Cineva strigă:
– Auzi, merg înainti! Merg pân-acolu să văd… Inapoi nu mai mă primeşti nimini…
– Di-acolu vin io, nu ie nimica-nainti! Opreşti-ti să bem ceva…
Işi numără ţigările. Două. Patru. Sase. Mai are şase.
– Am dat zăpada şi m-am încălzit. Am mai făcut economiie di lemni… Mai am doar disearî!
– Ai grijî şi-mbracî-ti, pesti căţiva ani te doari colu, te doari colu…
– Femeia mia ie… tăunî! Când îşi lungeşti coada, să te ţii! Cicî… să nu mai biau! Dar io merg înainti!
– Vin di la a mia. “Ia dă mâna-ncoaci să ţi-o pup!” am tăbărât-o. “Ioti-al dracu’,-mi pupă mâna!” Să dea Dumnezeu să ne trăiascî… femeili!
– Da’ di ce?!
– Doo-mle! Sînt iubitili noaaastri! Alia cari ne strâng noaptia şi ne mângâiie! Celi cari zic că mirosim a băuturî, să le ducim la… puţu sec! Femeia are peptu-ăla di te bagî-n boali, dom’ne! Eşti… fericit?
– Mai am sî mă gândesc. Oricum, sînt! Am o casî. Ieram nefericit fără ia. Pentru mini siara asta s-ar putea să aibî un sfărşit. Stii pă cineva cari achiziţioneazî nopţi? “Noapti, hei, noapti, inima o dau ieu!”
– Fericit fără femee? Fericimea ta, Femeia este primul pion în casî, e la-naintari! Trebe să mai închidim şi ochii… Vezi să nu dai cu picioru’ la un bulgăr di aur!
-Ni-am întâlnit pă linia vieţii. I-am zis: “Te iau cu mini! La Dracu!! In Rai n-am cum, înjur mult!” (Dom’le, vă rog frumoos, ne dai vooiie să vorbim şi noi?) E mai frumos acia dicât la tilivizor…
Unul dintre ei ţine şapca să-i vină umbră. După un timp oboseşte şi se mută cu spatele. Aşa a procedat şi cu femeile.
– Am crescut copiii cu douî frunzi di usturoi… Iar iei: ”Mă, tatî, mai trebuiie fo 4-5!” Nevasta ţinia di oraş, dar nu di-acolu iei usturoiu’! Calaie, fă-mi o cafea…
– Vă face rău!
– Şi… tu? “Nu mai bia, nu mai… aia!” Eşti o… poeziie-n viaţa mia! Semini cu Ioana! Dacî vă scutur, asta iesi din voi… Am început să sughiţ, cred că să uitî după mini di pă balcon! Ce-o fi zicândî? ”Asta nu mai vini!”. La noapti, să vezi blestem, iar n-o să adorm! Seara nu mai mi-aminti di nimic! Pe la douî făceam 1, 2, 3, 4 pân casî şi, hop, m-am găsit cu Ioana. “Ce faci?” (…) Parcî să vedi un picior di femeiie, fugi şi dă drumu’ la portiţî, poati intrî-n curti!
– N-a vinit pâinea? Intreabă… femeia.. He, lua-o-ar vântur’li! Ori ieşti di-al nost di-asculţi muzicî di-asta?!
“Să fi crescut eu încât nu mai mă recunoaşteţi? Aţi uitat că sunt fiul vostru?!” Nu mi-a auzit gândurile. Nu găsesc Calea spre oameni, sunt ca un şoarece ce-şi caută gaura. Prin faţa ochilor închişi îmi trec imagini din trecut. Cu-n colcovan de pâine-n mâini eram un micuţ pricăjit. Care cum mă-ntâlnea, rupea şi-mi oferea. Mamele mele erau nişte umbre care se strângeau în jurul meu şi plângeau.
Privesc strada pustie. Aştept un om să-i fac portretul, îl chem cu gândul. Închid ochii. Pic de oboseală.
Cât a trecut: o secundă, o sută, o viaţă?. Un tânăr privea înăuntru prin buza de jos a geamului. Avea capul într-o parte, ca o mirare de căţel. Parcă citea de jos în sus. Ne uităm unul la altul, parc-am fi in oglindă. Brusc, se-ndreaptă şi-şi vede de drum. Eu… mai rămân un timp.
In absenţa pâinii celei “de toate zilele” nu există libertate. Cei puternici ne-au oferit-o din când în când, ca pe o glumă, aşa cum se fură miresele la nuntă. Dar s-au îmbătat curând şi, cu un gest al mâinii, ne-au trântit, asemeni paharelor din cale. Şi-au… băut mai departe. “N-are nimica!” au zis ei, Dictatorii. Intotdeauna, câţiva inşi. Oamenii acceptă să fie conduşi cum o fi, s-au învăţat aşa! Mama avea un căţel ce-ncolăcea mereu lanţul in jurul unui fier. Stătea cuminte, sugrumat acolo. Cand i-am dat drumul a făcut două rotocoale în viteză şi-a cerut înapoi, singur, lanţul.
Apare un om. E el, l-am citit de la prima unghie! Are fata ciupita de arsuri.
– Mamaliga ma-sii! zice. A işit cam teciuitî şi, când am răsturnat-o, a sărit pă mini. Uiti ci-am pă faţî! (…) Surmenaju’ te puni jos. (…) Tu… nu aia, nu aia… Vreau să-ţi dezvălui viaţa!
– Să nu duceţi vorba peste miez…
– Domle, mă plictiseşti cu politeţea! Chiar dacî ieram desculţ în vârfu’ muntilui, n-am coborât di prost. N-aveam acces s-aud şi io ce să-ntâmplî-n lumia asta. Mi-era teamî că devin… sălbatic. Dar… n-am vinit să mă prăpădesc!! Voiam să ajung să aştern şi io înainti să mă culc…Tata a bătut nişti ţăruşi acolu… La mini-s bătuţi ţăruşii… Am o casî, o… frumuşicî-n vârfu’ muntilui… Umblu invers pân lumi, mă lupt cu ia să facî ochi! Sînt oamini cari nu vor să ştiie nimica di or-actualî! “Mă, ceri-ţi drepturili!” (…) Aviam la servici o tablî şi perpeleam cu autogenu’ ci-aviau colegii: cârnaţi, salam, şuncî… La urmî berbeliam mămăliga mia, o tăiam felii drepti şi o frigeam în gustu- ăla, rămas di la iei… Bun î mai iera! Unu avea pă cineva la Abator şi aducia câti-un borcan cu bucăţeli. Ca pă Dumnezeu m-aştepta cu mămăliga! (…) Nu s ă-ndrăgeşti timpu’, a-nceput să să-ntăreascî-afarî, să lasî cu nasol! Pânî nu mănânc cireşi, nu lepâd căciula. Nici izmaua! Dacî di Sf. Gheorghi nu să piteşti cioara-n grâu, adio pâini! Oari ţi-am spus? Am prins o … cucuvea! Am aruncat şalopeta pă ia. Măi, omule, să-mi scoaţî ochii! S-a repezit cu ghearili-n peptu mieu! “Bu! Hu!” Duu-te draculi! I-am dat drumu’!
– Mă cunoşti? îşi face intrarea Scrâşnitorul din dinţi. Nu?! Dacî ţi-am făcut f-un bini, sau rău, fă ce vrei cu mini…
Si… râde. Cere să se facă linişte. Acum va cânta el. Ţine ritmul cu cotul, în blatul mesei:
– Nimeni nu ştiie să-mi facî acest cântic, l-aş îmbrăca în bani…
Cât cântă, mă gândesc la “Forţa Morală”. Orice-ar fi, din minte, nu pot s-o mai scot. Mi se pare uneori că e o nucă ce se coace treptat, în ritmul ei. După frigurile-astea, după ce va veni căldura, poate va ajunge să i se spargă coaja. Alteori cred că este o mămăligă imposibilă: fără mălai! Ieri îmi zicea unu: ”Dă-mi o revoluţie şi voi fi un erou!” Oh, eroilor, eroilor…
– Oaminii sînt proşti – spune Scrâşnitorul din dinţi – nu ştiu să trăiascî! Muncesc tot timpu’ şi… pun la căpătâi… A doua zi muncesc să-i… întoarcî, să nu să strici! Parcî i-ar lua cu iei în mormânt! Ie un adivăr: nu poate să-mi fiie bini, di nu călăresc pă tini! Trebuiie să muşti – di nu muşti, nici nu poţi să rupi! Dacî ţi-e fricî de bălţi, nu mănânci peşti! Io am mâncat, am băut şi-am…
Nu termină vorba, fiindcă dă cu pumnul în masă şi răstoarnă un pahar.
– Aveţi un pahar de plată – îi zic respectuos.
Mă priveşte scurt, ca o aruncătură cu piatra.
– Mă… confunzi! Io n-am plătit niciodatî vrun… pahar! (Se ridică, se-apropie, şi-mpinge tava de pe tejghea, cu tot ce era pe ea.) Cheamă Poliţia! Să vezi şi tu, acuma, cine sînt io!
Brusc, Omul cu mămăliga se aşează între mine şi el, şi-i spune hotărât:” Dă, mă, -n mini! Dă în mini!”
– Di ce te bagi?
El a bătut toată strada, cine e ăsta de i se opune, de unde-a apărut? Acum, la vârsta lui, trebuie să gândească de două ori înainte de a da cu pumnu’. Injurând cum îi vine la gură, se-ndepărtează şi piere în noaptea de-afară. Pentru cât timp?
Omul Bun se apleacă în genunchi şi ia ţăndările cu mâna. Se taie la degete, dar e-nfierbântat şi nu simte. Il las fiindcă-i face plăcere. Nu-mi este tată, nici frate, nici fiu. Moralitatea este îndelung terfelită, ea nu se poate ridica decât din noroi!
Acum ţine morţiş să mă conducă acasă şi… iar îl las…
Zice:
– Forţa Moralî? Ce-i aia… Forţa Moralî?!