In 12 septembrie, Papa Benedict al XVI-lea a tinut o lectura despre “Credinta, Ratiune si Universitate” la Universitatea din Regensburg. In discursul sau, Papa incearca sa defineasca relatia dintre credinta dogmatica si relativismul cultural – aducindu-si contributia personala la aceasta veche dezbatere despre credinta si ratiune. In cadrul lecturii, el a facut referinta la o parte a dialogului purtat (probabil in iarna lui 1391 in baracile de linga Ankara) de eruditul imparat bizantin Manuel II Paleologul si un invatat persan pe tema crestinismului si islamului.
Benedict a spus: “In a saptea conversatie editata de prof. Khoury, imparatul ajunge la tema razboiului sfant. Imparatul trebuie sa fi stiut de Sura 2, 256 care spune: ‘Nu exista obligatie in religie’. Dupa parerea expertilor aceasta Sura dateaza dintr-o perioada de inceput cind Mohammed era inca fara putere si amenintat. Dar natural ca imparatul stia de asemenea de invataturile despre razboiul sfant dezvoltate mai tarziu si regasite in Coran. Fara a intra in detalii, cum ar fi diferenta de tratament dintre cei ce detin ‘cartea’ si ‘infidelii’, el se adreseaza cu bruschete interlocutorului asupra relatiei dintre religie si violenta in general spunind: ‘Arata-mi ce a adus nou Mohammed si vei vedea ca sunt numai lucruri rele si inumane, cum ar fi porunca de a propavadui credinta sa prin taisul sabiei’. Imparatul explica apoi in detaliu. Violenta este incompatibila cu natura divina si cea sufleteasca. ‘Dumnezeu’, zise el, ‘nu doreste varsarea de sange’ – si a actiona irational este contrar naturii divine. Credinta este nascuta din suflet nu din trup. Cine se incumeta sa arate altora calea credintei nu are nevoie de un brat puternic, o arma sau orice alt mijloc de amenintare cu moartea…’
“Afirmatia decisiva impotriva convertirii prin violenta este urmatoarea: a nu actiona rezonabil este contrar naturii divine. Editorul, Theodore Khoury, observa:’Pentru imparat, ca un bizantin format la scoala filozofica greaca, aceasta afirmatie este auto-evidenta. Dar pentru invataturile musulmane, Dumnezeu este absolut transcendent”.
Reactia de revolta a lumii islamice s-a declansat la pasajul citarii lui Manuel II: ‘Arata-mi ce a adus nou Mohammed si vei vedea ca sunt numai lucruri rele si inumane, cum ar fi porunca de a propavadui credinta sa prin taisul sabiei’. Este clar ca acest pasaj este un citat dintr-un text anterior dar papa sublinia un punct critic, care nu tinea de pasajul in sine.
Esenta pasajului era despre convertirea prin forta. Incepea prin a indica faptul ca Mohammed vorbea de credinta fara obligatie atunci cind nu detinea puterea politica dar atunci cind a devenit puternic, perspectiva sa s-a schimbat. Benedict argumenteaza ca, convertirea prin violenta este inacceptabila din punctul de vedere al unui bizantin format de gandirea prioritatii ratiunii.
Papa Benedict stie ca si crestinii au practicat convertiri fortate in decursul istoriei iar tendinta aristotelica nu este unica crestinismului. Aceeasi tendinta exista si in traditia islamica prin ginditori ca al-Farabi sau Avicenna. Relatia acestora cu islamul este la fel ca a lui Toma d’Aquino cu crestinismul sau a lui Moshe ben Maimon cu judaismul. Si toate trei religiile se confrunta nu doar cu problema Dumnezeu si stiinta, dar cu relatia tripolara si mult mai complexa dintre religia ca revelatie, ratiune si dogma.
Desigur, discutie abordata de Benedict ar trebui sa fie considerata in intregul ei.
Trebuie considerat, de asemenea, si de ce papa a ales sa arunce un fitil intr-un butoi de pulbere si mai ales de ce acum! Fiindca in mediul politic international actual, el stia ce efecte vor avea remarcile sale.
Cuvintele papei au fost alese cu grija. Citatul din Manuel II Paleologul nu a fost un accident. Prelegerea respective a fost conceputa si re-citita cu grija de papa insusi. In plus, toate declaratiile papei sunt revazute de staff-ul sau si este fara dar si poate ca oricine ar fi citit dinainte textul si-ar fi dat seama de natura exploziva a discutiilor despre Islam in contextual actual. Este adevarat ca Benedict face referinta la un text obscur dar tocmai asta face comentariul sau si mai frapant. Ar fi putut cita multe alte exemple pe problema credintei si ratiunii, exemple care sa nu implice lumea musulmana. Dar el a ales acest citat si, contrar relatarilor trunchiate din presa, nu a fost unul scurt, acest pasaj a insemnat 15% din intregul text si a constituit punctul de plecare al lecturii.
Din moment ce a fost o alegere deliberata, efectul remarcilor a fost anticipat cu siguranta. Chiar aparte de fraza cu pricina, intreaga lectura este o critica a practicii de convertire prin violenta, cu accent asupra Islamului. In mod clar, papa a intentionat sa sublinieze ca Islamul este actualmente angajat in violente in numele religiei, iar aceasta violenta este determinata de viziunea unui Dumnezeu care favorizeaza si provoaca o astfel de credinta. Dat fiind protestele masive ale musulmanilor in cazul caricaturilor daneze, papa si consilierii sai stiau cu certitudine ca lumea islamica va sari de trei coti in sus la afirmatiile sale. Mai mult, el nu si-a cerut scuze pentru CE A AFIRMAT – ci doar pentru ofensele ce ar fi putut fi cauzate. El nu si-a retractat declaratia.
Desigur, papa nu este doar un invatat dar si un politician – si inca unul bun, altfel nu ar fi devenit papa. El nu este doar sef de stat ci si liderul unei congregatii globale cu un miliard de membri. Biserica nu este straina de geopolitica. Musulmanii pretind ca ei au infrint comunismul in Afghanistan. O fi adevarat, dar eforturile bisericii catolice au subminat comunismul in Polonia si au condus la pierderea influentei sovietice asupra Europei de Est.
Sunt doua puncte de vedere asupra ratiunilor politice ale remarcilor papei.
Prima deriva din faptul ca papa priveste cu atentie razboiul anti-jihad al USA. El realizeaza ca razboiul merge prost atit in Irak cit si in Afghanistan. A vazut succesul Hezbollah in Liban si victoria Hamas in alegerile palestiniene. Islamistii nu au puterea de a ameninta Vestul dar sunt in mod clar intr-un ‘crescendo’. Sa ne reamintim ca totusi predecesorul lui Benedict, Ioan Paul II nu a vazut cu ochi buni invazia US in Irak dar asta nu inseamna ca succesorul sau va accepta fericit o infringere americana acolo.
Comentariile papei nu l-au afectat negativ pe Bush. Presedintele american incearca sa imprime razboiului sau anti-jihad o tenta de ‘ciocnire a civilizatiilor’, una care va dura citeva generatii si care va decide viitorul umanitatii. Benedict, indiferent daca accepta viziunea lui Bush sau nu, a oferit pozitiei acestuia o fundatie intelectuala. Papa a facut o demarcatie clara intre Islam si Crestinism iar apoi a alipit notiunea de rationalitate crestinismului – o miscare menita sa depaseasca tensiunile dintre religie si stiinta in Vest. Dar el nu a inclus Islamul in aceasta matrice. Avind in vedere ca Bush este in defensiva atit pe front cit si acasa, este probabil ca Benedict a intentionat sa-i intinda o mina de ajutor presedintelui american.
Biserica catolica, desi nu a sprijinit invazia din Irak, are multi membri si interese in regiune. Daca Statele Unite ar fi silite sa se retraga atunci interesele bisericii ar fi amenintate de cresterea valului de fervoare islamista. Din punctul de vedere al Vaticanului, rezultatul ideal al razboiului ar fi ca Statele Unite sa invinga – sau cel putin sa nu fie invinse dar biserica sa isi mentina libertatatea de a critica politicile Washingtonului si sa serveasca ca un factor de echilibru si impaciuire. Date fiind evenimentele din ultimele luni, este probabil ca Benedict a simtit nevoia unei interventii moderate – intr-un mod in care a avertizat lumea musulman ca exista limite in dorinta bisericii sa indure defaimarile (referitoare la cruciada) si ca este pregatit, cel putin retoric, sa raspunda.
Intentiile papei au mai mult de a face cu Europa. Tensiunea s-a intensificat asupra valului masiv de imigranti musulmani. Frictiunile s-au multiplicat de ambele parti. Europenii se tem ca imigrantii islamici vor coplesi cultura lor sau vor forma o masa neasimilabila si destabilizatoare. Musulmanii se simt neaveniti iar unele grupuri extremiste au amenintat ca vor sa converteasca Europa. In general, pozitia Vaticanului a variat intre a pastra linistea si chemari la toleranta ceea ce a dus cumva la instrainarea sa fata de membrii bisericii (in particular, clasa de mijloc catolica) si temerile lor.
Desi stia ca remarcile sale de la Regensburg vor stirni critici aprinse in lumea islamica, Benedict stia de asemenea ca aceste critici vor continua INDIFERENT de gesturile sale de cainta. Astfel, papa s-a situat mai aproape de cei care nu se simt in largul lor fata de comunitatea musulmana din Europa – fara a adopta totusi sentimentele lor mai extreme. Prin aceasta miscare el si-a intarit pozitia printre aceste grupuri si este posibil sa-i ralieze in jurul bisericii. In acelasi timp, papa nu s-a auto-blocat intr-o pozitie anume si a avertizat musulmanii din Europa fata de limitele tolerantei.
Remarcile de la Regensburg s-au constituit intr-un atac verbal disimulat intr-un mod care poate fi usor negat. Papa deja a afirmat ca citatul respectiv apartine unui alt invatat desi stia ca asta nu va potoli mania starnita in lumea islamica.
Problema se pune cit de departe va merge Benedict. Predecesorul sau a infruntat Uniunea Sovietica si apoi, dupa colapsul comunismului, si-a abatut atentia asupra materialismului si politicii externe americane.
Este posibil ca Benedict a decis sa angajeze biserica impotriva islamistilor radicali. De fapt exista o logica: daca musulmanii resping afirmatiile lui Benedict ei vor fi nevoiti sa recunoasca aspectele RATIONALE ale Islamului. Mingea este acum in terenul UMMAH (lumea islamica inclusiv diaspora) si este datoria acesteia sa desprinda religia din mainile radicalilor si a clericilor extremisti si sa demonstreze ca musulmanii pot adera la RATIUNE.
Din punct de vedere politic si intelectual, remarcile papei au constituit o miscare eleganta. El si-a intarit baza politica si a legitimizat un raspuns mai puternic la retorica anti-catolica din lumea musulmana. Totodata si-a lasat optiunile deschise: el poate sa se distanteze de comentarii si sa lase natura sa-si urmeze cursul ; le poate respinge si apoi sa ceara liderilor musulmani sa faca la fel in privinta declaratiilor anti-catolice; sau, poate extinde critica Islamului care era implicita in citatul de la Regensburg.
Dupa furorile create in lumea islamica papa evalueaza reactiile la rece. Va fi foarte interesant de vazut care va fi miscarea sa urmatoare. Este posibil ca el insusi sa nu o stie inca.
Sursa :
Stratfor Inc.
Faith, Reason and Politics: Parsing the Pope’s Remarks – George Friedman