ACUM.TV

CLASA POLITICA – SOCIETATEA CIVILĂ şi BISERICA

Ioan B. Marcus

România anului 2006. Suntem la 16 ani de la consumarea evenimentelor care au dus la prăbuşirea comunismului în decembrie 1989 – fenomen urmat de instalarea pluripartidismului politic şi, implicit, de ceea ce astăzi numim „originala democraţie postdecembristă” – la şase ani de la „eşecul” care a marcat prima guvernare democratică proeuropeană a României sub auspiciile CDR, şi la doi ani de la preluarea puterii politice de către Alianţa PNL-PD, sub deviza „Dreptate şi Adevăr”. Dincolo de aceste jaloane, să le spunem „europene”, ale istoriei României postcomuniste, se află tărâmul zbuciumat şi întunecat pe alocuri al guvernărilor social-democratice, dominate de teroarea mineriadelor succesive orchestrate sub oblăduirea ex-preşedintelui Iliescu în perioada 1990-1999, respectiv de flagelul devastator al corupţiei şi al mafiei economico-politice aflate sub directa îndrumare a ex-premierului Adrian Năstase. Au fost, toţi aceşti 16 ani, un interval de timp care ne-a marcat definitiv ca neam şi ca indivizi, fie şi numai pentru că au făcut posibilă o mare cantitate de aşteptări şi de speranţe într-un viitor mai bun, dar mai ales întrucât, în ciuda greutăţilor, obstacolelor, deziluziilor şi al manipulărilor orchestrate politic, România se află în situaţia de a fi acceptată ca membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană. Am parcurs un drum de-a lungul căruia elucubraţiile antidemocratice ale camarilei stângiste iliesciene au fost domolite, mai mult sau mai puţin, de „entuziamul” unei opoziţii dezbinate, fracturate, incapabilă să producă şi să promoveze cu consecvenţă programe politice adaptate nevoilor şi dificultăţilor perioadei de tranziţie. Cum se explică această dezolantă, din punct de vedere politic, civic sau economic, stare de fapt în care se află România e greu de spus, în condiţiile în care majoritatea ţărilor din fostul bloc comunist (exceptând, poate, doar Albania) au depăşit demult handicapurile tranziţiei, înscriindu-se pe o stabilă direcţie europeană. Sau poate că în culisele acestei întârzieri a României spre o democraţie stabilă, fundamentată pe normalitatea politică, echilibru social şi eficienţă economică se află ultima „mare revelaţie” a politicii româneşti postdecembriste, care priveşte deconspirarea securităţii şi demascarea colaboratorilor acestei structuri represive a regimului comunist, prin desecretizarea dosarelor politicienilor, liderilor de opinie, jurnaliştilor, preoţilor şi a tuturor factorilor de decizie care au semnat note informative către fosta Securitate.

Fără îndoială că, privind retrospectiv, dintre toate dezastrele care au „marcat” pe termen lung istoria României postcomuniste în cei 16 ani de „democraţie originală”, cele mai dureroase şi mai umilitoare au fost şi sunt rezultatul eşecurilor consecutive care au afectat componenţa, calitatea şi probitatea morală a clasei politice, tonusul şi propensiunea spre schimbarea mentalităţilor în cazul societăţii civile, respectiv dimensiunea axiologică, autentic creştină şi implicarea socio-politică a bisericii. În măsura în care clasa politică românească, societatea civilă, biserica şi cultele religioase sunt pilonii de rezistenţă în jurul cărora se structurează întreg sistemul de valori, credinţe şi idealuri ale oricărui popor cu pretenţii de civilitate, în cazul României sunt tot atâtea înfrângeri ruşinoase, eşecuri dureroase, abdicări morale impardonabile şi, mai presus de toate, veritabile „războaie” pierdute în confruntarea cu provocările unei societăţi aflate în „tranziţie” spre democraţie.

În ceea ce priveşte clasa politică, după ce săptămânile trecute l-am auzit pe senatorul ex-PSD şi fost director al Serviciilor de Informaţii Externe, IoanTalpeş, susţinând public că în 1990 România nu avea altă alternativă politică decât să aleagă „între rău şi mai rău”, adică între pandemicul (şi maleficul!) FSN, fundamentat pe fosta nomenclatură comunistă, secondată de o bună parte din fosta securitate, şi sporadica, atât ca reprezentare cât şi ca imagine publică, opoziţie democratică constituită din partidele istorice PNŢCD, PNL şi PSDR, iluziile privind reforma clasei noastre politice s-au năruit cu totul. Dacă la asta se mai adaugă şi declaraţiile preşedintelui Băsescu privind confruntarea cu „sistemul ticăloşit”, respectiv actuala dosariadă privind deconspirarea colaborării cu fosta Securitate a unor politicieni cu o excelentă imagine publică, nu mai rămâne chiar nimic în picioare. Actuala clasă politică trebuie să dispară, pentru a face loc în spaţiul public celor, puţini câţi or mai fi, rămaşi neatinşi de morbul comunismului şi de stigmatul de colaboraţionişti sau de informatori.

Societatea civilă, la rândul ei, este unul din angrenajele a cărui funcţionare defectuasă se află la originea crizei şi a impasului moral prin care trece România de 16 ani, fenomene generate de lipsa de repere valorice şi, mai ales, de incapacitatea de a se desprinde de mentalităţile (racilele) trecutului şi de a promova competenţa, onestitatea, demnitatea şi spiritul de performanţă la nivelul instituţiilor şi al posturilor de decizie. Victimă şi victimizator în acelaşi timp, spaţiul public românesc a fost şi este intoxicat de reprezentanţi ai fostului regim care, prin poziţiile cheiei deţinute în redacţiile unor mijloace mass-media, dar nu numai, au contribuit din plin la crearea unui climat socio-politic nefast, îmbibat de prejudecăţi, resentimente, ură, frustrări, angoase şi deziluzii insolvabile.

La rândul ei, biserica, în ciuda faptului că se bucură de cea mai mare popularitate şi încredere în rândul oamenilor, se doveşte a fi o structură fragilă şi inconsecventă când este vorba de a găsi soluţii amiabile pentru rezolvarea unor situaţii conflictuale (a se vedea refuzul categoric al bisericii ortodoxe române de a restitui bisericii greco-catolice, în acord cu normele unei democraţii elementare, proprietăţile confiscate de statul comunist). Dacă la asta mai adăugăm şi recenta „ameninţare” privind demascarea colaborării cu fosta Securitate a numeroşi membri ai clerului, rezultă un tablou deloc optimist pentru spaţiul religios românesc.

În mod straniu, falimentul clasei politice, eşecul revigorării spiritului civic şi amendarea poziţiei de reper valoric al bisericii, într-o societate măcinată de discordie şi ură, par a fi legate unele de altele printr-un liant care nu este decât excrescenţa invizibilă lăsată moştenire României postdecembriste de către defunctul şi de tristă amintire regim comunist, respectiv de cele peste 3 milioane de dosare privind colaborarea cu Securitatea. E greu de spus dacă deconspirarea colaborării cu structurile represive ale comunismului va duce şi la îmbunătăţirea clasei politice, respectiv la însănătoşirea climatului social şi al impunerii bisericii ca model de conduită morală, cel puţin atâta timp cât nu se vorbeşte nimic de condamnarea comunismului ca regim care a făcut posibile toate aceste infirmităţi ale societăţii româneşti. Meritoriu însă, în tot acest demers, care ar fi fost normal să se deruleze imediat după prăbuşirea regimului incriminat, este faptul că se crează, pentru prima dată în istoria României postcomuniste, contextul necesar pentru a oferi „corpului social” românesc mijloacele pentru a se vindeca definitiv de „pecinginea” numită comunism.

Acest articol a fost publicat duminică, 3 septembrie 2006 la rubrica Intern.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.