A trecut întîi o boare, în noaptea fără lună, neagră ca tăciunele. Tăcerea nopţii era curmată din cînd în cînd, de tot felul de sunete bizare, ca nişte fîlfîituri din alte lumi; între întreruperile bizare se reaşternea liniştea neagră, grea. Nevăzînd nimic, obosit de atîtea fîlfîituri am dormit; m-a trezit lumina portocalie de dinaintea răsăritului. Roua zorilor curăţase tăciunii nopţii.
O forfotă neobişnuită se ridica din port spre dealul împădurit ce ascundea vilele cartierului. Am urcat în pod, şi prin ocheanul străbun am scrutat portul. În fine, după săptămîni de aşteptare au sosit făuritorii Păcii. Au coborît maşinăriile lor albe, un alb imaculat de paradă, şi au plecat spre graniţă – o linie de demarcaţie de gard din sîrmă – salutînd gloata de gură cască cu căştile lor albastre.
Apoi o mulţime de libelule uriaşe, bizare, au străbătut cerul albastru imaculat ca şi căştile făuritorilor. Aceste gîze uriaşe s-au dus direct acolo, undeva în nord, izolînd luptătorii unor ideologii neacceptate, de restul lumii.
În fine, după zile de restrişte, cînd fiecare clipă ţi se părea o eternitate, şi cînd cu mult zgomot linolţiul morţii te ducea în altă lume, a venit şi ziua luminată de Soarele Speranţei.
Acum, oamenii îşi vindecă rănile; acum, oamenii vindecă rănile făcute Pămîntului, ştergînd prin construcţii şi drumuri moderne urmele luptelor. Pe ici, pe colo, se presară crînguri cu flori şi lauri înconjurînd pietre ridicate în amintirea luptătorilor.
Sufletul, adînc rănit, se va vindeca încet, povestind generaţiilor viitoare despre cele trăite.
