Cum am pierdut Israelul
————————–
Dupa peste o luna de ostilitati se poate spune ca am pierdut acest razboi.
Explicatii exista mult prea multe: politice, ideologice, operative.
Istoricii viitoruli se vor ocupa cu analiza unui stat care nu a reusit sa desfiinteze terorismul islamic in Liban. Tehnologia,
computerele, laserele, tancurile sofisticate, rachetele si toata pregatirea unei armate cu care ne mandrim nu au demonstrat superioritate in fata unei gherile fanatice.
Hizballah educati in ura, pregatiti si antrenati de Iran au reusit performanta de a distruge nordul Israelului aruncand mii de
katiuse peste populatia civila. Zeci de soldati au cazut in lupte grele
multi ezitand sa riposteze unui inamic care se ascunde in spatele unor civili
fara vina. Nu mai exista front ci un teritoriu vast, amorf in care se ascund
si actioneaza teroristii. Lanseaza rachete la intamplare si dispar in subterane
pregatite timp de 6 ani. Cantitatea de arme surprinde chiar si pe cei
mai sceptici analisti. Starea lor de spirit sinucigasa nu are ecou in analele miltare.
Israelul plateste pentru ca nu a seziat la timp inarmarea organizatiei Hizballah
tolerata de slabiciunea guvernului Libanez.
Practic teroristii au furat Libanul libanezilor.
—-
Vedem la TV un film despre aviatie si sarcinile sale in timp de razboi.
Pilotii sunt intr-o vesnica dilema : executia unui ordin fara a periclita
civili. Vedem cum un lansator de katiuse este lasat sa treaca nevatamat
pentru ca intr-o curte vecina cu soseaua pilotul zareste niste copii la joaca.
Un comandament al teroristilor instalat la etajul 6 in Beirut nu este atacat
pentru ca la alte etaje locuiesc familii cu copii. Zahal este o armata etica care
pretuieste viata. Chiar cu pretul sacrificiului unui soldat sau al unui
oras intreg supus violentei turbate.
—-
O zicala la noi: Pacea va veni cand arabii isi vor iubi copii.
O zicala la arabi : Mai bine 1000 de mame cu inima franta decat mama mea.
—-
Am pierdut Israelul pentru ca nu suntem capabili sa distrugem un dusman.
Toata istoria moderna e presarata cu lupte pt putere, teren, petrol, sau triumful unei ideologii. Israelul nu are petrol, nici ideologie doar democratie, valori intelectuale si harnicia locuitorilor.
Coranul cheama la nimicirea necredinciosilor.
Imi este clar: ciocnirea dintre fundamentalismul islamic practicat de circa 800 milioane si o natiune de numai 6 milioane
nu are sanse de solutionare militara. E nevoie de o solidaritate a lumii
civilizate contra fanatsimului radical. Nu numai Israelul e ameninat ci societatea care apreciaza libertatea, drepturile omului, pacea.
—-
Am aflat azi de moartea baiatului unui coleg. Un tanar de 23 de ani,student si
rezervist. Tancul lui a fost distrus in lupta.
Ce simte mama acestui baiat? Cum ne putem uita in ochii parintilor care au pierdut un copil intr-un conflict de neinteles?
Arabii din Gaza danseaza pe acoperisuri de bucurie la fiecare veste trista noua. Cine vorbeste de pace cu ei este un biet nebun .
—-
Discutii de pace la ONU. Franta cere incetarea ostilitatilor. Hizballah
pune conditii absurde. Primul ministru al Libanului Segnora, convoaca guvernul
si picura o lacrima in fata camerelor de luat vederi.
Iranul se preface ca nu e amestecat. Siria concentreaza forte. Nu invidiez guvernul nostru, nici victimele.
—-
Orice final e posibil. Nu ma incumet sa fac vreo profetie sau sa judec clocotul acestor zile. Ma gandesc adesea la raspunsul lui Ciu En Lai care la un interviu a fost intrebat de un biograf ce parere are despre revolutia franceza,iar omul de stat a raspuns edificator: „200 de ani e o perioda
prea scurta de timp ca sa putem stabili corect adevarul „.