Marele Vanator iesi la plimbarea de seara. Desigur, insotit de verii Gicuta si Ricuta, ca sa aiba cui spune, inca o data, aceleasi sufocante povesti vanatoresti. De la cabana, plecara pe drumul auto, prin padurea deasa, sporovaind si punand la cale vanatoarea de a doua zi, caci in urmatoarele ore urmau sa soseasca si restul prietenilor. Manati de necesitati firesti, intrara in padure pe o cararuie, se despartira pentru cateva minute, apoi se strigara ca sa nu se piarda si se regasira prin desis, nemultumiti ca s-au departat prea mult de drum. Tot certandu-se si luandu-se peste picior, pierdura cararuia, se afundara in padure pe nesimtite, pana isi dadura seama ca nu mai stiu dincotro au venit. Marele Vanator, nervos, incepu sa-si acuze verii ca nu se pricep la nimic, in timp ce ei ii raspundeau ca el vine acolo mereu sa vaneze si ar trebui sa stie locurile ca-n palma.
Hotarat sa rezolve problema, Marele Vanator le spuse sa taca si sa-l lase sa se ocupe el de orientare. Se indrepta decis in josul pantei, apoi la fel decis in sus, apoi de-a coasta, apoi se opri injurand padurea, potecile si mai ales necesitatile firesti ale verilor Gicuta si Ricuta.
– Acu’ uiti tu ai fost primu’! se revolta Gicuta, in timp ce Ricuta incerca zadarnic sa formeze un numar de telefon mobil.
– Mai lasa nenorocitu’ ala de telefon, ca de-aia umblam de tampiti, ca ti-e mintea la prostii si nu mai stii nici pe unde mergi! se rasti la el Marele Vanator.
– Da’ tu de ce nu stii pe unde mergi, ca tu esti expertu’? se enerva si Ricuta, in timp ce Marele Vanator continua sa bombane…
Mergand de colo-colo, intrara pe o panta mai abrupta si se incleiara prin niste paraiase mocirloase, se innamolira, Ricuta aluneca si se umplu de noroi pe pantaloni si camasa, Gicuta intra in contact direct si dureros cu niste urzici, in timp ce Marele Vanator ii facea in toate felurile. Pana la urma, ii napadi ingrijorarea si uitara de reprosuri, cautand cu disperare un reper, o cale de iesire. Padurea deasa, panta tot mai accentuata, stancile rasarind din desisuri, faceau inaintarea din ce in ce mai obositoare. Incercara sa se intoarca pe unde au venit, dar nu izbutira decat sa se convinga ca s-au ratacit. Cativa stropi de ploaie le accentuara ingrijorarea. Incepuse sa se intunece si perspectiva innoptarii in padure pe ploaie ii speria pe toti trei. Incepura sa strige dupa ajutor, pana obosira. Descurajati, se asezara mai pe pietre, mai direct pe jos, nestiind ce sa mai faca.
– Doamne, ajuta-ne, da-ne un semn, arata-ne drumul…
Dar in jurul lor se auzea doar ropotul ploii in seara tarzie…
Un zgomot, ca o horcaiala, undeva in spate, le trezi atentia. Se intoarsera si ramasera fara glas: la vreo 10 metri, mai in sus pe panta, un urs colosal ii privea, parca dispretuitor. Gicuta, cu ochii cat cepele, aluneca de pe bolovanul pe care statea direct pe jos, pe burta. Facea pe mortul… Marele Vanator se puse in genunchi, murmurand cu ochii inchisi o rugaciune in care se impleteau cereri de iertare catre Dumnezeu, mama si ursul din fata… Ricuta, tremurand ca varga, cu ochii in lacrimi, se puse cu capul in pamant, aluneca, de teama nici nu-si ridica fata din clisa, pana cand nu mai putu sa respire si abia atunci, adunandu-se de prin noroi, vazu ursul chiar cand le intorcea spatele si pleca… Il scutura de umar pe Marele Vanator, soptind
– Pleaca, uite, pleaca…
Marele Vanator deschise ochii si prima reactie fu sa-l plesneasca pe Ricuta peste cap:
– Ma murdaresti, ba dobitocule… Ia uite, ce chestie, pleaca jivina…
– Eu ti-am zis ca pleaca, se revolta Ricuta pe soptite.
– Le-ai zis tu pe toate! i-o intoarse Marele Vanator, in timp ce Gicuta, mozolit tot, incerca sa-i impace:
– Mai taceti, ma, poate e un semn…
Marele Vanator se ridica imediat:
– Daaa, e un semn, la rugaciunea mea… Hai dupa el! dar nu se misca din loc, impingandu-i insa in fata pe cei doi veri ai lui.
– Pai, ce stai? Hai! il trase Ricuta de mana, caci Marele Vanator era decis numai in vorbe…
Ursul nu se mai vedea, dar, coplesiti de spaima, cei trei veri inaintau sovaitori. Pe unde o luase ursul parea a se contura un fir de poteca si il urmara, plini de speranta. dadura intr-o poiana, nu prea mare, unde inghetara iar de frica. Ursul era acolo, dar la aparitia lor se pierdu iar in padure.
– E un semn, ne arata drumul bun… se bucura Marele Vanator, pasind mai cu curaj…
– Poate se enerveaza si ne haleste pe toti trei, ii replica Ricuta, sceptic, dar Gicuta o lua si el in directia in care disparuse ursul.
In timpul in care traversara poiana, ploaia ii mura bine, dar nu mai stiau daca tremura de frig, de teama, ori de emotia multsperatei salvari. Poteca era acum clara, ursul parea sa fi disparut la fel de tacut si misterios cum aparuse si ei se grabeau gafaind la urcus, fara sa aiba insa nici o certitudine legata de locul unde vor ajunge.
– Unde o fi ducand poteca asta? se intreba cu glas tare Gicuta…
– Oriunde… se bucura Ricuta, dar Marele Vanator concluziona doct:
– Lasa vorba, ca vine noaptea! Ne-o scoate ea undeva…
Noaptea isi intra in drepturi, iar ei abia daca mai vedeau pe unde merg.
– Mai bine ne oprim, sugera Gicuta
– Mai hai un pic, le ceru Marele Vanator, si ei il urmara, spre norocul lor, caci urcusul acum lejer ii scoase din desis, aproape brusc, in drum.
Pentru cateva momente, ramasera tintuiti locului, nu le venea sa creada…
– A fost o minune, concluziona Marele Vanator, aprobat de cei doi veri, fara comentarii.
Inceta si ploaia. Se indreptara cu curaj in sensul spre cabana, tot calcand in balti si impiedicandu-se din cauza intunericului. O masina, cu farurile aprinse, venind din urma, li se paru o alta minune. Erau niste prieteni, dintre cei sositi pentru vanatoarea de a doua zi…
In zori, Gicuta si Ricuta, mai putin pasionati de vanatoare, dar si loviti de o raceala zdravana, nu-i insotira pe Marele Vanator si intreaga armata de vanatori de diferite marimi si calibre. Ba chiar, pe la amiaza, renuntara sa astepte intoarcerea celorlalti, isi luara nevestele si se retrasera spre oras, fara sa se mai scuze pentru plecarea grabita.
………………………………..
Dupa vreo luna, Marele Vanator isi invita verii la un weekend cu gratar, in extrasezon, fara focuri de arma, la aceeasi cabana. La intrarea in camera cea mare, Marele Vanator li de adresa cu reala satisfactie:
– Mai baieti, aveti in fata campionul absolut, pe fericitul posesor al celui mai dihai trofeu la urs din sudestu’ Ioropei… Ia bulbuciti ochisorii vostri mici si scumpi…
Gicuta si Ricuta ramasera intr-adevar uimiti: pe perete trona un cap urias de urs, impaiat, si abia atunci isi dadura seama pe ce blana de un hectar calcau.
– Esti tare, vere, il felicita Gicuta, cand l-ai executat?
– Nu-l recunoasteti?
– Nu cumva… ala e? se mira Ricuta… Ala barosanu?
– Ala, bai fricosilor… Toata ziua l-am cautat, nepriceputii aia nici nu credeau ce brontozaur am descoperit, noroc cu cainii.. A fost cu peripetii, io l-am piscat primu’, a vrut sa se repeada, au mai tras si altii, a cazut in balta de sange si tot mai traia, da’ finalu’ a fost al meu, ca tot io i-am tras-o decisiv… Hai, laude la greu, bagati, bagati… Si atentiune! Ieri a fost aici televiziunea, diseara ma vede tara, cu monstru’ impuscat, ca sa stea invidiosii in coada! Au masurat capu’, blana, am dat interviu, da’ astia mai mult puneau camera pe nenorocitu’ de animal…
Gicuta si Ricuta, putin stingheri, nu se inghesuiau cu laudele.
– Daca nu ne luam dupa el, cine stie ce se mai intampla, cugeta Ricuta,
– Du-te, ba! se enerva Marele Vanator… a fugit, ca eram trei… si ce? nu tot pe acolo plecam si noi, ca doar nu era sa mergem tot la vale, nu era clar ca drumu’ era pe sus?
– Nu prea era clar, il contrazise Ricuta
– Si oi zice ca animalu’ s-a gandit la noi, fraiere? se zburli Marele Vanator.
– Fraier esti tu! se infipse acum Gicuta, ca atunci ziceai ca e minune!
– Cand te rugai, nu erai asa mare si tare, mai zise si Ricuta
Dar Marele Vanator stia ce stia el:
– Animalu’ e animal, s-a nimerit pe acolo, recunosc ca m-am luat pe urmele lui, recunosc ca ne-a prins bine, da’ hai sa nu exageram… Animalu’ e animal…
– Adica ursul asta ne-a salvat pe noi… inclusiv pe tine.. si tu…
– Mai Gicuta, un vanator nu e o baba plangareata! Trofeul e trofeu! Fraier sa fi fost, sa nu fi mers dupa el! Va dati voi seama, bai fletilor, ca io sunt de-acu taticu’ la toti vanatorii de urs, io sunt tartoru’, bai! raspunse plin de verva Marele Vanator, apropiindu-se de uriasul cap atarnat la perete. Apoi, luand capul de urs in palme, il saruta zgomotos pe bot.
– Tu m-ai salvat, io te-am facut celebru!
– Putea sa ne faca zdrente… Nu-mi vine sa cred, cat de mort e… comenta varul Ricuta, amintindu-si clipele de disperare cand dadusera prima oara cu ochii de urs…
– Celebru, da’mort… nu se lasa varul Gicuta
– Mort, da’celebru… replica prompt Marele Vanator, care isi saruta iar trofeul, adresandu-i-se cu sincera afectiune:
– Traiai ca un bou in vagaunile alea, io te-am luat din mizerie, io te-am facut cineva! Acu’ ne stie lumea, suntem vedete, ba … Io te-am scos in lume! Io, ba, io!