ACUM.TV

L-am numit „varful de lance al generatiei mileniului trei Lui ii place sa-si spuna Gore si trece lin prin mintea cititorilor,” ca o pastila mentolata ce desfunda plamanii creierilor” catifelindu-i, „de parca s-ar fi atins de absolut”.
Ironia este numitorul comun al creatiei sale.

„Ma tem doar/ sa nu încetez/ sa iubesc/sau sa sufar”. Limitele vietii sale par a fi fuga de marea Prostie si pasirea spre marea… Scofala! „Ma tem doar/ sa nu încetez/ sa iubesc/sau sa sufar”

„Nimic esential nu ma indeamna”- zice. Parc-ar fi un om care a… ratat ocazia, marea ocazie, si-asteapta cuminte o alta…
Nu poate urca toate treptele scarii de cuvinte fiindca stau toti cu gura pe el. („ah mi s-a dat o scara de cuvinte/ si nu pot urca toate treptele ei/ sunt prins temeinic între lumi concrete în care ma cearta mai multi dumnezei.”)..
Cand este prins “temeinic” in centrul vartejului vietii, vrea sa scape. Trimbulind, vrea sa sara peste vartej, mai altfel decat ultima data, ca peste o patratica de sotron. Dar Viata, reaua, il inhata de un picior ca un caine flamand.
Iar el se-ncapataneaza de un timp incoace sa decojeasca ceapa asta de viata foaie dupa foaie. (“Nu, lacrimile nu sunt chiar reale, nu”). Poti sa nu te intrebi ce fel de om este cel neiubit de litere, si prin ce miracol „presara liniste in treceri de euri”?
Asemeni unui regizor de idei, sunete, lumini si machiaj al cuvintelor, pune doar accente, esarfe, tuse (doar trebuie sa arate bine, nu?) Avem de-a face deci cu un artist ce reuseste sa dea stralucire fiecarui cuvant. Regizeaza niste “spectacole”, mereu altfel, de multe ori experimente cu sine insusi, si are succes fiindca stie sa aleaga situatiile cand poetul din el simte si gandeste situatii universale.
„Intre timp dintr-o alta realitate mai ploua un pic” – „istoria lumii sughita pe lînga noi ”
Si-a impins toata viata in fata, cu tot realul din ea- miza pe o singura carte, cartea poeziei.
Il simti al tau, ca pe un prieten Poezia sa trebuie privita ca pe un tablou: de aproape si de departe. Si constati ca e un… “tricou” ce ti se potriveste. Si-l imbraci.
Aparitia sa, ca a tuturor douamiistilor, in literatura o asemui omului politic. Plin de el: „peste cadavre voi pasi emfatic”, „in urma mea vor deceda epave”. Si-n fond, cine e? Un… Inger profilactic cu un profil de „pezevenchi simpatic”, desenat pe strada de copiii strazii. Imi inchipui deja o lume cu chipurile oamenilor buni desenati cu creta pe asfalt in patratele de sotron si copiii intrecandu-se sa-i sara, fara sa-i calce… Poate ca acum eu sunt un nerod ce-n cinstea lui deseneaza cu litere pe asfaltul colii albe acest obosit semn de carte! Sa ma/ne vada „tot orasul”!
De speranta, de amintiri poetul are nevoie, ca noi toti, de altfel… Cum apare cate una, o si salveaza constiincios pe discheta.
Liviu Nanu (“Indemn la nesupunere”) trece prin lume in goana cu o discheta avida sa memoreze amintirile. Trece prin ea si ne lasa in urma, asa cum lasi pe autostrada indicatoarele-„semne de intrebare sau de mirare// un fel de indicatoare/ de dragoste”(semne)-, copacii, hornurile, ceturile sau norii de care poti sau nu sa te minunezi o clipa. Cand soseaua e libera, iti poti permite sa gandesti. dar …”Plictiseala vine din urma si se aseaza peste toti ca o zi de luni” . Oricat ai accelera sa scapi de ea, „Doamna Plictiseala” te ajunge. Daca viata reala ar fi avut sensuri, n-ar mai fi fost loc de ea.
Citind Liviu Nanu, intelegi cum arata o viata fara sensuri. Cu multa, multa plictiseala.
Si ce pliciseala trebuie sa fi fost si in… Rai! Aceleasi buze, aceiasi sani, aceeasi… femeie…. Oricum, Eva aceea a devenit intre timp demodata, ne-ar trebui una noua, mai isteata, mai blajina, sa duca o politica moderna si sa faca bine sa otraveasca odata sarpele ala de pe ram! O Eva e bine s-o ai, numai asa, sa fie ceva cald pentru „zile friguroase”!
„Mai bine ne-am sinucide. Intai tu cu otrava asta de viata, apoi eu, (hm, hm…) muscand din tine ca dintr-o muratura”. Ce minciunele frumoase: „hai sa ne sinucidem , intai tu…” Politicienii nostri tot asa : „Hai sa ne imbogatim, intai eu…”
Pe Liviu Nanu il doare ce ne doare pe toti: starea actuala,- atatea angoase si alte alea pe care si Dumnezeu le stie. Conducatorii de azi isi vad plictisiti de-ale lor si se-ndoapa cu… ciocolata. O jumatate de lume indopata cu ciocolata si o alta care se uita la ea gandind c-a fost furata. Urmele trecerii lor fac viata din ce in ce mai… taratoare.
„Din cer si din asfalt curge… noroi” , „si ploua inutil peste noi cu un soi de saliva/ ne-acopeream ochii si sufletul cu ziare mai vechi”. Parc-am fi blestemati, din cer vin toate nenorocile. Il huleste pe Dumnezeu si recunoaste mai apoi. Poetul acesta nu spune „nu”. In fata calaului isi primeste moartea cuminte, atata doar, nu apleaca singur capul pentru taiere…
Intalnirea cu lumea reala il duce pana la urma la un prag dincolo de care ramane singur.
Si-ncepe sa pluteaca prin fum si fluide prefacut in sarpe de fum. O jumatate de lume reala si o jumatate ireala, doua lumi in care se ascunde si le impleteste, o data pe fata, o data pe dos, ca pe un ciorap. Cu jumatate din el? Jumatate din cat? Cine sa mai inteleaga? Doar asa o… roteala in cerc, o ameteala continua ca o drogare. Viata insasi injectata dimineata in vena creeaza o stare de apatie, ea ne drogheaza pe toti. Nimic nu-l mira, nimic nu-l doare (in afara vorbelor iubitei). Pluteste-n nimic si scrie despre el din cand in cand. Parc-ar fi un Fiu al… Plictiselii, facut sa ne preia de la Caron- barcagiul pentru inca o viata, probabil de trecere. Se pare ca nu poti sa ajungi la Dumnezeu decat daca treci prin lumea lui… Gore.
Il deranjeaza standardele (e de inteles) si tot ce devine tipic, dar se agata uneori de elemente nesemnificative (isi inchipuie ce-ar fi daca Marius Tuca n-ar mai avea… bretele!)
Se defineste ca find pacatos, doar toti purtam genetic pacatul originar! „Viata de sarpe mi-ai dat, doamne”. Dar se marturiseste neincetat ca un adevarat credincios. Apoi isi reia frumos luleaua cu ganduri si vise si continua sa se-nvarta mai departe in cerc, pe caluseii unui balci imaginar, de fum. Iubita da si ea din andrele, intre timp sarpele s-a plictisit pe ram si si-a gasit un loc exact pe pieptul lui. Sta colac si… mesteca bomboane… Nu-l deranjeaza! Sa-i fi sasait cumva sarpele sa nu se supuna? Sa-si fi ales peste miliarde de ani alta victima prin care i se opune iarasi lui Dumnezeu indemnand la nesupunere? Sau sa aiba sarpele cumva vreo… intelepciune? Laocoonul- imblanzitorul de serpi, viseaza ca e salutat de seful garii sau alesul local. Mai zambeste unui cersetor sau face schimb de injuraturi cu el.. Ba-i plange de mila calaului sau… Nu poti decat sa zici:” da, sunt inchis, suntem inchisi, nu exista nici o cheie, n-are rost sa mai incercam vreuna. Asta e- viata de sarpe!”
Liviu Nanu scrie pe unde apuca, în tren, metrou, la buda… atunci cand simte „o durere surda, metafizica, semn de inspiratie poetica”.
El traieste interior o lume (de fapt aceeasi lume cu a tuturor ) si ne-a dezvaluie unic „fasie cu fasie”, in masura in care i se dezvaluie si lui. Cauta permanent un cuvant, o metafora. Stie cum se scrie poezia, i-a prins…siretlicul.
Ma-nchipui nemairabdat de stapan si-acoperit pe chip c-o poleiala neagra, scormonind prin gunoaie. Si incep sa ma-ntreb daca as alege „indemn la nesupunere” dintre cate ar putea fi. M-ar impresiona oare chipul naiv lungit ca un fular in forma de cruce? M-ar atrage chipul frumos al ganditorului cu ochelari? As vrea sa stiu cum iubeste si sufera, ce atitudini are fata de sine si Dumnezeu,, cum isi gaseste echilibrul, care ii este secretul si alternativa lui de viata.
Dar ingerii, ce sunt ei, ingerii?”: „ce ingeri suntem noi/ Doamne?/ Icari prabusiti din prea inalturi/ exilati in campiile facerii/ din prea multa intelegere.” Dumnezeu ne-a pedepsit pentru neascultare cu prea multa intelegere? Tu, poetule, cum ne-ai fi pedepsit?! S-a sters granita dintre om si inger, Tribunele au navalit pe stadioane. Era nevoie sa devina totul gri, cenusiu? Ingerul s-a incrucisat cu omul -oricare, a luat din seva noastra instictele animalice, l-am facut una cu noi. Ingerul nu mai este un ideal. Si cum sa nu te apuce… plictiseala?!
„Oricum, viata privita prin gaura cheii e mai interesanta/ chiar daca umbla/ in chiloti tanga/ cu inimioare. Sau poate tocmai de aceea”.
„Nu mai cred in minuni- zice- dumnezeu ma insala”(tranzitie). Deci cred in Tine daca stiu cu precizie ca esti si, daca-mi dai, voi fi bun In lumea aceasta noua care-si striga dreptul la recunoastere se pare ca nu exista cuvantul „daruieste”.
„Zi de zi ma trezesc dintr-o bezna adanca/ ma indrept voluntar spre un capat de ata/ o lumina imi urca de la glezna spre tampla/ si ma-ndeamna sa trec puntea-ngusta din fata” (tranzitie). Poetule, trecerea puntii se poate face doar concentrand toata fiinta la lumina aceea- semnul netrecator de sfanta lecuire- ce trece prin rana jumatatilor. Pentru asta trebuie sa ai incredere ca Dumnezeu nu inseala, dovada este chiar lumina pe care ti-a trimits-o in dar. De altceva nici nu aveai nevoie…
„Becisnica mi-e firea. Cum ma mai rabzi stapane? si nu-mi acoperi chipul c-o poleiala neagra?/ Cum de nu-ti versi pe mine mania Ta intreaga/ cand vorbe de ocara am cutezat a-ti spune?”
Dumnezeu are multa intelepciune si tace. Si rabda. Noi, sclavii Lui, cum de nu-i semanam?!
„Mi-ai dat aripi de aur, eu le-am taiat cu dalta/ sa-mi fac inele scumpe si ghiuluri pacatoase” (spune si c-ai vandut lana de aur, spune!). „s-au pripasit in mine porniri orgolioase/ m-am preschimbat cu timpul dintr-o lichea in alta”(penitenta).
Daca mai sunt oameni sensibili care se transforma toata viata dintr-o lichea in alta, este pentru ca gandirea inteleapta se rosteste in soapta, prea incet, intr-o lume plina de miorlaituri si tipete. Si nici nu e ordine in cuvantul scris, lasam care mai de care semne, iar acestea tes o panza ca o harta. E greu sa nu te minti, privindu-le.
Sau poate ca suntem blestemati si doar Sarpele ne poate arata drumul: de la el la inger. Se spune despre Eminescu : „daca n-ar fi scris „glosa” si „oda in metru antic” n-ar mai fi fost Marele Eminescu.” Daca n-ai fi scris „Penitenta” toata frumusetea nebuna a versurilor tale ar fi fost o frumusete …oarecare. Frumusete pe care simti nevoia sa pui mana si s-o furi, sa fugi cu ea acasa, ori in lume, si s-o indesi lacom intr-un sac, pe care sa-l legi la gura pentru pastrare. Numai ca acel sac ar deveni, alaturi de atatea altele, „Sacul… uitarii”.
„Mi-am inselat prieteni si m-am mintit pe mine/ si-acum ma-ntreb retoric, m-am comportat prosteste?stiind ca din mizerii nu orice bici plezneste/ am vrut sa cant iubirea si te-am hulit pe Tine// si mi-e atat de sila de viata mea trecuta”/ (hm, hm…) „c-as vrea sa-mi dai o alta. macar mi-o imprumuta”
Doamne, auzi-ma si pe mine! Nu te grabi cu el. Da-i o bomboana si pune-l sa faca niste plantoane de zi, timp de inca un volum, doua…
Vreau sa va spun ca l-am cunoscut personal. Este un copil mare (foarte mare:)), lacom sa simta (cu…discretie) Poezia ce-l inconjoara ca o aura, ce merge cu el, dupa el, credincioasa, ca o umbra, ca o amintire fara nici un ideal, spre… nicaieri. Si pe care o expira imediat, dupa ce arde in sine. Cititorule, daca-l intalnesti, ciupeste-l de mana si te vei contamina de sensibilitate poetica. E adevarat, si de…lene!
„n-am nici un ideal.
As vrea sa fiu
O,
dar mi-e atît de lene… ”
„Ma, tu vroiai sa ne pacalesti ?!-l-a intrebat unul dintre admiratorii sai. Si daca tot ai acceptat lehamitea si o lingi de pe deste ca sa nu se piarda nimic din plictis, de ce iti mai plingi de mila ? Stii ce cred ? ca nu esti plictisit deloc, pentru ca „zi dupa zi decor dupa decor” te trimite cu gindul la o schimbare. Si schimbarea nu lasa loc de plictiseala”.

Nu poate exista inaltare sufleteasca fara moralitate.
Omul nou dovedeste ca este mai intai un om al foloaselor, al acumularilor proprii. Si cucereste pozitii, pas cu pas, treapta cu treapta, ingenunchind tot ce este in urma. Traieste …util („Mai util e sa câstigi decât sa fii învins”). Nu priveste decat in sus. Inciorchinat pe o scara, cu nasu-n curul celui de mai sus, visand la… privilegiile lui. S-a adaptat la noul stil de viata negociind pana la nivele inimaginabile. Iubirea i se rezuma doar la calcule trupesti. Daca ajunge presedinte- supremul post intre muritori- imparte imediat apartamente ibovnicelor sale, taie si spanzura nestingherit in stanga si-n dreapta.
Liviu Nanu este victima unei conjuncturi cancerigne formata dintr-un anturaj cu idei periculoase, fals revolutionare. Ma gandesc la Cezar ce si-a ucis fratele mai mic ( deranjat de tusea acestuia), care a pus sa se inlocuiasca toate capetele statuilor cu capul sau, si-a mancat nenascutul fiu de teama ca va fi ucis de acesta si-i va lua locul. Oare, de ce ma sperii cand un poet il face idiot pe soferul de taxi?!
Liviu Nanu este un nelinistit printre atatia linistiti. Paradox totusi, fiindca dupa ce ajungi sa-i cunosti zambetul, gluma, spiritul, fata, nu-ti vine sa crezi rautati despre el. Nu se lasa pana nu te face sa-l iubesti. Fie ca este epigrama, proza sau vers. El stie cum sa invinga. Stie cat si ce sa vorbeasca. Si carui om sa-i devina placut. Pana cand este calcat pe coada, si-atunci… ia foc. Si esti terminat, cum terminat a fost un nevinovat: CM.- un maniat pana la orbire ( ca si mine?), o victima a aberatiei promovarii numelor in literatura pe baza de… prietenii. Si-a folosit puterea si l-a aruncat la gunoi fiindca a avut indrazneala sa-l faca prost si nebun. Ca a avut indrazneala. A tabarat pe el cu intrebari : „cine esti si ce-ai scris ?”. „Cititor” nu era suficient, ar mai fi trebuit pare-mi-se o autoritate morala pentru a… critica? Daca a avut sau nu dreptate, a fost alta problema. Inchizandu-i-se gura nu s-a facut literaturii un bine. C.M. va merge inainte de unul singur, convins ca a fost nedreptatit. Si asta -i va tulbura viata, implicit scrierea. Ma deranjeaza ce s-a intamplat cu el si cu atatia altii, intr-o tara, la 15 ani dupa ce s-a declarat libera.
Da, aceste timpuri sunt ale lui Liviu Nanu. Mi-e teama insa ca numai aceste timpuri, daca nu va intelege sa se schimbe.
Drag poet, arunca dracului mastile alea, iti sta mai bine cu ochelari….
Masca de drac nu ma poate invata decat sa fiu infractor. Masca de inger poate fi buna uneori, dac-as fi inger n-as avea nevoie nici de ea.
Poezia „Cum sa tragi cu prastia in ingeri” este o varsare a rautatii mastii de drac: ” Ce mare lucru sa tragi cu prastia-n ingeri/ tot secretul este sa nu-i privesti in ochi fiindca printre lacrimi nu mai poti tinti bine”. Asa s-a degradat totul in tara asta, netratand cu firesc fiecare om ca pe un inger si nedandu-i sansa de afirmare, ci ranind si gonindu-i pe cei care puteau deveni… ingeri! Si pe urma ne plangem ca nu-i mai gasim! Macar vor fi buni fripti, ca lebedele de la Viena sunt?
In numele ingerilor raniti, vin si te intreb: de ce dadeai cu piatra, de ce dadeai?!
Inca citesc din tine. Cartea e deschisa ( doua jumatati). Cele din dreapta sa fie scrise oare cu masca de drac ? Parca… cele din stanga! Si unele si altele. Nici unele nici altele…
Zile am fost vazut cu cartea ta in mana incat ma-ntrebau oamenii daca-i a mea! Le-am citit poezia cu prastia si i-am auzit spunand:” Ohoo, dar dumnealui atinge ingerii ! Nu mai citi, nu mai citi…!”
Extremele ura- liniste sunt periculoase intr-un singur om.
Generatia noua a luat o decizie mare rupandu-se de celelalte”epave”, dar apasa pe o pedala nepotrivita ignorand moralitatea care este sangele si coloana vertebrala fara de care omul (in general), creatorul (in special) nu poate sta in doua picioare.
Poemele tale sunt scrijeliturile faptelor de „vitejie”. Provocari ale sinelui catre sine, Nanu vs Destinul sau.
Indemn la nesupunere- un pendul care ezita intre doua jumatati: nou si vechi.
Liviu Nanu- idolul generatiei mileniului trei ce se vrea recunoscuta cu orice pret, generatie aflata in deruta ce are nevoie de un condei care sa reuseasca in numele ei.
Eu as fi vrut ca pendulul sa se opreasca in dreptul binelui.

Acest articol a fost publicat sâmbătă, 5 august 2006 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.