Am inceput sa rad, cand am citit ca in cadrul „Dosariadei“ autoritatile au inceput sa se uite si sub sutana popilor. Si de acolo pot emana diferite mirosuri neplacute. Urmaresc cu interes dezvaluirile din presa romana si ma amuza la nebunie protestele si felul in care vor sa se apere preotii. Iar ne-am umplut de patrioti nevinovati! Dar in opereta asta as putea sa cant si eu cateva melodii.
Cand am vrut sa ne casatorim, sotia mea dorea si o casatorie religioasa in fata altarului, nu numai la Sfatul Popular. De aici au inceput greutatile: ea era lutheran-evanghelica, iar eu ortodox. La Biserica Lutherana din Bucuresti mi s-a pus conditia sa trec la religia evanghelica. Am refuzat categoric. Nici viitoarea mea sotie nu dorea sa-si schimbe religia cu care s-a nascut si in care a fost botezata. Ne-am dus la biserica ortodoxa Sf. Vineri (care intre timp a fost rasa de pe harta Bucurestiului de catre “geniul nostru carpatin”). Acolo, aceasi situatie, acelasi refuz, aceleasi conditii. Parca nu am fi stat amandoi in umbra crucii. Noi doream practic numai sa ne casatorim religios si nu sa trecem de la o religie la alta. Fiecare cu credinta lui, ne-am spus, si asa am ramas pana in ziua de astazi. Disperat, gasesc o mica biserica in cartierul unde locuiam si vorbesc cu preotul. “Mda, fiule” imi zice scarpinandu-se in barba “cred ca s-ar putea aranja ceva. Fa o cerere catre Patriarhie pentru obtinerea unei dispense, in care te obligi ca eventualii copii rezultati din casatorie vor fi botezati in rit ortodox”. M-am dus acasa si am scris cererea dupa cum a spus el. Apoi am depus actul la el pe masa. Sub acest act se afla si un plic doldora cu bancnote de sute de lei (fusesem bine sfatuit de cineva!). O mica avere in acea vreme. In aceasi zi, sfintia sa m-a sunat si mi-a spus ca totul se rezolva. Cererea mea, cu siguranta, nu a mai ajuns niciodata la Patriarhie. Dupa cum se vede, in Romania se pot face “aranjamente” chiar si cu Dumnezeu. Si credeti ca acest ciubucar nu a pus botu’ si la unele oferte de la alde nea secu?
Mi-am petrecut copilaria si vacantele mai mult prin Ardeal, de unde se trag si parintii mei. Acolo am avut ocazia sa asist la o fapta, pe care atunci nu am inteles-o prea bine, dar cand m-am maturizat am fost revoltat de ea. Povestesc mai jos:
O tiganca din acel sat ardelenesc s-a dus cu copilul la biserica si a cerut preotului sa i-l boteze. Acesta a refuzat pe motiv ca tiganca nu si-a platitt taxele de rigoare catre biserica din sat. Femeia a luat copilul in brate si a plecat pe jos catre comuna vecina la 4 km., ca sa-l boteze acolo. Popa s-a repezit la telefon (eram de fata) si l-a sunat pe colegul lui, spunandu-i sa nu cumva sa boteze copilul tigancii pentru ca aia nu si-a platit taxele. Sa nu fi stiut el ca orice om are dreptul la asistenta religioasa, fie ca poate plati sau nu? La fel cum un medic are datoria sa salveze de la moarte un criminal sadic, chiar daca stie foarte bine ca va fi condamnat si executat. A depus un juramant si trebuie sa-l respecte. Preotii nu au depus nici un juramant?
Mai trebuie sa relatez aici ca intr-o noapte am baut cu un tanar prieten, preot de meserie, abia iesit de pe bancile seminarului, tot vinul destinat Sfintei Impartasanii? Mie mi-a fost putin penibil, dar el m-a consolat: “Lasa mai baiatule, mai am cateva sticle. Le sfintesc eu si p’alea!”
In fosta RDG, spre deosebire de Romania, biserica a fost incurajata si chiar sustinuta din plin pe fond material de catre stat. Scopul? Dintre preoti puteau fi recrutati cei mai buni si eficienti informatori. Am vazut la televizor si cazul unui preot, care si-a turnat propria nevasta. Ea nu intelegea cum de stiu securistii (stasi) intotdeauna unde este si ce face. Cand si-a vazut dosarul si a aflat cine a turnat-o, femeia a lesinat in fata camerelor de luat vederi.
Nu as vrea sa fiu gresit inteles: nu am nimic cu BOR si nici cu preotii. Presupun ca majoritatea dintre ei isi indeplinesc cu cinste meseria pentru care au simtit chemarea. Dar au si ei oile lor negre. Biserica este institutia, in care romanii au cea mai mare incredere. Este la moda acum prin politichia mioritica sa apari cu cate un sobor de popi, care canta pe nas si tamaiaza in stanga si in dreapta. Cand ii vad incotosmanati in odajdii sclipitoare propovaduind sobrii si gravi, imi inchipui ca unii dintre ei au purtat pe dedesubt niste uniforme albastre si atunci ma apuca un ras nebun.
Da, stiu ca sunt rautacios peste masura. Dar sper ca ma va ierta Dumnezeu si ca preotii nu vor arunca anatema asupra mea in semn de afurisenie.
Se spune „SA FACI CE ZICE POPA, NU CE FACE”. Se stia prea bine si stiu prea bine ca înainte de 1945, aproape toti preotii ortodocsi erau legionari; dupa 1945, au fost primii care au devenit pemeristi. În privinta lui Teoctist, el însusi dupa 1990 a recunoscut ca a colaborat cu securitatea si si-a cerut iertare fata de poporul român.
Nu înseamna ca daca preotii au jucat pe mai multe „scene politice”, dupa cum a batut vântul, noi, cei credinciosi si cu frica lui Dumnezeu sa ne lepadam de credinta, dimpotriva.
O întâmplare adevarata pe care am trait-o: era prin prin anii 1965, când din întâmplare ma aflam pe Calea Victoriei si ca de obicei, trecând prin fata unei biserici, intram, aprindeam o lumânare, faceam o rugaciune si dadeam un acatist preotului, punând si ceva bani la cutia milei. De acea data, s-a întâmplat sa nu mai am bani pentru „cutia milei”, si m-am scuzat preotului, spunându-i ca nu am bani, la care el, cu glas „parintesc”, mi-a raspuns rituos: „fetito, când nu ai bani, sa nu mai intri în biserica”; era vorba de preotul paroh CHIRICUTA.
Asta a fost unul din exemple, de altul îmi amintesc, în anul 1939, aveam 13 ani si era primul an când aveam ca materie noua FIZICA si CHIMIA. Cum pe atunci toate scolile aveau profesori la religie preoti, acelasi preot ne si spovedea la Paste si Craciun. Îngenunchiam în fata lui si printre întrebarile obisnuite… daca am mintit, suparat parintii, dracuit etc., a fost si întrebarea: „cum o duci cu magnetismul?”. Fiind primul an de fizica, deci învatasem despre magnet, am raspuns foarte clar ca „am nota 9”. Parintele Zaharescu, acesta era numele lui, a început sa râda, si-a retras patrahirul dupa capul meu, eu fiind în continuare în genunchi si a început sa râda. Mirata si naiva cum eram, l-am întrebat de ce râde, la care mi-a raspuns clar: „nu e vorba de magnetismul din fizica, este vorba de atractia ta fata de baieti”… nu-mi mai amintesc de rest, dar iata ca n-am uitat spovedania, nici dupa atâtia ani.
O alta surpriza a fost când am sosit în Canada si am aflat ca vreo 4 preoti din Montréal erau oamenii securitatii; nu am dat crezare, dar pâna la urma am aflat din surse sigure, unul din ei, în prezent decedat, care chiar mi-a povestit ca „lucreaza” cu securitatea… unde varsa si niste bani, asta îi era obligatia, printre altele… Aflati ca de atunci, nu am mai intrat în biserica ortodoxa, decât când nu e slujba, frecventând mai mult cea catolica; nici cu ei nu-mi e rusine, pentru ca ei fac alte nelegiuiri, dar Biserica este casa Domnului si prefer sa ma duc la fel, când nu e slujba.
Ca sa reamintesc de darâmarea Bisericii Sf. Vineri din Bucuresti si altele, în numar de vreo 35, cred ca toate lumea îsi aminteste, dar eu n-am sa uit niciodata oamenii care luau caramizile ca sa le pastreze, blestemând preotul si pe Ceausescu. Pentru ca muncitorii nu au vrut sa darâme biserica Sf. Vineri din P-ta Natiunii, au fost adusi cei din puscarie care au folosit buldozerele. Si ne mai miram de ce aceasta stare a României? Este o pedeapsa a Cerului, dar oamenii nu mai cred în asa ceva, din pacate.
CREDE SI NU CERCETA, SPUNE CREDINTE ORTODOXA.
Fiul meu s-a casatorit cu o canadiana în 1985, ea catolica, el ortodox – Biserica ortodoxa nu a vrut sa primeasca preot catolic la slujba, ca oficierea sa se faca în paralel; concluzia, s-au casatorit la catolici, fara bineînteles sa-si paraseasca religia, iar nepotul meu a fost botezat tot catolic.
În 1988, primul an când am sosit în LUMEA NOUA, am vrut sa ma spovedesc si împartasesc la ortodocsi, bineînteles, mi s-a recomandat de catre fiul meu sa merg la Biserica ruseasca; întrebari, ca la secu – frecventezi biserica catolica, am raspuns ca da, atunci „nu te pot spovedi si împartasi”.
Nu mi-am pierdut credinta, dimpotriva, dar oricum, nu mai acord încredere preotilor.
Interesant. Deci popa este meserias. Domnule va incadrati bine in conceptia pedagogului Mircea Flonta: filozofia este o meserie (o profesie).
Observatia mea: daca activitatile spiritului omenesc se profesionalizeaza, spiritul se osifica, se anchilozeaza si se arunca in afara vietii. In cazul acesta popa nu-l iubeste pe Zeu si filozoful nu iubeste intelepciunea.
Profesionalizarea merge la anumite activitati cum ar fi de pilda ceasornicaria dar nici aceea nu mult timp pentru ca evolueaza cronometria si dispar ceasurile si ramane ceasornicarul insusi piesa de muzeu.