Nimeni nu-şi aducea aminte când a apărut mlaştina. Cei mai mulţi spuneau că a fost dintotdeauna, că în lume nu e nici un petec de pământ fără mlaştini, iar pe la noi, sămânţa ei a încolţit din pricina condiţiilor. Au fost condiţii propice băltirii şi mlăştinizării, mai ales din cauza faunei. Noi avem o faună distrugătoare, veşnic flămândă.
Bătrânii spun că în tinereţile lor au văzut în nopţile fără lună nişte haite pe tarlaua comunală, scurmând pământul. Probabil purtau sămânţa mlaştinii.
Cert e că mlaştina s-a întins an de an, înghiţind casele, terenurile oamenilor şi ale statului. Spori nevăzuţi, aduşi de vânt, se fixau de pereţii întreprinderilor şi ai instituţiilor, şubrezindu-i. Curăţirea locurilor afectate devenea, treptat, o problemă.
Când conducerea operaţiunilor a fost încredinţată unui specialist în hidroamelioraţii (mlăştinog – şef), acesta, după câteva ieşiri în public întâmpinate cu aplauze, a recunoscut că sinergia faptelor nu concordă cu meandrele concretului.
Echipele lui de la salubrizare, înarmate până-n dinţi cu unelte şi cu fonduri, dispăreau ca în ceaţă. Unii ziceau că s-au înecat, alţii că s-au rătăcit prin stufăriş, dar cei mai mulţi pretindeau că i-au văzut sub forme noi, modelate de contactul cu noroiul.
Mlaştina colcăia de vietăţi rapace, de lipitori cu două şi trei capete, de viermi scârboşi şi muşte agresive.
Asanarea i-a fost apoi încredinţata unui geolog care s-a gândit să arunce nisip şi pietroaie în mlastina, să se scurgă apele şi să fie recuperate unele terenuri.
Geologul a început dezmlăştinirea într-o miercuri, cu 15.000 de salubrizatori. Joi a declarat în faţa naţiunii că gata! a terminat lucrarea. Apoi a fugit şi s-a ascuns în munţi.
Obişnuit cu apa, actualul şef, absolvent strălucit de mlăştinologie, încearcă să se orienteze prin nămoluri la lumina unui licurici folosit ca far. După o inspecţie temeinică, a decis că mlaştina e foarte adâncă şi va căuta scafandri cu ochii verzi. Cei cu ochii albaştri nu mai dau randament.
Şahiştii şi chibiţii se adună, ca de obicei, în Cişmigiu.
– Ba pe dracu’! a zis unul dintre ei.
– Chiar aşa! a adăugat altul
– Regele?
– Aş! Mai bine observă pionii! Pionii îi acoperă pe nebuni!
– Nebunii, pionii… Aici e vorba despre omul nou.
– E fumată! Omul nou nu există!
– S-o crezi tu! Îi zice homo mlaştinensis.
– Adică noi, mahalagiii, ţăranii, gospodinele, muncitorimea, învăţătorimea şi alţii suntem oamenii vechi, neevoluaţi?
– Categoric!
– Dar terenurile noastre? Unde sunt terenurile noastre? Cum să evoluăm dacă terenurile au fost înghiţite de mlaştină?
– Mlaştina e prolifică. Funcţionează ca un singur organism. Vieţuitoarele de felul nostru nu înţeleg nimic, joacă şah ca pe vremuri şi trăncănesc în Cişmigiu.
Din zona mlaştinilor apăruseră un soi de sirenoi şi sirenele care transmiteau avalanşe de noutăţi despre progresele înregistrate în marea asanare. În pauzele pentru publicitate se repeta cunoscutul refren:
„Să ne pur/ Să ne pur/ Să ne purificăm/
Ca să ne/ Ca să ne/ Ca să ne integrăm”.
Jucătorii de şah nu se puteau concentra.
Fumul produs de putrefacţia din adâncuri se împrăştia în grădină. O perdea tot mai densă, întunecată, împiedica vizibilitatea.
Din pricina duhorii, mulţimea din Cismigiu a ameţit şi a căzut într-un fel de letargie.
Un şuvoi de apă murdară a intrat năvalnic în grădină, a pulverizat statuile, a frânt arborii, a nimicit totul.
Mlaştina îşi dovedea puterea.
Şi, oricum, oamenii aceia erau atât de demodaţi şi inutili!…