Când acum vreo trei mii de ani, Heraclit din Efes formula observaţia că totul curge şi nu te poţi scălda de două ori în apele aceluiaşi râu, nu cred că s-a gândit cât de mult va fi pomenit peste veacuri şi cum filozofia lui se va concentra în cuvântul de-a dreptul magic: tranziţie.
Ce facem? Tranzităm!
În epoca de argint tranzitam spre cea de aur, în epoca de aur, cât pe-aci să ne-necăm. Am înotat, am înotat şi, deodată, am văzut afişul “Tranziţie proaspătă spre democraţie”.
Acum iar ne scăldăm în alte ape.
Înghesuială mare, daţi-vă la o parte, nu blocaţi tranziţia!
Să depăşim faza de tranziţie!
Aceiaşi catâri trag aceeaşi cotigă prin acelaşi vad, dar… prin alte ape.
În vârful prăjinii, o alta legătură de fân.
Catârul-putere. Forţa! Tracţiunea!
Dar fânul cine-l leagă de prăjină?
Cum cine? Stăpânii democraţi.

– Ce mai faci, Ioane?
– Iaca, tranzitez şi eu, vai de capu’ meu!
– Da’ Maria?
– A încheiat tranziţia. Acuş se face anul…
– D-apoi, să tranzităm sănătoşi!
– Cum ne-o fi scris!