DINCOLO SAU DINCOACE DE LUMINA?
DINCOLO: Implinitii, Falosii, Parfumatii, Tasnitorii cu vine groase, Tunarii, Teposii, Localizatii din jurul posibilitatilor, Meritosii, Tudosii –“cei care n-au stat vreodata la vreo coada, n-au dus un sac in spate, n-au sadit, n-au sapat” – , Ajunsii care se -ndeletnicesc cu foloase necuvenite, Mandatatii ce n-au vegheat, n-au controlat- doar au carat.
DINCOACE: Invinsii din fasa, Pasnicii cu fete intunecate, Cei ce muncesc cu mainile- Duzina- “o gloata de natantoci ce nu stiu sa puna pret pe avere. Cand o au, si-o vand. Cand n-o au, si-o doresc cu ardoare”-, in fond ”o multime de oameni cu nadejdea pierduta” ce se bucura doar cand are de unde lua o chenzina.
Intre ei Scriitorul- un om si el.
Dincolo de lumina o duci bine daca ai tupeu, daca te invarti bine (doar gradinile sunt fara stapan- razi tot ce pica si iei bani cu galeata!).
Dincolo de lumina se nasc incrucisari, se fac inmultiri, se pare ca cine e porc, acolo, nu e tratat ca un porc!
Daca te amesteci, te murdaresti.
Dincoace de lumina este numai apasare, o lume in pana de curent, cu praful in ochi. Chiar daca soarele rasare obsesiv, intuneca fatal judecatile fiindca nu are putere sa ajunga pana in strafundul sufletelor. Chiar daca albul domina peisajele, pomii alb infloriti creeaza doar o trecatoare stare de multumire a omului in fata naturii ( singura relatie buna). Aici oamenii nu stiu unde se indreapta, sunt doar impacati cu ideea ca… traiesc de azi pe maine. Aici “suntem aruncati intr-un intuneric adanc- striga un personaj-, clipele nasc groaza cumplita”. Candva Diogene locuia intr-un butoi.
“De ce trebuie sa suportam nelegiuirile altora, faradelegile morale? se intreaba autorul cartii. “Credeam ca politica e un adevar. M-am inselat. Ea seamana cu un elastic. Se strange sau se intinde. Este greu sa pricepi ce-i bine si ce este rau. Se balacareste, dar vorbele nu se leaga de fapte. Cu totii, fie in opozitie, fie la guvernare, toarna vorbe cu galeata”.
Iar pe scriitorul Dumitru Negoita nu-l impaca astfel de chestii.
“Mai lasa-ne-n pace cu intunecarile. Esti un mort viu, lasa-te, preda-te, nu e nimic de facut. Ce te doare?” il intreaba Apropiatii. Raspunsul? ” Multe, multe…”
“Eu n-am ce face- recunoaste cu sufletul apasat de neliniste- am fost plamadit acolo la tara”.
De ce ne-am indrepta spre lumina? Fiinda acesta este sensul vietii, evolutia fireasca a omului. “A fi sau a nu fi” inseamna astazi a evada sau nu din duzina si a te localiza in jurul posibilitatilor, inseamna a te apropia sau nu de un os bun al naibii de ros.
Daca nu ajungem cu totii in lumina, e degeaba. Intr-un razboi iti iei ranitii, te chinui cu ei pe targa, nu-i lasi in urma, nu-i abandonezi.
Intunericul separat total de lumina da Raul. O vesnicie.
” E greu sa lupti singur- spuneDumitru Negoita- nu poti creste nepatat, nu poti ramane nepatat… Drumul inspre culme unde lafaiesc Ajunsii este tot mai greu. Cu atat mai mult daca vrei sa le dai de urma, sa-i prinzi, macar sa-i blochezi”.
Riscand sa-i stea sufletul, scriitorul cauta iesirea din propria fire, bifand minusurile cu speranta ca Marii le vor corecta.
Nu e suficient sa evadezi din Duzina, inseamna si mai multa singuratate, devine un obstacol intre sufletul tau si al celorlalti. Cu simturile lui, Omul Bun, n-ar putea sa stea printre Ei.
“Lucrurile se vor aseza cand majoritatea va intelege ca o societate rupta-n doua este bolnava. Insanatosirea ei va fi atuncea cand intre cei doi poli se va aseza ceva care sa acopere prapastia ce-i separa”
Dumitru Negoita- ocolitorul ideilor de turma- duce lupta de a se face ce trebuie: normalitatea sa devina traditie.
Scrierea sa pare mai curand un jurnal. Cu vise incepute si neterminate. Il simt ca pe un copil atras de frumusetea unui cuvant, a unei replici ori gest, ce se impotmoleste uneori in surpatura gandurilor, a cautarilor, si-atunci… se lasa condus de personajele cartii sale.
Netihna lui: obligatia morala de a intreprinde ceva. “Fa pasul spre mica ta legenda- spune- fa pasul ocolind greseala. Alergand, fiindca vremea-i vreme si se-asterne de neglumit praful peste toate. Atunci cand incepi sa ai o varsta, anii-s povara drumului.”
“Sa alergam? –ii replica un personaj- Ce atata graba? Nu te mai perpeli asa ca nu e capat de tara. Cat mai suntem vii, taras de-i cazul, cautam lumina. Orice departare are intoarcere. Nu, fireste, nu-i totul pierdut!”
Cine a fisurat cinstea? Un sistem politic ce obliga oamenii sa minta, care duce o batalie numai pentru foloasele sale imediate. C-asa-i la noi!
Intamplarile cartii sunt daruri facute scriitorului: calatorii, intalniri cu oameni si locuri, documente. Toate il ajuta sa demonstreze ca lumea in care traieste, nu traieste dupa cum merita. Ca e un dat sa nu poti face mai nimic.
Dumitru Negoita este doar un licar sfielnic precum “roua pe verdeata” pe cerul cu contur ingust al Duzinei ce s-a inversunat sa astearna o… licarire dincoace de lumina. Nici nu putea sa faca mai mult. Ca intr-un testament, ne spune esential: “Sa nu uitam oamenii de bine, n-avem voie”.