Omul din faţa mea are barba albă şi contrastează plăcut cu măsliniul feţei. Stă rezemat de spătarul scaunului, cu cotul sprijinit de cantul mesei. Nu-i desluşesc bine ochii sub umbra borului pleoştit al pălăriei. Priveşte numai în jos şi respiră rar, adânc. Dacă nu s-ar mişca dupa ritmul respiraţiei, ai jura că e o statuie gânditoare. Pulovărul bej surprinde cu un desen grafic al bătăilor inimii orientat în sus şi retezat brusc. Parcă ar fi tulpina unei plante ciudate răsărite pe corpul lui şi cineva i-a retezat înflorirea. El însuşi, parcă-i respiraţie taiată cu foarfeca. Aşa să-i fie, oare, şi viaţa?!
– Jucăm o tablî? îl îndemn, cu gând să-l liniştesc după ce voi mânca… bătaie!
– N-am noroc! Oricum, m-am săturat să-l tot aştept. Ce dreptate e aia că dă într-o zi norocul peste tini?! Proştii ca mini-l aşteptăm pă Dumnezeu să ne facă dreptati, dar’ nu mai pot să suport. Nu sînt îngândurat, nu sînt supărat, am ajuns la disperari! Şi nu mai am viaţî…
Îi văd doar dinţii albi flancaţi de doi nichelaţi. Mă priveşte neîncrezător, dar imediat simt că nu-i mai pasă cine sunt.
– Poat’ să vinî şi să mă punî la-ntrebari… Mai bini închis, dicât printre oameni sfidători şi abuzivi. Dacă legea şi forţili iei nu ştiu, nu pot sau nu vor să facî echilibru moral, am dreptu’ să fiu împotriva lor. E nevoie di-o Forţî Moralî cari să curiţi totu’ di jos în sus.
– Staţi puţin, dumneavoastrî vreţi să pedepsiţi oaminii? Ar însemna să-i pedepsiţi pă toţi…
– Fiicari om trebuii să aibî frici, prin conştiinţî nu să rezolvî nimic. Cei care au relaţii în structurili puterii nu au fricî di legi. N-au interes să facî dreptati moralî.
Cini nu ie cinstit trebuiie identificat şi obligat să să schimbi. Trebuii dat un semnal di adunari a oaminilor cinstiţi şi găsitî o soluţiie… Oaminii cinstiţi sînt prea timizi, espectativi şi iertători. Aceştia nu conştientizeazî că sînt o forţî care ar putea schimba lumea. Se simt vinovaţi ei înşişi pentru că n-au spus o vorbî potrivitî undeva, sau că au tăcut prea mult într-o… situaţiie. Unii au întins mâna peste gard şi au luat un buzunar cu pruni verzi şi se cred… infractori. De aceea tac. Ei, care sînt, prin calităţi, nişti Iisuşi pă pământ.
– Cea mai mare înţelepciune este să iei lucrurili aşa cum sunt… Să-L lăsăm pe Dumnezeu să-şi definitiveze lucrarea…
– Dumnezeu trebuiie ajutat. (gândesc: trebuie să fii tare Bun pentru a fi atât de dur cu semenii tăi. Să fie aceasta scânteia care aprinde fitilul Apocalipsei?! Să fie Omul Bun – o Speranţă, un Dumnezeu?). Toati firili duc la un întrerupător discret numit conştiinţî. Ca o formî di libertati, dar ca un eroism al iei. Poati fiindcî Pământu’ ari un înveliş sufletesc. În timp, nesiguranţa vieţii, instabilitatea di fiicari clipî, a determinat oaminii să acumulezi ca apucaţii, nemaiţinând cont di la cini iau, cum iau şi pentru ce? Nişti cerşetori au adunat gunoaiie toatî viaţa şi s-au înconjurat cu munţi. Din virtutea păstrării pentru zilili negri s-a ajuns la exploatarea omului di către om. Înainti vremi stăpânii aveau dreptu’ să punî la treabî orici supus, da’ îi iera interzis să să răsteascî la iel. Azi toatî lumea ţipî la toatî lumea. După miliardi di ani fiinţa umanî încî nu ştiie că un nou născut trebuiie hrănit din orî-n orî. Copilu’ trebuiie să cearî ţâţî pentru a primi, a dispărut responsabilitatea mamii de a-l creşti Iesti lăsat în voia Domnului, să doarmi cu spatili la iel, deseori iesti sufocat di sân sau strivit cu trupu’, iesti scăpat din mânî şi cadi în gol ori sub roţili unii maşini, iesti uitat în apa pusî la încălzit. Poţi ceri unui om să aibî grijî di altcineva, dacî di iel nu s-a avut grijî? Să fiie cinstit, dacî iesti înşelat permanent? Să să limitezi în a acumula foloasi când vin ciclic secita, cutremuru’, inundaţiili, războiu’, bolili necruţătoari? Fiinţa umanî s-a organizat după interesi şi nu după principii. Poati vor fi existat, da’ le-au lăsat intenţionat să le acopiri prafu’ timpului. Astâzi ne lipseşti un principiu fundamental: iubirea aproapilui. Cel mai bini ieste în braţi. Un copil, dacî ie lăsat jos, plângi. Nu poţi întotdeauna să oferi ceva, dar să ţii în braţî nu costî nimic. Într-o zi vei fi ţinut şi tu. Chiar Dumnezeu ari grijî şi-ţi trimiti în visi mângâieri. Dăcî ne-am mângâia unii pă alţii, cu gându’, cuvântu’ sau fapta, omenirea ar fi mai bunî. Fără mângaieri planetarî nu existî progres. Libertatea iesti un concept bun să-ţi atingi scopurili, să nu fii obligat să dai seamî. Libertatea iesti un ideal nesigur. Liber înseamnî şi fărî mângaieri. Dacî s-ar faci judecăţi, s-ar demonstra că sîntim cu toţii vinovaţi, mai mult sau mai puţin… Am afla că am greşit. Dar am şti când, unde şi cum. Astfel ar începe fenomenu’ di purificari, adicî am începi să nu mai greşim tot atât di mult. Sînt legi scrisi şi nescrisi. Dar am plantat indicatoari pă străzi, din aproapi în aproapi, pentru a reaminti ce trebuiie să facim. E nevoiie di forţa moralî ca di un indicator. Pe cari să nu-l vezi, dar să-l simţi în spatili tău, să intervinî când să întreci măsura. Pânî când conştiinţa nu va mai fi un eroism, ci o normlitate. Îmi vei spuni că te judici singur, şi mult mai aspru, sau că, oricum, ne va judeca Dumnezeu. Ştiu. Dar astfel, am arunca de pe noi hainî după hainî, pe cele care ne asemuie animalelor, şi-am deveni oamini, adică fiinţi superioari. Io am nevoiie di sens, di echilibru şi mângâieri. Şi, încî, nu ştiu ce e cu mini şi cari-i lucru’ cel mai important după iubirea aproapilui? Ce-ar trebui să facim noi pe mai departi?
Omul-Bun se ridică abătut de la masă şi dispare în noapte.
Iar, eu, Fiinţa umană, realizez că sunt slobod în lume, dar închis într-un laţ, care mi se strânge când încerc să mă-nalţ pe vârful picioarelor, ori mă ridic împotrivă. Degeaba mi-am împodobit pereţii cu semnele libertăţii. Omenirea se conduce după un principiu ce nu poate fi schimbat: ”Ai numai dacă altcineva nu are!”