Ratoiul Mac era o vedeta pe lac.
Era un lac artificial, un lac facut de oameni printre case si blocuri de locuinte si avand, pe maluri, tufisuri, arbusti si felurite flori.
Intr-un tufis isi facuse Mac un cuib de toata frumusetea. In primul rand, era ascuns bine; nu putea fi zarit. Chiar atunci cand oamenii veneau sa mai curete tufisurile, ca prea se indeseau, nu-i vedeau cuibul. In al doilea rand, era captusit cu puf moale si frunze, iar in al treilea rand, avea ca acoperis chiar tufisul cel des prin care nu patrundea nici o picatura de apa.
E drept ca pe ratoi ploaia nu-l deranja fiindca aluneca pe pene si nu ajungea niciodata pana la piele. Totusi, cand era furtuna, il supara zgomotul. Sau putea sa ajunga vantul pana la cuibul lui. Dar rareori se intamplau astea si Mac traia linistit.
Se imprietenise cu toti copiii de prin imprejurimi. Copiii ii aruncau paine, iar Mac zbura sa prinda bucatelele inainte de a cadea in apa, sau lua viteza mare inotand sa ajunga inaintea altor rate si ratoi flamanzi, fiindca pe lac traiau mai multe familii de rate.
Si-acum o sa-ti spun de ce era Mac o vedeta.
Pai, cum sa nu fie o vedeta, daca era cel mai frumos ratoi? Se uita in oglinda apei si zicea: ”Ia uitati-va ce cioc am! Portocaliu! Ia minunati-va de motul meu! Ati mai vazut asa ceva?”
Pentru ca, lui Mac, ii crescuse un motisor drept in varful capului. Si mai avea o codita mereu miscatoare, tivita cu pene verzi si albastre. O minunatie de codita!
Mac avea prieteni pe lac, dar si dusmani nesuferiti.
Odata mancase bataie de la o gasca canadiana. Gasca, mult mai mare si mai puternica, s-a suparat cand Mac a ajuns sa inhate o felie intreaga de paine inaintea ei. De ciuda, gasca l-a ciocnit pe Mac drept in varful capului, apoi a alergat dupa el hotarata sa-l distruga. Daca Mac nu s-ar fi ridicat rapid in zbor luand viteza mare, ar fi patit-o si mai rau.
Din cauza asta era suparat pe toate gastele care nici macar nu locuiau pe lacul lui, dar apareau exact cand veneau copiii cu bunatati.
Cel mai bun prieten al lui Mac era un crap japonez, un peste mare, alb si cu dungi albastre. Daca ar fi fost mai mic, s-ar fi putut ca Mac sa-l prinda in cioc si sa-l inghita. Dar asa…
Oricum, e ciudata prietenia dintre un ratoi si un peste, insa in acest caz, e explicabila.
Mai demult, intr-o cumplita incaierare, un ratoi mai voinic l-a prins pe Mac si a vrut sa-l inece tinandu-l cu capul in apa ca sa nu poata respira. Atunci a intervenit crapul japonez. L-a muscat pe agresor de picior. Acesta a sarit in sus ca ars si a zburat.
Dupa aceasta intamplare, pestele a devenit cel mai bun prieten al lui Mac.
Cu toate ca viata lui Mac se desfasura simplu, fara greutati sau probleme mari, totusi nu era fericit. Si numai pestele stia asta. Nu era fericit din cauza ca-i auzea mereu pe copii povestind despre ratoiul Donald, un ratoi care aparea la televizor. “Cum se poate, ii spunea Mac prietenului sau, cum se poate ca un oarecare ratoi cu un nume asa de nesuferit (auzi: Donald! Parca-i nume de placinta!) sa fie mai grozav decat mine?”
Iar pestele cauta sa-l linisteasca spunandu-i ca multi dintre cei care apar la televizor devin vedete, fiindca sunt vazuti de multa lume.
“Uita-te cat de frumos sunt eu, spunea Mac, poate fi altul mai frumos?” Iar crapul japonez zicea: ”In lumea asta, frumusetea are si ea importanta ei, dar nu trece inaintea altor calitati, cum ar fi bunatatea, curajul ori intelepciunea”.
Si tot asa, discutau ei mereu pe aceasta tema.
Intr-o zi, pe malul lacului a venit un singur copil, un mititel de vreo doi anisori, si a aruncat o felie de paine in apa. Micutul nu s-a proptit bine pe piciorute si, din nenorocire, a alunecat drept in lac.
Mac a inteles cat de mare era primejdia. Intr-o clipa a zburat drept spre banca unde mama copilului statea de vorba cu niste vecine si s-a lasat chiar pe capul ei, macaind cat il tinea gura. Femeia s-a speriat, a sarit in picioare si-atunci a vazut copilul care cazuse in lac. S-a aruncat in apa si l-a salvat.
Dupa cateva ore, toti oamenii care locuiau in apartamentele si in casele din jur au venit pe malul lacului.
“Asta-i ratoiul, zicea mama copilului, aratandu-l pe Mac. Daca nu era el, copilul meu se ineca!”
“Nu stiam ca un ratoi poate fi atat de destept si de curajos!”, zicea tatal copilului.
Toti oamenii il priveau cu admiratie pe Mac, iar unul dintre ei a chemat reporterii de la televiziune sa-l filmeze.
Sub lumina reflectoarelor, Mac a avut grija sa fie vazut din toate pozitiile. Inota tinand capul sus sa i se vada bine motul, se ridica in zbor si facea figuri in zig-zag, ca un acrobat al aerului la parada anuala.
Apoi, dupa ce s-a ghiftuit cu tot felul de daruri aduse de toata lumea pentru el, daruri din care s-au infruptat si celelalte rate, chiar si crapul japonez, Mac s-a dus la culcare foarte fericit.
Dar si mai fericit avea sa fie a doua zi, cand i-a auzit pe copii spunand asa:
“Ati vazut cat de frumos era Mac al nostru la televizor? Cu mult mai frumos decat ratoiul Donald!”. Iar alt copil a zis: ”Dar nici nu se compara! Donald nu e decat un desen facut de oameni, un desen animat. Pe cand Mac al nostru e un ratoi viu, un ratoi adevarat pe care il iubim foarte mult”.
Coplesit de emotie, Mac s-a dus la prietenul lui sa-i spuna ce a auzit.
Fiindca orice bucurie, oricat ar fi de mare, nu este deplina daca nu e impartita cu un prieten.
“Ei, bravo! a spus pestele, sarutandu-l pe mot. Acum esti si tu o vedeta de televiziune. Felicitari!”
– Si?
– Adica?
– Ce-a mai fost cu ratoiul?
– A… Mi se pare ca i-au dat o medalie. Hai, dormi!