Un vechi şi neaoş proverb românesc spune, pe bună dreptate, că: „De ce ţi-e frică nu scapi”. Nu există scăpare de ceea ce ţi-e frică, nici în gaură de şarpe, am putea completa la rigoare, având în vedere dezvăluirile incendiare care au făcut săptămânile trecute, şi încă fac din plin zilele acestea, obiectul demascărilor privind colaborarea cu fosta Securitate şi, mai nou, cu „eşaloanele” de conducere ale fostului regim totalitar comunist. Am convingerea că, nici în coşmarurile lor cele mai cumplite, reprezentanţi fostei nomenclaturi comuniste, cu veselie şi multă repezeală cocoţaţi în vârful structurilor de putere ale democraţiei româneşti postcomuniste, nu şi-au imaginat vreodată că România va ajunge în situaţia de a pune la stâlpul infamiei ceea ce au adulat şi slujit cu abnegaţie şi entuziam proletar o viaţă întreagă.
Formată în spiritul unei dăruiri exemplare pentru cauza socialismului şi, mai ales, pentru slujirea ilustrului şi inegalabilului „conducător suprem”, fosta şi „actuala”(?) nomenclatură comunistă, floarea nepreţuită a defunctei „epoci de aur” a României, se vede azi nevoită să înghită toată mizeria morală şi sufletească pe care a adus-o cu sine în viaţa societăţii româneşti. Judecată în perspectiva dezvăluirilor care fac obiectul desecretizării dosarelor privind colaborarea cu structurile represive ale fostului regim comunist a pionilor reprezentativi de pe actuala noastră scenă politică, culturală, sportivă, economică, civică, religioasă sau educaţională, istoria României din perioada 1948-2006 se dovedeşte a fi o macabră, tristă şi dureroasă ilustrare, la nivel naţional, a tot ce înseamnă delaţiune, linguşeală, minciună, oportunism vulgar, incompetenţă, pricopseală cu orice preţ şi, mai presus de toate acestea, cultul disproporţionat al interesului celor puţini (dar aserviţi!) în dauna celor mulţi, dar condamnaţi să supravieţuiască.
Campania fără precedent din ultimele luni privind demascarea publică a foştilor colaboratori, torţionari, informatori, securişti şi nomenclaturişti aflaţi la vârful structurilor locale sau naţionle de putere şi de decizie ale statului pare a fi o răbufnire violentă, dar cu atât mai mult aşteptată, a frustrărilor pe care societatea românească traumatizată de o jumătate de secol de comunism, le-a acumulat în cei 15 ani de tranziţie spre un regim democratic. Am fost, în tot acest ultim deceniu şi jumătate de „democraţie originală”, martorii „vinovaţi” (?) ai spaimelor cumplite ale reprezentanţilor fostului regim, precum şi a slujitorilor acestora, de a fi descoperiţi şi deconspiraţi.
Consecinţa firească a acestei nefireşti stări de fapt nu putea fi decât încrâncenarea acestora de a păstra cu orice preţ şi pentru cât mai mult timp controlul asupra pârghiilor de funcţionare ale corpului social, pentru a nu lăsa câmp de manifestare sau de expresie solicitării celor, din ce în ce mai puţini odată cu trecerea anilor, care invocau necesitatea unui proces public al comunismului. Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat imediat după evenimentele din decembrie 1989 a făcut posibile aberaţiile numite FSN şi Ion Iliescu, mineriadele de sorginete fesenistă care au îngropat România în dispreţ, ură şi neputinţă, corupţia şi aservirea clasei politice, respectiv a tuturor factorilor de care depindea însănătoşirea şi normalizarea climatului social. S-a indus astfel, cu premeditare, senzaţia că România în întregul ei poartă vina pentru toate abdicările, nenorocirile, neputinţele, laşităţile şi ruşinile care i-au (şi ne-au!) pătat obrazul în ultima jumătate de secol.
Mult mai grav, însă, decât tot ce s-a întâmplat până acum poate fi deznodământul a ceea ce înseamnă tot acest demers al deconspirării Securităţii şi al fostei nomenclaturi. Pentru că, dacă finalul acestei „dosariade” nu se va materializa într-un proces public al comunismului, dublat de înlăturarea din viaţa publică a tuturor celor care au făcut posibile, prin slugărnicie, delaţiune şi linguşeală aberaţiile şi atrocităţile regimului incriminat, este foarte posibil să asistăm, în anii care urmează, la o consolidare a poziţiilor şi a controlului fostei nomenclaturi asupra centrilor de putere acaparaţi cu atâta uşurinţă, prin manipulare şi dezinformare. România se află, mai mult ca oricând, la o răscruce de drumuri, iar deciziile politice care vor fi luate, în continuare, în ce priveşte aspecte cum sunt punctul 8 al declaraţiei de la Timişoara, legea lustraţiei, legea deconspirării fostei securităţi şi procesul comunismului, vor influenţa pe termen nelimitat echilibrul şi sănătatea corpului social.
Cluj Napoca, 15 septembrie 2006
Ioan B. Marcus
Aici nu este vorba de un proces public de genul celor care s-au consumat prin Africa de sud sau, in secolul trecut, la Nurenberg.
E vorba mai degraba de o recunoastere publica a ceea ce a insemnat comunismul pentru Romania, iar ca persoana care am trait o buna bucata de vreme in acele timpuri nu pot fi de acord cu uitarea si indiferenta.
Pentru ca, daca nu se intampla asta Romania va ramane pentru foarte mult timp un spatiu public frustrat si frustrant, care nu va inceta sa se razboiasca cu propriile sale spaime izvorite din intunecimile acestui trecut de care spuneam ca trebuie, odata pentru totdeauna, exorcizat.
Nu-i nevoie sa intre nimeni in inchisoare, dar e timpul ca Romania sa aiba posibilitatea, dupa 65 de ani, de a se privi pe sine fata in fata teama de a descoperi lucruri de care sa-i fie rusine sau amintiri de care sa se dezica cu violenta. Asta inseamna, pe langa toate celelalte, si impacarea noastra cu noi insine.