Scrisoare deschisă adresată doamnei Doina Cornea & Co.
Stimată doamnă Cornea,
Sunt convins că sunteţi conştientă că pentru majoritatea românilor numele dumneavoastră este asociat cu aura de opozant al regimului comunist, aură creată de mass-media occidentală, de postul de radio Europa Liberă în primul rând.
În decembrie ’89, imediat după prăbuşirea regimului Ceauşescu, am apreciat în mod deosebit poziţia dumneavoastră faţă de încercarea de legitimizare a domnului Ion Iliescu în postura de nou lider politic al României – aţi afirmat că nu îl cunoaşteţi.
Îndrăznesc să spun că \”până în zilele fierbinţi ale Revoluţiei\”, până în data de 22 decembrie, mai exact, domnul Ion Iliescu fusese cunoscut de majoritatea covârşitoare a românilor doar prin intermediul zvonului \”va veni Iliescu, care e prieten cu Gorbaciov şi ne va scăpa de Ceauşescu\”, zvon care circula de prin 1987.
Din 22 decembrie 1989 domnul Ion Iliescu a devenit însă o personalitate foarte cunoscută. Aş vrea să vă amintesc doar câteva din performanţele domniei sale:
– \”In zilele fierbinţi ale Revoluţiei\” a afirmat public că nu va candida la funcţia de preşedinte al României. Afirmaţia s-a dovedit mincinoasă.
– La sfârşitul lui ianuarie 1990 i-a acuzat pe conducătorii partidelor istorice că \”îi bagă sula în coastă\”, cauzând în bună măsură evenimentele violente din 29 ianuarie.
– Poartă în bună măsură vina pentru mineriada din iunie 1990, deoarece le-a cerut
minerilor să vină în Bucureşti, pentru a \”curăţa\” Piaţa Universităţii.
– Poartă responsabilitatea pentru neelucidarea misterului evenimentelor din
decembrie ’89 şi al mineriadelor.
– Este vinovat de tergiversarea apariţiei legii referitoare la deconspirarea Securităţii.
– A patronat declinul economic al României din perioada 1989-1996, purtând
responsabilitatea pentru lipsa reformelor structurale în economie.
Vreme de aproape 11 ani un segment important al mass-media şi al elitei intelectuale mediatizate (polarizat în jurul Grupului pentru Dialog Social), a atras în mod constant opiniei publice atenţia asupra aspectelor enumerate anterior. Până în noiembrie 2000 segmentul mass-media şi al elitei intelectuale mediatizate la care mă refer au afirmat, pe bună dreptate, că domnul Ion Iliescu nu merită încrederea electoratului.
După turul întâi al alegerilor prezidenţiale „Alternativa Vădim” a modificat radical opinia sus-numiţilor, „omul negru” devenind „răul cel mai mic”. Oile care behăiseră în 1996 ”Votăm schimbarea!”, au behăit acum „Votăm răul cel mai mic!”, fără a încerca o analiză profundă a consecinţelor votului.
Un om raţional ar fi constatat în 1996 că schimbarea promisă se va dovedi un bluff – fapt confirmat cu brio de coaliţia venită atunci la putere, dar, deşi programul politic al Convenţiei Democratice era profund demagogic, reprezentanţii acesteia beneficiau ATUNCI de atu-ul că nu li se puteau atribui fapte imorale comise anterior.
Cred că este normal ca un om raţional să se întrebe ce dovedeşte virajul brusc al noilor susţinători ai domnului Ion Iliescu, ilustrare strălucită a proverbului românesc „Te faci frate cu dracu’ până treci puntea”. Să fi fost oare vorba despre clarviziune, prostie, sau chiar rea voinţă?
S-a afirmat că Vădim ar fi un Frankenstein al PDSR-ului scăpat de sub control. Convingerea mea a fost însă că domnul Vădim a fost doar sperietoarea domnului Iliescu, având menirea de a închide gura contestatarilor conducătorului emanat de evenimentele din decembrie ’89, pentru a-i conferi acestuia – şi în mod automat PDSR-ului – legitimitate.
Analizând rezultatele din primul tur al alegerilor prezidenţiale, dar şi rezultatul alegerilor parlamentare, era evident că domnul Vădim nu poate câştiga dacă susţinătorii coaliţiei aflate la putere în perioada 1996-2000 vor boicota alegerile. Mai mult decât atât, era evident că majoritatea covârşitoare a electoratului fostei coaliţii nu agrează discursul extremist şi paranoic al domnului Vădim, astfel încât era de aşteptat ca cei relativ puţini care nu ar fi urmat eventualul îndemn de a boicota alegerile venit din partea partidelor votate anterior şi din partea segmentului mass-media şi al elitei intelectuale mediatizate susţinătoare ale acestora, l-ar fi votat mai degrabă pe domnul Iliescu.
Argumentaţia „trebuie să arătăm Occidentului că respingem extremismul”, este penibilă şi dovedeşte lipsa raţiunii sau chiar rea voinţă. Consider că un om raţional avea datoria de a analiza şi consecinţele votării şi implicit sporirii legitimităţii „răului mai mic”.
Era evident că domnul Ion Iliescu nu se poate rupe de trecut. Prin „trecut” nu folosesc o sintagmă din noua limbă de lemn – nu mă refer la trecutul comunist al domniei sale, ci la trecutul său postrevoluţionar, la acuzaţiile enumerate anterior. Fac această afirmaţie fiind convins că:
– Era de aşteptat imixtiunea noii puteri în Justiţie.
– Era de aşteptat anularea condamnării generalilor Chiţac şi Stănculescu şi mazilirea generalului Voinea, şeful Parchetelor Militare, pentru a împiedica rezolvarea dosarului teroriştilor, deoarece acesta îndrăznise să afirme că scenariul pus în practică după fuga lui Ceauşescu a avut menirea de a legitima acapararea puterii de către forţa armată.
– Era de aşteptat probabila graţiere a lui Miron Cosma.
– Era de aşteptat anunţata lege a graţierii delictelor comise în timpul revoluţiei şi a mineriadelor, lege a cărei promulgare echivalează cu oprirea cercetărilor în dosarul teroriştilor şi în dosarele mineriadelor şi implicit cu pecetluirea mistificării unei perioade scurte, dar deosebit de importante, din istoria poporului român.
– Era de aşteptat atitudinea ostilă a actualei puteri faţă de comisia care se ocupă cu cercetarea arhivelor Securităţii, deşi oricum la 11 ani după \”Revoluţie\” şansele acesteia de a asana moral societatea românească sunt extrem de mici.
– Era de aşteptat că actuala putere va încerca să creeze clientelei politice (fosta nomenclatură comunistă) cadrul politic optim pentru a-şi putea desăvârşi opera de acaparare a economiei româneşti.
– Era de aşteptat ca retorica prooccidentală să se dovedească a fi doar masca unei politici care în esenţă va continua să îndepărteze România de criteriile de aderare la Uniunea Europeană – pentru românul de rând eventuala aderare la NATO implicând doar costuri, şi nicidecum avantaje.
Şi mai ales era de aşteptat că eventuala lamentaţie a elitei intelectuale mediatizate şi a mass-media faţă de \”noile\” vechi abuzuri şi \”greşeli\” ale domnului Ion Iliescu şi ale PDSR-ului nu va avea ecou în societatea românească. Un om căruia i s-a spus că trebuie să se facă frate cu dracu’ pentru a trece puntea poate fi greu determinat să se întoarcă din drum!
Stimată doamnă Cornea, sunteţi dispusă să vă cereţi public scuze pentru îndemnul adresat electoratului de a vota „răul cel mai mic”?
Timişoara, 03.VI.2001