 1935 ca „Cimitirul Bellu ar fi luat fiinta în anul 1850, data nefiind însa consemnata ca valabila”. Mai târziu, cercetatorul Dumitru PAPAZOGLU , în publicatia (1891), afirma ca: „În 1821 aici se afla curtea boiereasca si gradina cea mare a lui /BELLU cel Batrân/. Un cimitir „în deal la Filaret”, care nu credeam sa fie cimitirul desfiintat de la vechea Biserica Cutitul de Argint”. Pe timpul administrarii tarii de catre generalul -.D.KISELEFF, între anii 1830-1832, dateaza începutul desfiintarii vechilor cimitire de pe lânga bisericile centrale si organizarea unor cimitire moderne, dincolo de barierele orasenesti. Legea pentru înmormântari, în afara oraselor, a aparut în 1850, când o comisie a luat în discutie si problema crearii cimitirului de pe „ulita Serban Voda”, adica actualul Cimitir Bellu. Proprietarul gradinii Bellu a fost ctitorul vechii biserici din deal, cimitirul de pe utila Serban Voda, denumita pe vremuri si . Incontestabil ramâne ca numele cimitirului vine de la proprietarul locului. Traditia aminteste de Barbu Bellu (1825-1900), ministru al cultelor si justitiei, drept donator al terenului vechiului cimitir Bellu, fiul marelui logofat Alexandru Bellu (1799-1853), casatorit cu Irina, fiica marelui ban Barbu Vacarescu, stranepoata lui Ienachita Vacarescu, cel care a fost omorât de turci la Constantinopole, împreuna cu domnitorul Constantin Brâncoveanu.
Originea familiei Bellu se ridica din secolul al XVIII-lea, din localitatea Bella din Macedonia. Locului i se spunea „la Bellu”. Biserica a functionat pâna la cladirea actualei capele a cimitirului, pictorii icoanelor din capela fiind Dimitrie Belizarie si Artur Verona, vechea pictura fiind executata de Mihail Popp, iar catapeteasma sculptata pe lemn de Anghel Dima, care a mai lucrat si la interiorul altor capele (cavouri) din cimitir, unde odihnesc Barbu Otetelesanu, Barbu Marinescu, precum si multi altii.

Se spune ca Cimitirul Bellu, înainte de 1879, când mortii se înmormântau în jurul bisericilor, era si loc de petrecere în amintirea acelor vremi, cimitirul ramânând si mai târziu, în ziua de Duminica, loc de excursie si de întâlnire pentru bucuresteni…
Pentru stabilirea vechimii Cimitirului Bellu este important grilajul care împrejmuieste mormântul clucerului Ioan Donea datând din anul 1850, si cea mai veche cruce de la mormântul Eufrosinei Vizula din anul 1851, precum si alta cruce din 1853 pe mormântul copilei Maria Coemgiopol, mai târziu aparând si alte cruci, în 1855 si 1857.
În arhiva Cimitirului Bellu pe care am consultat-o, exista , cel dintâi „concesionar” fiind C.A.Rosetti, care în Noiembrie 1859, a cumparat un loc pentru înmormântarea fiicei sale, Elena, iar în Aprilie 1861 alt loc, pentru fiul sau Anton. De aceea i se atribuia lui C.A.Rosetti înfiintarea acestui cimitir, ceea ce nu corespunde realitatii, el putând fi – cel mult – initiatorul organizarii sistematice a cimitirului. Al doilea „concesionar” a fost scriitorul Cezar Boliac, care în aprilie 1860 a înmormântat pe sotia sa Aristita. Desi de la 1861 sunt înregistrate numeroase înmormântari, totusi pietrele funerare din acea perioada sunt destul de rare.

Pe masura ce se desfintau cimitirele de pe lânga bisericile centrale ale Capitalei, unele familii mai înstarite, au mutat osemintele familiilor lor în Cimitirul Bellu. Printre cei dintâi care au facut aceasta mutare a fost C.Cantacuzino-Rifoveanu în august 1865, urmând osemintele reprezentantilor familiilor Vacarescu (sec.XVIII), Cantacuzino, Florescu s.a., au fost aduse aici de la Biserica Sf.Ioan cel Mare; familiile Ghica, Ralet, Zefeari de la Biserica Sarindar; Mihalescu, Barbu Slatineanu de la M-rea Cernica; Filitti – din comuna Niscov-Buzau, urmând pe rând Manu, în 1826, Câmpineanu în 1832 s.a. În acest cimitir, în care daca cei interesati au rabdarea si curiozitatea sa priveasca, sa admire si sa citeasca cu atentie inscriptiile marilor familii ale timpurilor trecute – Sturdza, Cantacuzino, Lahovari, Slatineanu, Pache Protopopescu si multi, multi altii, se mai pot vedea cavouri impozante ale altor familii de presitigiu din România, eroi ai Primului razboi mondial, români si straini, cazuti la datorie pe teritoriul României, marii actori si scriitori ai României ante si postbelice. La începuturi, pe aceeasi întindere de pamânt erau Cimitirul Bellu civil si Bellu militar, dupa 1945 au fost unificate…

Exista înca Mausoleul cu aspect sobru al beizadelei Grigore Sturdza (1901) ale carui oseminte au fost transportate de familie la Mânastirea Agapia, iar bustul lucrat de sculptorul francez Bourdelle, a fost preluat de familie. O inscriptie arata ca „autorul planului si al constructiei întregului monument” a fost Gheorghe Boboc, sculptor, fiul neligitim al lui Sturdza. Alte constructii (capele) majestuoase apartin familiilor Marghiloman (semnat de baronul E.Desclers din Paris), Fundateanu, (semnat C.Storck), si multe altele semnate de sculptorii Ion Oliva, arh.Arta Cerchez, I.Davidescu, capela Emil Lahovari cladita de arh.E.Schmidt , ornamentata în stil pseudo-antic de E.W.Becker. Mai exista printre cele cu nume rasunator, cavoul profesorului Emil Pangratti, prof.dr.Dumitru Gerotta, Ing.Liviu Ciulei, Zizi Lambrino, Falcoianu, Fundateanu, Toma Caragea, Constantin Tanase, George Georgescu, Vasile Cârlova, Ion Zerlendi (fondatorul Spitalul TBC ce-i purta numele) si nu în cele din urma, în zona din dreapta a cimitirului odihnesc în pace marii scriitori si poeti ai României, printre care Mihail Eminescu si Georghe Cosbuc. În partea stânga a cimitirului se afla zona cu marii actori ai României ante si postbelice.

Arhitectul francez Albert GALLERON (1855-1901) arhitectul Ateneului Român din Bucuresti, care a recladit vestitele case LINCHE din fosta strada alaturata care s-a numit Str. Corabia, se spune ca ar fi lasat desenul acestei bolti, conceputa de colonelul Alexandru Linche în stilul Renasterii franceze din epoca lui Louis XII si construita în anul 1927-1929 de arhitectul Edmond van Saanen-Algi. Cele patru figuri ce se afla deasupra coloanelor boltii, sunt lucrate de Celine EMILIAN, cea care a sculptat de asemenea medalionul lui Van Saanen-Algi, de pe mormântul acestuia din acelasi cimitir Bellu, precum si capul poetului G.Magheru. Merita atentia capelelor Vacarescu, Mironescu, Vasile Lascar, cladite în stil gotic, apoi capela familiei Triandafil, constructie vieneza si capela San Marino. Pe aleea principala de partea dreapta, aproape de Capela cimitirului, se afla capela-biserica a familiei Iordache Minciulescu, mare negustor din Bucuresti în perioada antebelica, executata dupa o schita inspirata în linii simplificate ale Bisericii din Curtea de Arges, semnaturile sculptorilor A.Culina si D.Matauanu fiind vizibile si pe alte monumente funerare.

Monumentele cimitirului poarta amprenta artei clasice, desi modernismul si-a croit pe alocuri drumul, în stilul arhitecturii „capelelor” familiilor Dan Mavrus, Gologan, Prodanoff, ing. Liviu Ciulei, Craja s.a., în care sculptorul Boris Caragea a introdus porti sculptate în metal. Lasând la o parte orice discutie despre valoarea sociala si culturala a celor înmormântati, putem afirma ca pericolul disparitiei si a altor monumente, este cu atât mai mare, cu cât urmasii, uneori improvizati, continua sa le înstraineze, paraseasca sau chiar sa le distruga. Monumentele de arta Niculescu-Ghica, altadata îngrijite de Academia Româna, au încaput în anul 1943 pe mâinile unui cârciumar cu numele de Ciocioiu. Proprietarii recenti, îmbogatiti post 1989…, în buna întelegere cu Directia centrala a cimitirelor, cu sediul chiar în Bellu, si-au facut aparitia si aici, în locurile de odihna vesnica, distrugând numeroase morminte ale oamenilor vechii culturi românesti, mostenitori nemaiexistând, vânzându-le pe bani grei, la care se adauga vânzarea de parcele din aleile principale care au devenit strâmtorate, o adevarata profanare si un alt business pentru speculanti. În 1955 a fost distrusa inscriptia de pe mausoleul lui Grigore Sturdza, apoi inscriptia de pe monumentul colonelului D.C. Mavrocordat, ce datau din 1872, iar în 1956 a disparut în aceleasi conditii monumentul lui Teodor Papazoglu existent din 1894. Exemple de acest fel sunt nenumarate, dar ma limitez la cele enumerate, adaugând faptul ca în acest cimitir monumental, se afla cele mai vestite constructii funerare ale arhitectului ION MINCU (1853-1912) promotorul miscarii renascentiste în domeniul arhitecturii în stil românesc. Însusi Ion Mincu este înmormântat la Bellu, sub o troita de lemn executata în 1920 de arhitectul State Balosin si de sculptorul C.M. Babic.

Monumentele de arta din Cimitirul Bellu constituie un adevarat cuprinzând cea mai bogata colectie sculpturala din tara – de busturi, medalioane în relief, sarcofage, statui, lucrate de vechii nostri sculptori români si straini. Pentru dezvoltarea arhitecturii în România, capitolul important în studii istorice, ar trebui scris mai ales pe temeiul monumentelor din acest cimitir. Sunt monumente arhitectonice de mare valoare artistica care nu ar trebui sa fie lasate la-ndemâna profanatorilor, care înca mai exista, precum si a speculantilor, cu toate ca noi, concesionarii, platim taxe pentru întretinerea si paza cimitirului. Academia Româna, Ministerul Cultelor si Culturii, ar trebui sa preia conducerea acestui Muzeu aflator în mijlocul naturii, unde „Requiescat in pace” cei trecuti în LINISTE ETERNA, dar care odata, au facut parte din Istoria României.

În încheiere adaug ca în acel an 1992, strabatând Cimitirul Bellu în toate directiile, am realizat zeci de imagini ale celor mai importante monumente arhitectonice, cu inscriptiile de rigoare, propunând în ultima instanta directiei Cimitirului sa public un album, precum si un ghid cu indicatiile aleilor, dar bineînteles ca nu s-au manifestat ca fiind interesati. În schimb, se stie prea bine, ca în marile cimitire din lume, inclusiv unul din marile cimitire din Montréal, sunt instalate ordinatoare la administratie, cu un site-ghid cuprinzând toate datele necesare solicitate de vizitatori, în cautarea persoanelor disparute, cunoscute sau nu. În plus, exista pe internet site-uri ale marilor cimitire, cu imagini ale monumentelor persoanelor marcante din secolul trecut si actual. In acest an 2006, am transmis un mesaj electronic actualei Directii a Cimitirului Bellu, referitor la vechea mea propunere, sperând ca din 1992 s-a mai schimbat mentalitatea si indolenta celor raspunzatori, dar bineînteles, ca nici cel putin nu au deniat sa-mi dea un raspuns, fie el si negativ.

Acest articol a fost publicat luni, 25 septembrie 2006 la rubrica Cai Spre Noi Insine.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.