„Nimic nu-i mai rar decât un tiran care îmbătrâneşte” (proverb grec)
Din iezuit, a devenit revoluţionar, ca să termine în tiran dictator, printre ultimii fideli ai comunismului marxisto – leninisto – stalinist şi, cât ar părea de bizar, toate astea la barba Statelor Unite. La 13 august Fidel Castro trebuia să-şi serbeze a 79-a aniversare, în mare fast naţional, cum funcţiunea de dictator obligă, numai că, „camaradul Maximo” – aşa cum îl alintă „oligarhia” prezidenţială – s-a lăsat moale în puful unui pat de spital, după intervenţia chirurgilor care i-au descoperit o daravelă în pântece.
Torturat de morbul dominaţiei, Castro eşuează în tentativa organizări, la 26 iulie 1953, a unei rebeliuni la cazarma Moncada, urmărind uzurparea altui dictator, Fulgencio Batista. Condamnat la 15 ani de închisoare, este amnistiat după numai doi ani, în 1955, şi exilat în Mexic, unde-l cunoaşte pe Che Guevara, veritabilul artizan al revoluţiei cubaneze. În 1958 Batista fuge, lăsând Cuba în mâinile celui care va deveni un redutabil tribun, antrenând populaţia cubaneză pe calea unui comunism utopic, după modelul sovietic, de al cărui sprijin, atât material cât şi ideologic, a beneficiat până la dezintegrarea comunismului rus. La drept vorbind, Castro a refuzat întotdeauna termenul de comunism, fără priză la masele populare sud americane. „Caracterul socialist” al revoluţiei, suna mult mai veridic şi mai comprehensibil, dar nu mai puţin evaziv.
La început americanii nu l-au luat în serios, subestimând carisma de călăuzitor de mase a lui Castro şi, mai ales, talentul de orator maratonist, dotat cu o elocvenţă impresionantă şi cu o veritabilă pasiune pentru mulţimi. Cu toate acestea şi, probabil impus de URSS, în 1965 Castro fondează partidul comunist cubanez, câştigând un loc privilegiat la tribunele Internaţionalei Comuniste unde, graţie discursurilor fluvii înflăcărate şi antiimperialiste, reuşeşte să se impună cu brio.
Statele Unite realizează prea târziu că Fidel Castro devine un simbol al comunismului internaţional; toate încercările de a-l îndepărta sunt sortite eşecului. Washingtonul, sau mai bine zis CIA-ul, l-a ratat de 638 de ori, potrivit săptămânalului The Guardian, fondându-se pe cartea lui Fabian Escalante, ex-agent al serviciilor secrete cubaneze.
Dependentă de schimburile comerciale cu Blocul de Est şi supusă embargoului american, Cuba a sucombat într-o gravă criză economică în momentul disoluţiei URSS-ului. Dar cu toată persistenţa sărăciei şi lipsei oricărei libertăţi democratice, Castro îşi revendică un merit privind două domenii bazice ale societăţii cubaneze: educaţia şi sistemul de sănătate.
Potrivit buletinelor oficiale, Fidel Castro ar suferi de o hemoragie intestinală, cauzată de un stress extrem, în urma vizitelor sale în Argentina, unde Che Guevara şi-a petrecut tinereţea, şi în Venezuela.
Ceea ce se ştie însă neoficial, este că, din 1997, liderul cubanez a avut mai multe jene de ordin patologic. În 2001 s-a prăvălit de la o tribună publică pentru prima dată. În 2004, o altă prăbuşire la Santa Clara, în faţa mausoleului lui Che Guevara.
Numeroase mărturii confirmă „leşinuri” succesive înaintea cărora, bravul Castro, se comportă în combatant militar, ca şi cum s-ar afla încă în luptele de guerilă.
Acum însă este vorba de un comunicat precis: toată puterea statului, succesiunea dinastiei castriste, este încredinţată, provizoriu, fratelui cadet Raul Castro, fidel printre fideli. O succesiune, gen Coreea de nord, prevăzută cu mult înainte, când Fidel declara că nu va trăi 100 de ani şi că o succesiune „serioasă” se impune. În acelaşi timp represiunea se înteţeşte în preajma dispariţiei figurii mitice a dictatorului, multe incertitudini făcându-şi loc în sânul populaţiei. Forţele armate, dirijate, cu o mână de fier, de Raul, sunt pregătite pentru orice eventualitate, mai ales în cazul când ar apărea vreo tentaţie contra-revoluţionară.
Timid, şters, lipsit de orice carismă, departe de excesele oratorice ale fratelui cel mare, Raul, ultimul din familia Castro, s-a născut la 3 iunie 1931. Om discret, secret chiar, are un temperament întru nimic comparabil înflăcăratului Fidel. Cantonat întotdeauna în umbra dictatorului, joacă, de pe la începuturile regimului, rolul de şef al armatei, cheie de boltă, a sceleratei dictaturi. Sub autoritatea sa, armata cubaneză şi-a revendicat o parte tot mai importantă în sectoarele cheie ale economiei, mai cu seamă în turism, unde controlează majoritatea hotelurilor din grupul Gaviota. Unii îl creditează de o netă voinţă de reforme, inspirate din experienţele chinezeşti şi vietnameze şi – de ce nu ?- de o eventuală deschidere către Statele Unite.
Pentru moment, liderul Maximo, a ţinut să-i asigure pe cubanezi, printr-un mesaj dat citirii la televiziune: „Sănătatea mea este un secret de Stat. Compatrioţii vor înţelege că buletinele de sănătate nu vor fi divulgate în mod regulat. Tot ce pot spune este că situaţia rămâne stabilă (referindu-se la sănătate) pentru mai multe zile, înainte să se poata da un verdict. În rest, totul merge perfect de bine în ţară” – care este – „gata să fie apărată de forţele ei armate…”.
Ciudată această tagmă a dictatorilor. Nici n-ai mâncat bine ciorba de picioare de pui, că se grăbesc să te asigure de permanenţa paradisului în care ai norocul să supravieţuieşti. „Să rămânem uniţi, – continuă el, odihnindu-se – revoluţia continuă. Il Comandante a primit multe mesaje de încurajare… ”
Nu mai departe de cel al Uniunii Europene care îi doreşte „o promptă restabilire a sănătăţii şi… a democraţiei”.