Încep să cred că dorinţa perfecţiunii ascunde pe undeva o lipsă de încredere în propriile capacităţi inventive. Când soţia îmi spunea, pe un ton mai mult sau mai puţin angoasant: ”Te rog să fi atent pe unde-ţi pui lucrurile, să nu apară cineva pe neaşteptate şi să mă ia drept neglijentă…” , scena risca să se reproducă ori de câte ori vreun obiect nu se găsea la locul lui bine stabilit. E drept că situaţii neprevăzute se pot ivi în orice moment, iar lipsa capacităţii de improvizaţie a perfecţioniştilor duce deseori la mini-drame ridicole. A fi ambiţios este meritoriu, numai că, atunci când această aspiraţie spre ideal depăşeşte limitele, viaţa îşi pierde una din calităţile sale fundamentale, spontaneitatea. Nu-i vorba de cultivarea neglijenţei sau a dezordinii, ci de găsirea căii de mijloc care-ar permite o stare decontractată atât pentru sine, cât şi pentru cei din jur. E drept că epoca actuală ne incită în a face din ce în ce mai bine, din ce în ce mai impecabil, din ce în ce mai perfect, fără să realizăm că această aplicaţie excesivă duce, de cele mai multe ori, la o sterilitate afectivă, împiedicându-ne aprecierea micilor momente de „neglijenţă” şi de destindere. La 14 luni, în timp ce mânca, băieţelul meu izbucnea adesea în râs, lăsând să-i scape o parte din bol pe jos, într-o casă unde legea curăţeniei devenise literă de evanghelie.
Faptul, pentru mine insignifiant, îi crea soţiei mele o stare nervoasă explozivă, pe care copilul a resimţit-o destul de repede. Ca urmare, jocul dintre noi fiind interzis, ora mesei devenise pentru el un moment trist, iar scumpa mea soţie a început să perceapă, în sfârşit, pierderea în complicitate şi în jovialitate cu cel pentru care nici un sacrificiu n-ar fi fost inutil, copilul.
Cauza unui astfel de exces? Eu l-aş asimila unei forme de narcisism, permiţând valorificarea persoanei graţie performanţelor. Un stimulent? Cert, atâta vreme cât nu rămâne singurul mijloc de a se iubi deoarece, când performanţele sunt mai puţin bune, aceste persoane se regăsesc în mare dificultate, ajungând până la auto-detestare,
După Freud, perfecţioniştii sunt aserviţi unui „ideal al eului”. „Ei sunt aserviţi, mai degrabă, unui „eu ideal”. – corijează scriitorul filozof Michel Cazenave „Ideal al eului este un concept, o construcţie intelectuală, cu care noi visăm să ne identificăm. Pe câtă vreme un „eu ideal” este felul nostru de a ne comporta zi de zi, încercând conformarea la acest concept… Supereul este necesar, deoarece ne permite reţinerea impulsiilor sau operarea unor anumite refulări în vederea civilizării. În schimb, când ocupă un loc exagerat, devine mortifiant, sufocând toată uşurinţa de a trăi.”
Există, aşadar, un bun perfecţionism şi unul toxic; totul nefiind decât o chestie de dozaj. Când distanţa dintre scopul fixat şi putinţa de a-l realiza e prea mică şi lipsită de obstacole, apare sentimentul lipsei de interes. Dimpotrivă, o distanţă prea mare de un ţel intangibil, duce inevitabil la o suferinţă permanentă. Exigenţele disproporţionate ale părinţilor privind „performanţele” copiilor, fie la şcoală, în sport sau în activităţile artistice, nu dau întotdeauna rezultatele scontate. O mamă nerealizată pe plan artistic, în dans de pildă, îşi proiectează adesea dorinţa ei neîmplinită asupra fetiţei de 6-7 ani, împingând-o la eforturi draconice în vederea unei ipotetice cariere de primă balerină, de cele mai multe ori irealizabile.
Se poate deduce, în felul acesta, sugestia unei renunţări de perfecţionare? Câtuşi de puţin! Datorită voinţei de a face din ce în ce mai bine, de a viza din ce în ce mai sus, s-au născut emoţiile estetice care-au delectat atâtea generaţii. Numai Dumnezeu ştie cât timp o fi polizat şi lustruit Brâncuşi „Pasărea măiastră”, de care nu ne mai luăm ochii. În acelaşi timp aceste exigenţe pot deveni surse de paralizie şi de insatisfacţii, când neputinţa de a depăşi anumite limite ne diminuează, în mod sensibil, încrederea în noi înşine. Un amic, meloman notoriu, se ducea la concert cu partiturile, vânând imperfecţiunile muzicienilor şi ale dirijorului… Un altul, tenta să-şi bată „recordul” de joging duminical cu ochii pe cronometru. Mă întreb dacă nu cumva această obsesie a performanţei şi a perfecţiunii, nu ne îndepărtează, mai repede decât să ne apropie de veritabila bucurie a realizării?
