In copilarie, o carte care-mi tulbura spiritul devenea o comoara pe care o ascundeam cu naivitate (“o dovada de egoism”- spunea tatal meu).
Mai tarziu, in adolescenta simteam nevoia impartasirii entuziasmului. Maturitatea m-a gasit mai selectiva si discreta, dar cartea Doamnei Ioana Parvulescu a trezit in mine nevoia de a o recomanda confratilor medici. Este o carte epuizata in librarii, dar care nu poate lipsi din biblioteca si memoria fiecarui medic roman, indiferent de generatia din care face parte si indiferent de specialitate.
Toate recenziile cartii (Iolanda Malamen, Christian Craciun si recentul interviu cu autoarea, al lui Marius Chivu) au remarcat acuratetea pentru selectia bibliografiei care a facut posibila parcurgerea enciclopedica a unui secol prin intermediul unui numar de 19 capitole simbolic hotarite.
Au fost valorificate cartile, presa, jurnalele, fotografiile, corespondenta, edificiile Bucurestiului, paienjenisul strazilor dar si lazile de zestre, pernele, papusile, cuferele destinate voiajului, felinarele, trasurile care au purtat oamenii prin anotimpuri, ani, zile bune si rele, clipe amare sau scinteietoare, cum a fost viata lor…
Un mesaj puternic al cartii este acela ca timpul nu trece pentru unii zadarnic si orice efort poate scrie istoria. Cartea reactualizeaza necesar principii ale unor oameni care in idealul de slujire a tarii au parcurs dificultati pe care putini si le-ar asuma astazi. Exista in carte o intimitate creativa in care ne regasim motivatii. Rochia, privirea, umbreluţa protectoare sunt o invitatie a inspiratei coperti dincolo de care am redescoperit penelul de aur şi sufletul unic definind vremuri a căror esentă merita perpetuată.
Va pot marturisi parafrazind-ul pe G. Papini” (Un homo finito”) că in ultimul timp “n-am avut plăcere mai mare, nici mângâiere mai statornică”.
Numeroase accente cad pe capitole firesti, ca incursiuni in literatura si politica vremii, valurile de influenta occidentala asupra acelei lumi, oameni de cultura, dar profunda aplecare asupra stadiului medicinei, descrierea modalitatilor eroice de rezolvare a impasurilor, personalitatile implicate, omagierea lor, sunt surprinzatoare; afirmatiile sunt facute cu veridicitate, cu nedisimulata si debordanta afectiune. Omagierea medicilor secolului 19 este magulitoare, tamaduitoare si pilduitoare: ”La fel de activi si omniprezenti ca boala insasi sunt numai medicii. Daca toti barbatii secolului 19 par a avea mai multe perechi de maini, medicii – putini la numar – fac, fiecare, cat mai multi barbati, cu mai multe perechi de miini la un loc” si evident autoarea apreciaza, ”Carol Davila face el singur cat mai multi doctori laolalta”.
Carol Davila s-a plasat prin toate actiunile vietii in acel grup de romani si romanizati “indragostiti de patrie ca de o iubita” in tara unde “totul este de facut”. La Dusseldorf, Carol Davila pledeaza in fata Regelui Carol pentru hotararea de a veni la Bucuresti; harta viitorului Regat nu putea insa reda ceea ce exista, ”pamintul de sub picioare”: tineri obositi, foametea in Moldova (“oameni murind de foame in sfinta zi de Paste”, sate pustiite in care vietatile au amutit, un cocos supravietuitor in curtea primarului din Dorohoi, copii morti la sinul mamelor). Pina la transformarea acestui stat in cel puternic, independent, credibil pe plan european a fost o cale parcursa de “cei doi Caroli” impreuna.
Figura emblematica prin probitate profesionala, generozitate si devotament, numele „Carol Davila” a fost desigur preluat de Universitatea de Medicina din Bucuresti.
Tanara doctorita, imi imaginam deseori ca pot trece in alt timp dorindu-mi sa fiu unul dintre doctorii Casei Regale, mai ales mi-as fi dorit s-o fi putut salva pe Regina Maria.
Doamna Ioana Parvulescu, dand viata preocuparilor noastre si innobilindu-le, mi-a trezit dupa ani dorinta de participare alaturi de acei deschizatori de drumuri, in vremurile domniei barbatilor, cand “capul familiei e adesea moasa, bona si medic”; vremuri memorabile in care barbatii stiau surprinzator de multe lucruri pur feminine iar nasterea si alaptarea pruncilor lor ii preocupa la fel de mult ca si problemele statului. Veghea materna prin ochii tatalui a fost doar inceputul dupa care, in epoca marilor descoperiri s-au perfectionat preparatele de lapte praf, salvatoare de vieti omenesti, un alt rezultat al implicarii barbatilor. Din pacate ulterior s-a recurs in exces la aceasta metoda periclitand alimentatia naturala, darul divin esential pentru viata copilului, fapt implicat in multe perturbari nutritionale si afective pe termen lung.
Este impresionanta preocuparea pentru viata medicală, pentru starea de sănătate a tării, prezentarea acestora in contextul European si mondial, surprinderea unor aspecte prea putin cunoscute si mediatizate, ignorate sau dominate de o nemeritată blazare.
Ioana Parvulescu pătrunde într-o intimitate a profesiei care înaltă, care redesteaptă idealuri si impune reflectii tuturor categoriilor de vârstă: studenti aspiranti la profesia medicală, tineri practicanti revoltati, seniori cuprinsi de blazare sau dezamăgire, un balsam pentru rarii si iremediabilii entuziasti. Argumentele doar aluziv mărturisite pentru aceasta preocupare sunt poate faptul ca bunicul era medic, avea o biblioteca in care amintirile doctorului Severeanu au fost pastrate, poate citirea pasionată a publicatiei “Mama si copilul” a Mariei Rosetti ca si interesul suscitat de “Raportul general asupra igienei publice” intocmit de Nicolae Georgescu.
Cunoscând prin relatările autoarei perioada aceea dificila, sper ca odata cu juramantul lui Hipocrate tinerii absolventi ai facultatii de medicina ar trece de la teoretica misiune initială la tulburatoarea pasiune reala pentru idealul propus, la construirea zilnică de obiective creatoare de repere pentru un alt secol, uimiri si certitudini pentru un alt scriitor intrat desăvârsit intr-un decor, si tot atât de minunat implicat in intelegerea menirii inegalabile a medicului; asta desigur mult mai târziu pentru că asta este conditia genialitătii…
Intimitatea secolului 19 este definită major: oameni, locuri, fapte si mai ales nelinistea febrilă a fiecărei prezente de a se insera eficient în ceea ce-i era destinat a face: reforme organizatorice, corectitudine, munca pentru libertatea si devenirea tării. Cartea este purificatoare si accesibila prin lipsa comentariilor pretioase, prin alegerea unor detalii perfecte creatoare de atmosfera mai edificatoare si mai credibile decat imaginile fotografice incit unor personaje aproape le astepti privirea si salutul ceremonios.
Redarea faptelor este capabilă să creeze decoruri surprinzator de reale: orice medic poate percepe efortul lui Davila de a fi punctual in orice conditii fizice, rigoarea exigentei personale extinsă firesc asupra colaboratorilor, generozitatea fata de tineri, împătimirea pentru actul medical eficient si mai ales întelegerea principiului preventiv, sacrificiile permanente cu riscul neglijarii propriei sănătăti. Poti retrai atmosfera unei zile de munca, sub cerul acela, asteptind rasaritul si fiecare apus, participind la victorii si infringeri…
In 1861 a fost infiintat un azil pentru orfani si apoi o scoala speciala pentru surdo-muti. Cuplul Ana si Carol Davila a initiat astfel conceptul inca actual de pediatrie sociala.
Venit pentru câtiva ani, Davila a rămas în Romania, ţara care i-a devenit destin, o viata. Poate exista o pildă mai vie pentru exodul îngrijorator al medicilor tineri?
Poate ne lipseste “memoria unei epoci” cum spune Marius Dobrin cautind leaganul falnic al Craiovei. (“In cautarea memoriei”). In Bucuresti atunci se perindau anii secolului in care statuia Libertatii si schelele din jurul ei erau inca in capitala Frantei; atmosfera este perfect creata de precizarea reperelor istorice, economice, politice si literare iar legate de ele caracteristicile omenesti ale barbatilor, femeilor, copiilor lor cu hainele, jucariile, jocurile, cartile si temperamentele proprii descifrate prin marturii emotionante, adesea scrisori, semnaturi celebre, alinturi, intimitati… ”un secol greu de scrisori”…
Ceremonios introdusi in scena “ei, ele, copii lor” sunt dependenti dramatic de starea de sanatate, obsedati de ea, tematori si totusi atit de demni!
Numele copiilor rezoneaza tainic: Liviu, Ioanina, Libertate, Caprioara, Pia, Lilica.
Dar, ”dintre sute de catarge” multe erau frinte de boli pe atunci fara leac, in special infectii: remediul raminea numarul mare de copii in confruntare cu destinul.
Calatorind in intimitatea epocii evoluam intr-o alunecare in timp, mentalitati si idealuri si firesc ne magnetizeaza zone de interes motivat prin preocuparile noastre profesionale. Intoarcerea in timp are totusi caracterul unui zbor cu zbateri de aripi in etape, cu planari prelungite spre crimpeie unde urmele vietii par calde, palpabile, ca zbuciumul unei inimi uitate intr-o palma.
Cartea ilustrează modele de viaţă individuale sau colective si are capacitatea de extindere a receptivităţii dincolo de limitatele hotare ale timpului fiind parca scrisă în timpul unui popas sub curcubeul zeilor şi transformată luminos în tablouri ilustrind imagini de ţară, oraşe, strazi, case, toate dominate de intima umbră umană.
Se prezintă până la detaliu actiuni de succes sau eşecuri (organizarea asistentei de urgentă, “eroarea chininei” si moartea Anei Davila, speranta lui Davila cronometrată pentru actiunea farmacologică a medicamentului constiinta “marii treceri”, impostura, ignoranţa, mentalitaţi depasite dar si unele extrem de actuale).
Insufletind statuile, autoarea le transformă în icoane si simboluri care pătrund în intima menire a fiecărui doctor, rascolitoare, purtatoare de semnificatii. Revenirile la prezent devin desprinderi si sunt asociate cu reflectii dure, nelinisti colective si individuale. O permanenta vraja se degaja gradat din titluri de capitole si evenimente care implica maretie (razboaie, responsabilitati pentru tara, despartiri dureroase prin moarte).
Ioana Parvulescu dovedeste ca intelege sănătatea ca pe o “condiţie a întelepciunii” (Emerson) si ca pe o stare care permite exercitarea deplină a spiritului. Dorindu-si o experientă “similară” celei din “Undeva, cândva…”, autoarea are ca mobil dragostea nemarturisită, nu pentru un singur om ci pentru noi toti.
Ministri, revolutionari, gazetari, cel mai bun primar al Bucurestiului (Pake-Protopopescu), poeti, profesori, toti platesc tribut bolilor, ignorantei si limitelor timpului. Gripa era ca si astazi vedeta, chiar daca dupa 1890 Louis Pasteur confirma descoperirea virusului influenzei.
In tara, sub bagheta inegalabilului dirijor Carol Davila s-au format multi alti medici remarcabili: Formion, Severeanu, Marcovici, Turnescu, Vladescu, Baras, Cretzulescu, Istrati… iar progresele igienico-sanitare rivalizeaza cu cele edilitare si sunt un punct forte si un reper in organizarea serviciilor sanitare pentru viitor.
Aceea a fost si perioada cristalizarii vietii universitare. O problema ramasa extrem de actuala este ca “medicii de pe la 1900 iau in serios toata gama pericolelor pe care ceilalti oameni se intrec sa o diversifice.”
Era timpul in care chiar fascinatia anatomiei avea justificarea eforturilor de cunoastere perfecta a corpului uman pentru ca “fiecare din noi este o lume intreaga”.
Rigoarea comentariilor privind viata medicala reconstituie epoca, segrega categoriile umane prin stil, idealuri, reactii in confruntarea cu dificultatile; daca ei luptau sa obtina ceva, acum se pleaca din tara…
“Acesti oameni minunati si vietile lor trecatoare” ofera detalii care intregesc tabloul unor oameni angajati pentru anularea inertiei si initierea progresului. Cartea redesteapta astfel disponibilitatea umana pentru perfectiune.
Cunoastem si un Davila implicat in viata culturala a capitalei (finanteaza publicatii, salveaza prima expozitie a lui Grigorescu, participa la prima Expozitie Universala de la Viena, apoi la Paris unde in 1900 sunt expuse instrumente muzicale, aparate medicale si portelanuri romanesti). Exista o calitate a relatiilor interumane intre cei fara identitatea preocuparilor stict profesionale ci doar apartenenta la un ideal si astfel apareau teme majore, durate prin intilniri destinale, inrudirea oamenilor, schimbarea de impresii si crearea impresiei cu rol covirsitor in perindarea utila a timpului
Venirea Regelui este considerată un reper pentru “sorocul schimbărilor”. Si acest conducator al tarii a fost cucerit de profesionalismul lui Davila.
Creator al unui sistem medical militar si civil exemplar, Carol Davila merită să detina titlul unui subcapitol de exceptie “Incredibilul Carol Davila”, iar concluzia formulată de autoare este pilduitoare: cel ce adusese tării eminente servicii avea inscris pe cartea de vizita un singur cuvint, numele inconfundabil, DAVILA.
In 40 de ani de concept Davila s-a obtinut mai mult decit si-ar fi putut dori oricine in conditiile de atunci; adevarat reformator, Davila a conceput un sistem organizatoric solid. In 1893 un scriitor citat de autoare afirma ca trebuie sa ai incredere in domnii doctori si capitolul 8 se incheie optimist: ”bolnavii au cistigat in cei 40 de ani citi trecusera de la venirea lui Carol Davila macar un lucru esential: increderea in domnii doctori”.
Responsabilizindu-ne drept oameni ai viitorului autoarea ne reproseaza discret ca am risipit mult din entuziasmul inaintasilor si acest adevar este semnificant pentru multe dintre nereusitele noastre; datoram mai multa implicare in memoria oamenilor a caror idealuri ne-au marcat traectoriile si ne-au oferit certitudini.
Cartea degajă o fortă spirituala unică, atât de necesară în tagma medicală acum! Cred ca merită să apreciem si noi ca pe o coincidenta fericita o carte care este o invitatie la retrăire, ca o descoperire posibila a miticei fântâni a tineretei fără bătrânete a lui Ispirescu, si să-i multumim Ioanei Parvulescu pentru acest dar.
Depasind barierele timpului doamna Ioana Parvulescu a transformat cu emotionanta truda tarimul documentelor si labirintul atitor evenimente in lumina dumnezeiasca convingindu-ne sa luam ca model forta sufleteasca a acelor oameni.
Capitolul 8 este intitulat “Domnii doctori” si nu este o formulă malitioasă ci una magică prin care autoarea, ca o zână bună, transformă realitatea crudă creind un climat de responsabilizare dar si de recunoastere a unei meniri aparte…
In contextul stării de sănătate a tării si a Europei dupa 1800, in iuresul atâtor evenimente istorice, dar si a frământărilor zilnice, boala era o tovărăsie tristă, ingrijorătoare, bulversantă, secerătoare de destine. Statisticile erau clare si cauzele de deces au fost riguros trecute în revistă: hepatita, difteria, tuberculoza, bolile copilariei, bolile venerice. Unele dintre ele au ramas si astăzi în atentia organizatorilor de sănătate.
Raportul asupra morbiditatii arăta atunci că nu eram atât de diferiti de alte tari europene. Astăzi, decesele prin ciroză hepatică ne situează pe locul al doilea in lume, iar hepatita virala si tuberculoza pulmonara au prevalente încă îngrijorătoare. Mortalitatea infantilă ar trebui să ne creeze frisoane iar evolutia natalitătii să ne dea de gândit sub diversele ei nuante.
Cartea urmăreste o multitudine de destine împlinite, reprezentative ca modele de viată dar si destine abia schitate, creionate vag de fumul legendei si ne permite pătrunderea într-o realitate situată dincolo de oglinda degradata de vreme, totusi clarificata magistral si devenita aproape tangibila prin fluviul viu de cuvinte.
Cunoastem o Iulia Hasdeu cu personalitate puternică si caracter tânăr, avangardist, curmată din evolutie ca un semet copac inghetat in explozia primăverii
Sănătatea era o sansă. Educatia implica de aceea si starea de sanatate. Este impresionanta evocarea povestii lui Ivan Turbinca, inselatorul mortii care salveaza de la moarte copii in contextul realitatii crude ca mortalitatea infantila era si este inadmisibil de mare! Este necesar sa stim toti cum se focaliza grija pentru copii in acea epoca in care nu existau sute de fundatii si asociatii nonguvernamentale de protectie a copilului. Serviciul sanitar pentru copii abandonati a fost initiat de Davila si a inlocuit celebra traditie a “copiilor parasiti in cutii”.
Publicatia “Mama si copilul” a Mariei Rosetti era prima revista dedicata puericulturii. Aici Maria Rosetti marturiseste tragica experienta traita prin moartea copilului ei, singuratatea pustiitoare, recea depresie a celor care au pierdut un copil; povestea devine o pledoarie pentru preventia bolilor si importanta adresabilitatii la medic. Multe personalitati ale vremii au trecut prin aceasta cumplita experienta: Maiorescu,V. Pogor, I.L. Caragiale, Carol I , (a pierdut pe Maria, copilul care vorbea doar limba romana), Macedonski, B. P. Hasdeu.
Contraceptia nu exista. Copii se nasteau dupa voia lui Dumnezeu si traiau sub umbra sperantei.
Bibliotecile si tainele manuscriselor sunt descifrate de autoare si evocate apoi firesc. “Scrisorile ascunse in plic sunt cel mai frumos mod de a crea intimitate” atunci cind persoana a doua lipseste. Genul epistolar al secolului a fost bijuteria de pret a cartii, colorind momentele unor zile, cerul, masurind intensitatea soarelui si tulburarea oamenilor, nivelul lor de cultura, starile emotionale si calmul comunicarii rationale. Prin scrisori “viata intra in carte, cartea intra in viata si cartea intra in carte”. Este ca intr-o poveste in care imagini impietrite se insufletesc si astfel functii, oameni, factori de influenta, modele comportamentale dar si antimodele, delimiteaza clar moralitatea de imoralitate, discret, fara nici-o urma de imund. Ierarhia simbolica a unor personaje nu distruge interferentele firesti, convietuirile, interesul fiecaruia pentru cunoastere si implicare.
Autoarea a utilizat magnific sansa de a scoate la iveala durabilul si continuitatea unei epoci prin forta cuvintelor prin care se recunoaste idealul inca viu ca viata merita traita pentru a lasa in urma copii, o casa, o gazeta, un spital, un azil sau “un nume adunat pe-o carte”, caci “vietile sunt trecatoare-visele nu”.
Noi insine partasi ai despartirii de un secol, constientizam ca fiecare om are un destin, un rol social prezent dar putini dintre noi vor oferi esentialul viitorului; important este insa sa nu ne ratam sansa prin neimplicare.
Minunatele destine care au dublat „vietile lor trecatoare” au fost relevate de autoare cu nostalgie, ardenta pasiune si tainica implicare spre fapte din trecut constituind miraculos o punte pentru viitor: ”unde… cine…, ce si cum…” arcuind ca un curcubeu intrebarea fireasca: ”unde, incotro?”
Evelina Moraru
Ioana Parvulescu, ”In intimitatea secolului 19” Editura Humanitas