Stau pe fotoliu şi citesc o carte. Un tânăr şi-o tânără sunt urmăriţi de nişte netrebnici. După multe peripeţii, cei doi se ascund într-o casă, la periferia unui orăşel.
Mihăiţă umblă în cutia cu nasturi.
– Uite ce nasture am găsit, bunico, te uiţi?
– Da, îl văd, e frumos!
– Da’ nu te-ai uitat, uite, vezi?
Las cartea şi mă uit la nasture.
– E frumos, joacă-te, alege nasturii pe culori.
– Un băiat de la grădiniţă are nasturi ca ăştia, bunico, vezi?
– Da, da, cum îl cheamă pe băiat?
– Tudor. Ce nume e ăsta, Tudor?
– Tudor e un nume foarte frumos. Aşa l-a chemat pe străbunicul tău, pe tatăl meu.
– Unde e străbunicul meu?
– A murit demult, nu mai trăieşte.
– De ce a murit?
– A fost la război şi acolo a murit, l-a împuşcat cineva.
– De ce l-a împuşcat?
– Fiindcă l-a nimerit cu glonţul, aşa e în razboi. Joacă-te. Pune în cutia cea mare nasturii albaştri, iar pe ceilalţi pune-i în cutiile mici, pe culori.
Iau cartea, tocmai am ajuns la un episod captivant.
– Bunico, dar Tudor ăsta, al tău, de ce s-a dus la război?
– Să apere ţara de duşmani.
– De ce s-o apere de duşmani?
– Fiindcă voiau să ne ia ei ţara şi noi nu voiam să le-o dăm.
– De ce să ne ia ţara?
– Ca să fie ei stăpâni pe pământul nostru, pe bogăţiile noastre, pe casele noastre, pe munţii noştri…
– Şi pe ape?
– Şi pe ape.
– Şi pe Marea Neagră?
– Şi pe Marea Neagră.
– Şi pe casa mea?
– Şi pe casa ta.
– Şi pe blocul tău?
– Da, şi pe blocul meu, adică pe apartamentul meu, nu tot blocul e al meu. Ai ales nasturii albaştri?
– Acuma îi aleg.
Citesc. Tânăra tocmai a auzit un zgomot. Dă perdeaua la o parte şi se uită în întuneric. Prietenul ei deschide uşor uşa…
– Bunico, da’ eu când o să mă duc la război, aşa o să-i bat; o să iau o arma cu laser şi când o să-i ating, aşa o să-i ating, poc! poc!
– Sper că tu n-o să te duci la război, poate n-o să mai avem război.
– De ce să n-avem?
– Poate ca oamenii deştepti n-o să mai vrea războaie.
– Când a murit Tudor al tău nu erau deştepţi?
– Nu ştiu. Unii erau, alţii nu, joacă-te.
– Şi ştii cum o să fac, bunico? Uită-te la mine, uite, aşa o să fac. Iau un avion, o rachetă iau şi le trag cu racheta: paaac!
– Da, da! Tu eşti un viteaz, tu nu te temi de nimic, o să scapi ţara de duşmani. Vezi că mai sunt nasturi mici, de metal, pune-i în cutiuţa aceea.
Citesc. Tânărul a deschis uşa şi a ieşit în noapte. Deodată se aude o împuşcătură. Înspăimântată, tânăra se repede afară. În lumina lunii, căzut…
– Bunico, nu-i aşa că Tudor al tău e mai bătrân şi decât tine?
– Aşa ar fi, dacă ar mai trăi, dar acum nu mai este. Dacă ar învia, ar fi mult mai tânăr decât mine, ar avea numai 26 de ani, ar fi mai tânăr şi decât taică-tău.
Vino aici, vino la mine, lasă nasturii, uită-te-n ochii mei. Ştii că tu semeni cu Tudor al meu? Dar eu nu vreau deloc, deloc nu vreau să te duci la război. Vreau să fii sănătos, să ai multe bucurii, să trăieşti în pace…
– Cum în pace, bunico?…
