Disparitia „misterioasa” a lui Hayssam ne face sa ne intrebam cat de terorist este totusi acest personaj? Putin probabil ca un autentic terorist (chiar nedovedit cu probe indubitabile in fata unui tribunal, dar considerat ca atare de serviciile secrete, care au surse de informatii ce nu pot fi aduse in discutie in fata instantei de judecata) sa fie lasat sa scape cu atata usurinta.
Este de presupus ca pedepsirea sirianului pentru diferite incalcari ale Codului Penal nu a fost considerata mai importanta decat alte obiective, pe care poate inca nu le deslusim.
Oscileaza intre penibil si ridicol:
– naiva constiinciozitate cu care „organilii” rascolesc pana in gaura de sarpe stiind bine ca n-au pe cine gasi nici macar acolo
– curiozitatea cu care sunt chestionate persoane din anturajul disparutului
– seriozitatea ce razbate din analiza, in direct si la o ora de varf, a diagnosticului pe baza caruia Hayssam a fost considerat atat de bolnav incat sa fie eliberat; pana acum, n-a sesizat nimeni nimic, iar acum ne pricepem toti la medicina?
Poate ar fi bine sa consideram ca „evaporarea” sirianului nu a cauzat, ci a prilejuit indepartarea sefilor serviciilor secrete si a procurorului general.
Scenarita, boala grea, ce spune? Proaspetii demisionari oricum ar fi plecat la un moment dat pentru ca erau, totusi, ultimii mohicani ai fostei guvernari. Iar cand pe functiile vacante va ajunge cine trebuie… Hop! Apare Hayssam, arestare sub reflectoarele principalelor posturi TV, multumiri din inima, iata adevaratii specialisti! Mai poti sa spui ceva? Absolut nimic!
Si daca, totusi, nu e vorba decat de incompetenta? Zau ca asta ar fi cel mai rau!
Doamna Aurora,
Eu va multumesc pentru apreciere, dar cred ca articolul are o doza de naivitate si e departe de adevarul adevarat. Acuzatia de terorism este legata de o foarte mediatizata rapire despre care inca nu stim mai nimic. Un hatru ar putea intreba cati ziaristi au fost rapiti si poate ca ar demonstra, cu argumente greu de combatut, ca orice raspuns: 3-2-1-0… este eronat. Iar despre volatilizarea teroristului cel bolnav, aflam de la persoane care ar fi trebuit sa-si faca datoria la timp (de parca ai putea sa-ti faci datoria altfel decat la timp!) cate nereguli sunt legate de eliberarea lui Hayssam. Deh, dupa razboi…
Cu riscul de a exagera cu simplificarea:
– eu sunt contribuabil si alimentez bugetul de stat cu un leu, dar leul meu!
– altcineva, care are calitatea de a imparti tortul, decide ca o felie din leul meu se duce la institutiile care trebuie sa ne apere de infractiuni
– respectivele institutii scapa printre degete infractori dovediti (un sir parca infinit, dar in care hai sa nu-l includem si pe Hayssam, in baza prezumtiei de nevinovatie), inculpati, suspecti…
– mai devreme sau mai tarziu, voi cadea si eu victima unei infractiuni, comisa fie de unul dintre cei scapati printre degete conform paragraf precedent, fie de un alt infractor, care spera (si greseste cumva?) sa scape si el de pedeapsa, ca n-o fi mai fraier ca altii…
Solutia: in afara unui semn de intrebare, nu stiu ce altceva sa pun…
Probabil ca exista persoane extrem de bine recompensate material (tot din leul de mai sus!) care se prapadesc de ras citind tot ce scriem noi, dar nu pentru ca am avea umor, ci pur si simplu asa cum se rade de copilul legat la ochi la „baba-oarba”.
Well… de-aia mai multe capete la un loc fac mai mult decat unul.
Aurora, ma citezi gresit. N-am spus „Romania are soarta pe care o merita” ci, mai exact: „Romania are, de prin ’90 incoace, conducatorii pe care-i merita”. Nu trebuie facuta asocierea in proportie de 100% intre conducatorii unei tari si soarta acesteia. Cu atat mai putin intre conducatori si soarta locuitorilor acelor tari.
Revin totusi si imi precizez pozitia, de data aceasta cu referire la romani. Majoritatea dintre ei au soarta pe care o merita. Exista o minoritate care merita mai mult – dar pentru asta trebuie sa se manifeste ca un grup mai unit si sa faca o diferenta si in viata celorlalti. Modul in care comunicam si colaboram pe acest site este un exemplu.
ROMÂNII NU AU NICI CONDUCĂTORII ŞI NICI SOARTA PE CARE O MERITĂ
Da Ştefan, îmi cer scuze, nu m-am dus înapoi pînă la rubrica ”Universul Copilăriei”, ca să te citez exact şi ai dreptate să mă atenţionezi, de asta de fapt nici nu am pus ghilimelele, crezînd că poate denaturez forma mesajului; nu m-am aşteptat să-i schimb şi conţinutul…
Iată un bun exemplu că întotdeauna, Conţinutul mesajului este mai important decît Forma lui, tocmai pentru că mesajul este un act de comunicare a unei informaţii. Informaţia trebuie transmisă complet şi exact, adică fără denaturări..
Dar, ia să vedem, am greşit chiar atît de mult ?
Nu cred. Nu cred că majoritatea dintre ei au soarta pe care o merită. Nu poţi să negi Stefan că România a pierdut Trenul din ’89, datorită perioadei Iliesciene. Am pierdut acel tren pe care l-a prins Polonia de exemplu. Ce ţară fostă satelit a URSS a mai încheiat un Tratat cu URSS după revoluţie? Nimeni decît noi. În ce ţară a mai fost asmuţită o parte a populaţiei împotriva celeilalte, de au năvălit ciomegele, bîtele şi topoarele mineriadei pe toate micile ecrane ale cetăţenilor Europei, îngrozindu-i şi stigmatizîndu-ne? Nicăieri decît la noi. Unde s-a mai tergiversat atît statutul legal al proprietăţii private, unde s-au împiedicat retrocedările, unde au mai fost sponsorizate din avutul public găurile negre ale economiei, unde s-a mai creat acel inel al lui Gyges înnădit din legi ce protejau furtul de partid, ba chiar şi infracţionalitatea pe motiv de… terminare a mandatului de parlamentar…?
ÎNTRE HAVEL ŞI HARAP ALB
Unde a mai luat aşa amploare “trădarea intelectualilor”? Unde s-au înţeles aceştia mai bine cu puterea (albastră, apoi portocalie) ca la noi? Unde au mai manipulat aşa intelectualii populaţia conform unor interese de grup pentru ca apoi, cocoţaţi pe cîte o sinecură provenită din simbioza cu statul, să arate dispreţuitor în jos către cei din al căror efort erau plătiţi? Şi apoi să se mai şi văicărească, vezi Doamne, poporul nu i-a ajutat să fie Havel. Mai nou însă, le-a pierit cheful de Havel, parcă e mai atractiv să se joace de-a Harap Alb, doar, doar, le vor mai pica ceva salăţi din Grădina Ursului (statului)!
LEGAREA LA OCHI
Iată deci, din toate acestea reiese că Românii au sorta decisă de conducătorii lor, nişte conducători pe care nu îi merită, care le-au decis o soartă pe care nu o merită. De ce ar avea soarta pe care o merită ? Nu sunt mai proşti decît alţii, nici mai răi, nici mai laşi (ai văzut doar că au ieşit în stradă în ’89), nici mai leneşi… de ce ar merita această soartă? Doar pentru că un om obişnuit nu are timpul necesar şi resursele pentru a se informa asupra mecanismelor manipulării? Căci numai printr-o uriaşă manipulare care a început încă din primele momente ale Revoluţiei au ajuns românii să aibă conducătorii care le-au decis soarta.
Iar acum, cu noii patroni ai presei, situaţia se repetă, ceea ce spune Aurel Popescu aici probează că manipularea este în toi.
Mie situaţia asta îmi evocă un om, legat la ochi de un altul. Încercînd să meargă, cel legat la ochi, se împiedică. Cel ce l-a legat (politrucul şi Kirkegaardul de Dîmboviţa) se indignează de prostia celui legat…
ROMÂNII NU AU SOARTA PE CARE O MERITĂ
Materialul acesta merită notă maximă; o acord din toată inima. Este o radiografie precisă, a spectacolului mediatic din aceste zile. As adauga însă unele aspecte, aş mai pune întrebări… şi le pun, imediat…
După decembrie ’89, România are soarta pe care o merită, spunea într-un mesaj al său către mine editorul nostru, Ştefan Maier, la rubrica “Universul Copilăriei”, în discuţia iscată de opinia mea, asupra poveştii „Cîntăreţii Bălţii”.
Meditînd la acest panseu tot mai des auzit în jurul nostru, am afirmat şi eu la rubrica Polemica, acelaşi lucru, explicînd şi de ce: nouă, românilor ne lipseşte curajul opiniei.
Astăzi, recitind (l-am mai citit ieri) acest material, mi-am reamintit ceea ce de fapt… intuisem de mult: este un neadevăr cras în această afirmaţie! Este uimitor, cum putem lua drept adevărate şi repeta afirmaţii evident false.
Românii nu au soarta pe care o merită; românii au soarta pe care le-au croit-o guvernanţii postdecembrişti, experţi în manipularea opiniei şi simulacrul de democraţie iliesciană. Românii nu au mai puţin curaj decît alţii, nu sunt lipsiţi de curajul opiniei ci de posibilitatea de a o exprima! Ştim foarte bine care erau pîrghiile prin care presa, «cîinele de pază al democraţiei», era ţinută în frîu de guvernarea Năstase; ia priviţi însă astăzi şi spuneţi deschis, cine sunt stăpînii presei din România şi de ce jurnaliştii reacţionează «ciudat, penibil, ridicol»?
Dacă dvs şi noi toţi ne putem exprima liber opinia, asta probabil că se explică prin faptul că editorul nostru, Stefan Maier a fost el însuşi unul dintre cei care au militat pentru libertatea opiniei în dictatura ceauşistă; evident, îi repugnă să forţeze opinia cuiva chiar şi atunci cînd aceasta este în opoziţie cu a sa.
Suntem români mulţi dintre cei care scriem aici… Faptul că ne putem exprima liber opinia chiar şi cînd aveam alte opţiuni, dar putem «coabita» productiv în cadrul aceleiaşi comunităţii care este această publicaţie, ar fi un bun exemplu că suntem capabili de o democraţie autentică. Şi mai ales, un bun exemplu că nu suntem laşi, că avem curajul opiniei.
Cum v-aţi putea dovedi însă curajul opiniei exprimate aici, în acest material, în ţară? Ce aţi putea face dacă aţi fi în locul acestor jurnalişti care scriind în ţară, sunt «penibili»? Imediat ce aţi avea acest curaj, glasul nu vi s-ar mai auzi.
Vedeţi, este simplu. Nu ţi se încalcă nici un drept, nu eşti bătut, torturat, ars pe rug…
Scurt şi sec: patronul nu mai are nevoie de tine.
Aşa că…. românii nu au soarta pe care o merită. Ci aceea care le-a fost hotărîtă de o minoritate, un segment al politicului !
COINCIDENŢĂ ÎN TEATRUL DE PĂPUŞI
Abia am postat ecoul meu şi… l-am găsit în prima pagină pe al dvs, d-le Aurel Popescu. Am constatat cu uimire că folosim independent unul de celălalt, aceiaşi comparaţie… Pînă a o scrie mă gîndeam chiar la baba oarba!
Asta înseamnă că intuim amîndoi că este vorba de un joc sinistru în care marionetele manipulate suntem noi…
Perfect, discutam pe puncte:
1. Popoarele familiarizate cu trucurile au avut parte de lectiile lor, pe care le-au invatat, si le-au insusit si acum le aplica. Pana invata, majoritatea romanilor din Romania au ceea ce merita.
2. Si in Romania exista astfel de organisme. Ele traiesc din taxele platite de catre majoritate (care le merita).
3. Cred ca exageram rolul unui Havel. Acolo e vorba de un nivel mai ridicat de cultura politica, in general. Si Romania a avut un Corneliu Coposu – si ce-a facut cu el?
4. Nu scot din ecuatie manipularea. Spun doar atat: cine este manipulabil, are ceea ce merita.
Cred ca semnificatia cuvantului „a merita” este ceea ce ne separa punctele de vedere. Eu spun: cineva care nu are destula cultura, destul curaj, poate fi manipulat, etc. (crezandu-se si buricul pamantului in acelasi timp, desigur) merita, fara doar si poate, sa supravietuiasca. In Romania nu se moare de foame. Dar nici nu se traieste decent. Din pacate asta este ceea ce merita Romania acum. Nu va veni nimeni vreodata sa-i „dea” altceva.
Sincer, sunt satul pana peste cap de teoria meritelor. Meritele nu sunt un fel de diplome de buna-purtare care se acorda dupa bunatatea sau ingenuitatea cuiva, pe baza de loialitate sau cinste, etc. Meritele se negociaza „la sange”. Meritele sunt ale celor ce muncesc, actioneaza unit, au respect fata de sine si se lupta pentru demnitatea lor. Teoria ca democratia a fost o farsa in Romania este o manipulare populista. In clipa in care securitatea n-a mai putut aresta oameni in puterea noptii pentru convingerile lor politice iar alegerile au fost libere, a inceput democratia in Romania. Intamplator am insotit delegatiile partidelor Republican si Democrat din SUA in 1990 – le-am pus si calculatoare la dispozitie si masini sa se deplaseze in teren – cand au concluzionat ca alegerile in Romania au fost libere.
Ar fi o scuza minunata ca democratia sa fi fost o farsa, dar din pacate a fost si este democratie in Romania. Romanii sunt pe cont propriu si chiar te rog sa le spui asta tuturor celor care n-au aflat inca…
Poate nu intelegem acelasi lucru prin „a merita”. Pe langa faptul ca ma refer la o majoritate (cei care i-au votat) trebuie luat in calcul si ca votul a fost liber, ca in orice democratie. In toate democratiile se incearca manipularea dar unele popoare sunt mai familiare cu trucurile politice si stiu mai bine ce doresc.
In Romania n-au fost impusi conducatori din afara. De aceea, reafirm, sunt cei meritati de majoritatea care i-a ales. Cei care cred ca merita mai mult au, zic eu, o sansa sa obtina ceea ce merita, in continuare. Dar asta e alta poveste.
Ştefan,
Îmi place stilul tău: concis, la obiect. Voi încerca să îţi urmez exemplul.
1. Popoarele care sunt familiarizate cu trucurile, au o experienţă istorică a democraţiei incomparabil mult mai îndelungată decît românii;
2. În aceste democraţii există organisme care se interpun între cetăţean şi stat, protejînd cetăţeanul de abuzurile acestuia, instruindu-l privitor la modalităţile în care poate exercita controlul asupra puterii şi înarmîndu-l cu mijloace de apărare împotriva manipulării;
3. Alte popoare recent ieşite din puterea URSS, aşa ca Polonia de pildă, nu au fost trădate de intelectualii lor dacă ar fi să afirm asta şi numai pentru că au avut şansa unui Havel;
4. Scoţi din ecuaţie manipularea. Forţa ei, este uriaşă. La noi, repet, manipularea a început odată cu Revoluţia, a continuat neîncetat de atunci şi nimeni nu ştie asta mai bine decît tine, unul dintre membrii fostei Alianţe Civice (din perioada ei curată, generoasă, dăruită binelui comun)…
Dacă acest popor a fost înşelat, dacă a fost legat la ochi, este corect să spui, după ce a dat în gropi nevăzînd din cauza legăturii puse de o minoritate a sa (un segment al politicului şi structurile ce l-au susţinut), că a meritat să cadă în gropi? Cei ce au decis în cunoştinţă de cauză sunt puţini, acel segment al politicului care a luat decizii.Chiar dacă sunt români ei nu se identifică, nu acoperă o etnie întreagă. Acest segment nu s-a reprezentat decît pe sine, deşi ar fi trebuit să reprezinte întregul popor.
Nu înţeleg: toţi analiştii serioşi, recunosc faptul că la noi democraţia a fost o farsă. Acum tu vii şi în numele acestei farse îţi justifici afirmaţiile…
Ştefan,
Mai întîi, aş dori să ştiu, dacă respecţi înţeleapta regulă de a cere cont celor care dau note foarte mici unui material muncit de noi, care este publicat onest la vedere şi supus discuţiei într-o publicaţie interactivă cum este „Acum”. Interactivitatea priveşte ambii colocutori, respectiv şi autorul şi cititorul. Aşa cum eu am motivat nota 1 acordată d-nei Corbea pentru povestea „Cîntăreţii bălţii” (numai acestei poveşti nu şi celorlalte cărora le-am acordat nota maximă!), ar fi trebuit să-şi motiveze notarea şi persoana care a acordat această notă materialului expus aici, respectiv „Ce se vede din ceea ce este”. Acest material nu oferă nici o informaţie falsă, fiind axat pe o constatare (aceea a spectacolului mediatic oferit de jurnaliştii de la noi în ultima săptămînă, fapt ce nu poate fi contestat, parcă am fi chiar la circ!), şi se termină cu o întrebare privitoare la posibilitatea manipulării şi /sau a incompetenţei celor ce au provocat asemenea percepţii…
Deci, concluzia materialului nefiind o afirmaţie ci doar o gravă întrebare – dar o întrebare, nu un verdict (ce putea fi sancţionat ca fals), asupra a ceea ce vedem cu ochii noştri, nu justifica o asemenea notare. În conformitate cu regulile stabilite de tine, vreau să te întreb dacă ai blocat posibilitatea de a mai nota, a persoanei care a acordat notă foarte mică, fără a justifica onest notarea sa (pe care nu o contest, dar vreau să îi ştiu motivele, ca dovadă de minim respect pentru munca noastră benevol asumată).
Privitor la restul punctelor atinse de tine în ecoul anterior:
1. Dacă vrei să ne spui, de cînd au fost înfiinţate aceste organisme în România (ca să putem face o comparaţie cu ţările democratice ale occidentului) şi care este părerea ta, privitor la posibila penetrare a lor de elemente ale fostei elite comuniste – mă gîndesc de exemplu şi la unele declaraţii făcute în ultimele săptămîni de Sandra Pralong- şi la posibilele consecinţe ce decurg de aici;
2. Dacă afirmaţia ta de la punctul 3, trebuie să o înţelegem ca o negare a realităţii fenomenului cunoscut sub numele de „trădarea intelectualilor”;
3. Dacă eşti de acord că afirmaţia ta, citez : „ Teoria ca democratia a fost o farsa in Romania este o manipulare populista.”, poate fi echivalată cu afirmaţia : în România de după 1989, în perioada iliesciană, în perioada fenomenului Pieţei Universităţii şi a orchestrării mineriadelor, democraţia nu a fost o farsă, ci o democraţie autentică.
OPINIA MEA
Îţi respect opinia, Ştefan, dar precizez: nu eu am adus în discuţie teoria meritelor ci tu. Repet, aceste afirmaţii tip verdict, referitoare la faptul că românii îşi au conducătorii sau soarta pe care o merită, mi se par puţin cam hazardate, avînd în vedere complexitatea fenomenelor de după 1989, lipsa de transparenţă incriminată în toate publicaţiile şi de toate organismele de care vorbeşti din perioada respectivă (transparenţa fiind o caracteristică a democraţiei), multitudinea palierelor implicate în derularea a tot ce a fost viaţa politică de după Revoluţie (implicarea fostelor structuri ale securităţii în deformarea implementării democraţiei, implicare incriminată tot de presă).
Adaug: nu este nevoie să spun eu „tuturor celor ce nu au aflat încă”, un adevăr impregnat de istoria acestui neam: în România nu a venit nimeni, niciodată să „dea” ceva ci numai ca să ia (apreciez însă cu eleganţa cerută de ţinuta polemicii noastre sugestia ta nu era necesară).
Este pentru prima oară în istorie cînd România primeşte ceva: posibilitatea de a avea nu doar în „formă” ci şi în „conţinut”, deci în mod autentic, o democraţie. Din păcate, doar forma democraţiei a prins contur aici, din motivele mai sus amintite. Acest adevăr este de fapt la rădăcina polemicii noastre. Tu consideri că forma este totul. Eu revendic întregul, adică nu doar forma ci şi conţinutul.
Cu tot riscul de a ma repeta, revin la 1990. A fost anul in care romanii cu drept de vot, ajunsi la o raspantie a istoriei, si-au ales viitorul. 20 mai 1990 a fost un moment crucial al istoriei Romaniei. Spre deosebire de alte momente cruciale (intrarea in primul razboi mondial, pactul Ribbentropp- Molotov, Ialta 1943, 23 august 1944, 31 decembrie 1947, decembrie 1989; imi cer scuze si pentru omisiuni si pentru amesrecul de „momente cruciale” poate nejustificat) de data aceasta decizia a apartinut ROMANULUI CU DREPT DE VOT. Mai democratic NU SE POATE.
Daca prin „a merita” intelegem a avea parte de consecintele propriilor actiuni/ inactiuni si optiuni, este limpede ca, pe total tara, ne meritam viata, pentru ca avem ceea ce am ales sa avem.
Daca prin „a merita” intelegem a avea parte de o rasplata pe masura bunelor intentii si a calitatilor sufletesti, atunci ne putem gandi ca suntem atat de buni, de nevinovati, de bine intentionati, ca avem niste suflete atat de minunate, incat nu meritam traiul din Romania de azi. Dar daca punem problema in acest mod, renuntam implicit la dreptul de decide asupra propriei vieti si devine necesara introducerea in ecuatie a unui judecator suprem care sa aprecieze (ajungem la criterii si aici e alt punct slab al nostru) cine e baiat bun si cine nu, si sa recompenseze pe fiecare conform cu „meritele”.
Intr-adevar, in Romania nu se moare de foame. Poate ca e marele nostru noroc. Dar poate ca e piatra de moara care ne trage mereu inapoi, in baltoaca blanduta si calduta a lui „las’ca merge si asa…”
In legatura cu notele de 1 care se dau articolelor, trebuie spus ca nu se urmareste justificarea lor „per articol”. E un sondaj periodic care se face si care arata daca anumiti cititori (care raman anonimi altfel, nu intereseaza cine sunt) dau IN MOD REPETAT sau NUMAI ANUMITOR AUTORI note de 1, fara sa le justifice. Numai in aceste cazuri dreptul de vot se blocheaza. Deci e o schema statistica mai complexa. Nu fiecare nota de 1 trebuie justificata.
Intamplator a postat un ecou si Aurel, care sumarizeaza ce vreau sa spun, si pe deasupra.
A adus minerii Iliescu in Bucuresti? DA! A fost democratie pentru ca pe Iliescu majoritatea romanilor l-au adus in locul din care a putut aduce minerii. Manipuleaza artizanii serviciilor secrete in continuare? Da, pentru ca sunt incurajati s-o faca de catre politicienii aduci la putere prin vot liber.
Si acum, alte intrebari:
1. Organismele care are trebui sa vegheze la respectarea democratiei si la drepturile cetateanului au existat inca din primele clipe dupa caderea lui Ceausescu. Cel mai important dintre ele, care a luat nastere imediat, este presa libera. Daca ar fi fost numai atat, ar fi fost suficient ca sa trezeasca destula lume pentru ca o democratie puternica sa se nasca si in Romania.
2. Ce legatura are „tradarea intelectualilor” cu ce s-a intamplat cu Corneliu Coposu? Si apropos, ce notiune mai este si asta? S-au unit intelectualii intr-o organizatie care a tradat pe cineva? Explica-mi si mie acest concept.
3. Din pacate si in perioada mineriadelor tot democratie a fost, ne place sau nu. In democratia asta nu s-a ajuns la masa critica de oameni cu scaun la cap in masura sa se organizeze si, pe baza legilor democratice ale tarii, sa organizeze alegeri anticipate, sa-l dea jos pe Iliescu, sa desfiinteze organizatiile securistilor si activistilor si sa faca Europa sa-si puna problema cum sa aduca Romania in UE, nu sa tremure Romania „ne primeste sau nu”. Ce inseamna ca nu s-a ajuns la masa aceea critica? Inseamna ca majoritatea romanilor merita ceea ce au ales.
Tu esti familiara cu statistica, Aurora. Stii ca distributiile naturale se reprezinta grafic sub forma de curbe de tip Gauss. Pe o astfel de curba, majoritatea merita ceea ce au. Tot aici se pot gasi si cei care merita mai mult dar si cei care merita mai putin. Am uitat sa-ti spun, in Romania exista o masa incredibila de oameni care merita chiar mai putin decat ceea ce le ofera democratia de azi din fosta republica socialista multilateral dezvoltata de acum 17 ani. Te-ai gandit si la acestia vreodata?
Momentele pe care le evocaţi, d-le Aurel Popescu, mi-au provocat suficientă tristeţe. Acum am înţeles de ce ne contrazicem.
Eu nu hotărăsc cine merită sau nu un calificativ decît luînd în considerare fiinţele care acţionează în deplină cunoştinţă de cauză.
Mai departe: nu consider că acţionează în deplină cunoştinţă de cauză pe cei care fac aceasta “păcăliţi” (un cuvînt ales inspirat de Ştefan), manipulaţi. Aici este rădăcina neînţelegerii dintre mine, pe de o parte, dvs şi Ştefan, de cealaltă parte.
În opinia mea, cei păcăliţi, pot fi doar vinovaţi că nu au fost suficient de cultivaţi politic (iar aici sunt şi circumstanţe atenuante), spre a se apăra, spre a contracara.
Eu consider manipularea mijlocul prin care se fură legal voinţa şi acţiunea altora. Se fură legal, cu acte (vot democratic), în regulă.
ÎN NUMELE DREPTĂŢII
Iarăşi, în opinia mea, pe care o puteţi considera eronată dar nu renunţ la ea în numele dreptăţii, un vot obţinut prin manipularea uriaşă care a început cu Revoluţia, nu mi se pare ca fiind dat în deplină cunoştinţă de cauză. De aceea nu consider că se poate pune acest verdict privitor la ce merită sau nu merită românii.
Este tulburător pentru mine să văd că nici dvs nici Ştefan nu spuneţi un singur cuvînt despre rolul acestei mari manipulări începută cu televizorul în ’89 şi parafată cu autobuzul…
Cum adică: cineva (să zicem cîţiva Spîni şi-o Bunicuţa), te păcălesc să intri în fîntînă. În final vin cîţiva care au fost mai perspicace, mai dotaţi, stau pe ghizdurile fântânii şi dau verdictul celui din fântână (îşi merită soarta), iar pe spînii care l-au înşelat nu-i deranjăm cu nici un calificativ? Sau poate li se potriveşte calificativul de performant? Şi bunicuţei îi luăm un interviu cu binişorul, de teamă să nu i se provoace …. ’’Marele Şoc din finalul unui secol scurt’’?
Aurora, cred ca Iliescu & Co au facut destul de mult subiectul nenumarator articole in RLIV (daca e sa ne referim numai la noi) dar mai ales in alte publicatii mult mai bine cunoscute si mai de impact pentru ca sa afirmi ca nu vrem sa-l deranjam. Asemenea lui, alti mincinosi, alti hoti, alti demagogi vor face in continuare subiectul articolelor noastre, in incercarea noastra de a oferi, in masura posibilitatilor, o opinie lucida cui doreste s-o auda.
Avem o contradictie de termeni. Nu e nici o nenorocire. Hai sa ne concentram mai bine atentia asupra celor mai bune modalitati prin care sa ajutam romanii sa voteze in mai buna cunostinta de cauza. Ce putem noi face concret in directia asta. Nu vezi ca peste tot in lume jocul puterii este acelasi? Nu mai fii suparata pe Aurel si pe mine, ca nici noua nu ne pare bine ca romanii au ales cum au ales, din ’90 incoace, nici noua nu ne pare bine ca Romania nu are o cultura politica, etc. Numai pornind de la situatia juridica reala, care este ca alegerile au fost libere, se poate ajunge la o concluzie. Insasi posibilitata de a fi manipulati face parte dintre caracteristicile democratiei, Aurora. Te-ai gandit vreodata la asta? In dictatura nimeni nu-si propune sa manipuleze pe nimeni, acolo se executa ce se comanda!
In decembrie 1989, putini au inteles din primul moment ce se intampla (nu ma numar printre ei, a fost nevoie de asasinarea lui Ceausescu si de evenimentele lunii ianuarie ca sa inteleg, pic cu pic, ca lucrurile nu erau ceea ce pareau a fi) si este intr-adevar nedrept ca, dupa ce ai reusit sa interpretezi informatia 51% corect, sa-l privesti cu dispret sau repros pe cel care inca nu a facut-o. Va rog sa ma credeti insa ca in tot ce spun nici nu acuz, nici nu dispretuiesc pe nimeni. Suntem cu totii mult prea supusi greselii ca sa ne privim de sus unul pe altul.
Marea noastra problema este ca, dotati sau nu, tot in fantana suntem si nu pe “pe ghizdurile fantanii”! Acolo stau, brat la brat, Bunicuta si Spanii de care vorbiti (a propos, ce mai face domnul Razvan Theodorescu?), ca si alte Bunicute, alti Spani si niste Balauri tare hotarati sa ramana pe pozitie… Ei, dati-mi voie sa spun, de aici din fantana, cot la cot cu “pacaliti” si “ne-pacaliti”, ca 20 mai 1990 a fost un moment istoric pe care Romania l-a ratat si ziua de maine nu se construieste cu scuze.
TRĂDAREA INTELECTUALILOR
Este cert că şi înainte de 89, intelectualii s-au retras într-o „rezistenţă pasivă” care este de fapt o expresie fără acoperire în realitate, o găselniţă ce ascunde lipsa lor de orice reacţie, ce să mai vorbim de rezistenţă! Dar mulţi au şi trădat, au abdicat de la rolul lor de minte a acestui neam, de la sarcina luminării lui, colaborînd cu securitatea. Asta numesc eu trădare.
Numesc însă trădare şi ceea ce a urmat, ceea ce au făcut după Revoluţie. Pentru a nu se spune iar că tradarea intelectualilor este o ”frază de mine inventată”, voi apela la punctul de vedere a doi jurnalişti integri care se pronuntă asupra aspectului ce face obiectul disputei noastre. Mai întîi, Valerian Stan:
„Cei mai mulţi dintre intelectualii democraţi au ratat şi după decembrie 1989 rolul la care îi obliga propriul statut. Pe timpul lui Ceauşescu, le-a lipsit curajul în faţa Securităţii lui Ceauşescu, iar după, curajul de a înfrunta tentaţia confortului material şi a altor avantaje. Astăzi e cât se poate de clar că oamenii politici au fost foarte inspiraţi atunci când, pe cei mai combativi şi mai credibili dintre ei, i-au „împroprietãrit” fie cu o editurã de stat, fie cu cu o revistã literarã ori cu întreg patrimoniul unora dintre marile cotidiane ale regimului comunist. Pentru alţi intelectuali şi organizaţiile lor, s-au dovedit a fi suficiente sediile din patrimoniul public sau stipendiile guveramentale de ordinul sutelor de mii de dolari. Confuzia din spaţiul public s-a accentuat în ultimii ani într-un mod pe care nimeni nu-l putea anticipa. Intelectuali cu biografii care par respectabile, unii chiar „dizidenţi anticomunişti”, încaseazã astãzi onorarii grase de la ziare sau televiziuni despre care ştiu bine cã aparţin unor securişti ori sunt finanţate de marii infractori ai „tranziţiei”. Şi pentru ca nimeni să nu mai înţeleagă chiar nimic, ei împart frăţeşte aceleaşi studiouri de televiziune şi aceleaşi pagini ale ziarelor – iar de la un timp parcã şi aceleaşi convingeri – cu propagandiştii comunişti din presa de resort a vremii.»
Tot Valerian Stan:
“Săptămâna trecută, „invitat de onoare” la televiziunea lui Vântu, Gabriel Liiceanu nu mai contenea explicându-i lui Robert Turcescu câte a avut el de pătimit sub „regimul Iliescu”, inclusiv în iunie 1990, când minerii şi securiştii i-au terorizat familia cu telefoane de ameninţare. Şi totuşi, îmi pare rău că trebuie s-o mai spun odată, d-l Liiceanu e unul dintre intelectualii mari profitori ai tranziţiei, care sub „regimul lui Ion Iliescu” n-a făcut mai nimic din ceea ce statutul său îi cerea. Ca să nu mai aduc aminte că în decembrie 2000 GDS-ul d-lui Liiceanu, asemeni Alianţei Civice a Anei Blandiana, s-a pus în fruntea intelectualilor chemând la salvarea naţiei prin votarea lui Ion Iliescu. (New York Magazin, 10 mai 2006)”
“Prin Legea “dosarelor”, CNSAS-ul d-lor Pleşu şi Dinescu trebuia să-l includă pe Ion Iliescu, “din oficiu”, în categoria colaboratorilor Securităţii. N-a făcut-o. Cu puţine luni în urmă tânărul istoric Mircea Stănescu a scris, între foarte multe altele, despre faptul că mulţi dintre consilierii preşedintelui Iliescu şi ai premierului Năstase, în frunte cu Ioan Talpeş, au fost ofiţeri de Securitate. N-a interesat pe nimeni, nici măcar pe domnii de la CNSAS. Nimeni nu-şi mai aminteşte de generalul Iulian Vlad, un om având responsabilităţi mai mari decât oricine pentru ororile instituţiei pe care a condus-o până în ultima ei zi. Despre trei dintre prim-miniştrii de după revoluţie s-a scris că au fost şi ei agenţi ai Securităţii – Teodor Stolojan, Mugur Isărescu şi Adrian Năstase. Cele câteva rânduri au fost tipărite meschin şi strecurate în pagini de ziar cât mai bine ascunse de ochii cititorilor. Nici asta n-a interesat pe cineva. De ce, d-na Liiceanu? De ce, d-lor Liiceanu, Manolescu, Pleşu şi Dinescu? E un lucru oarecare dacă România a fost sau este condusă, de la acest nivel, de agenţi ai poliţiei politice comuniste? Dacă da, atunci, din perspectiva pe care dumneavoastră înşivă ne-aţi propus-o, de ce a mai fost nevoie de “Apelul către lichele” ori de “Minima moralia”? De ce sunt odioşi Ion Caraion, Doinaş, Quintus şi Lăzărescu iar pe Stolojan şi Isărescu, de pildă, nu numai că nu-i întrebaţi nimic dar le mai şi faceţi campanie electorală? Spuneţi-ne, vă rog, de câte ori şi unde aţi vorbit dumneavoastră, în ultimii paisprezece ani, despre faptul că Ion Iliescu este primul responsabil că Securitatea continuă să controleze într-o măsură atât de copleşitoare şi cu consecinţe atât de dramatice societatea românească? « (Cotidianul, 17 ianuarie 2004 şi New York Magazin)
“Pentru cititorul care n-a aflat încă, trebuie spus că Mircea Dinescu este de mai mult timp partenerul de „afaceri” al lui Patriciu, liberalul inculpat finanţând substanţial revistele „Dilema veche” şi „România literară”. Cele două publicaţii, alături de altele câteva, au fost achiziţionate de curând de către Dinescu (Trustul „Satyricon”). Pe statul lor de plată – foarte generos şi el, după toate informaţiile – se află nume sonore ale intelectualităţii de la Bucureşti: Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Gabriel Dimisianu, Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş, Adrian Cioroianu, Robert Turcescu, Sever Voinescu, Lucian Mândruţă, Cristian Ghinea şi alţii. Tot aici, pe statul de plată al lui Patriciu, îl găsim şi pe Andrei Pleşu – fost consilier prezidenţial (…). Pomeneam săptămâna trecută de campania sistematică pe care „Realitatea Tv” o duce împotriva lui Traian Băsescu, inclusiv prin emisiunile lui Dinescu (pe care Vântu îl plăteşte şi el regeşte, ca şi Patriciu; după cum colegul Stelian Tănase, vom vedea, semnează şi el cam aceleaşi state de plată). De mai bine de un an de zile, Sorin Ovidiu Vântu şi Dinu Patriciu se află în atenţia autorităţilor penale româneşti – dar şi în dizgraţia nedisimulată a preşedintelui Băsescu. Acuzele care se aduc cel mai frecvent celor doi, dar şi altora ca ei, ţin de fărădelegile prin care aceşti oameni au strâns averile fabuloase pe care le au. Chiar dacă cei care se ocupă de „politica editorială” a televiziunilor şi ziarelor de la Bucureşti se dovedesc a fi maeştri în arta „manipulării maselor”, pe zi ce trece devine tot mai clar că personaje precum cei doi inculpaţi se folosesc de forţa lor financiară pentru a-şi apăra interesele prin mijloace inacceptabile (Valerian Stan, «Lolek, Bolek şi elitele» ,New York Magazin, 10 mai 2006)
În orice comunitate există o diviziune a muncii; intelectualii au rolul de minte a poporului. În toată literatura noastră clasică, întîlneşti ţăranul cu pălăria în mînă, cerînd sfatul preotului sau învăţătorului. Cei din popor, cînd vor să voteze se uită spre intelectualii lor. Cei mulţi de azi, la fel fac. Şi ce au văzut, aia au făcut!
Părerea mea este, d-le Aurel Popescu, următoarea: cei care trebuie să-şi ceară scuze sunt intelectualii, nu poporul faţă de care nu şi-au îndeplinit misiunea.
TIA ŞERBĂNESCU DESPRE PRESĂ
Spui că acest popor a avut parte de o presă liberă, democratică? Priveşte în jur, vezi bătălia născută de descoperirea că mulţi jurnalişti au colaborat cu securitatea, ba mai mult, că mulţi au păstrat legătura cu structurile represive şi după ’89! Şi fii atent ce spune despre jurnalişti şi rolul presei în fundamentarea adevăratei democraţii, Tia Şerbănescu:” jurnaliştii” sunt „formatori de opinie”; „dacă jurnaliştii, aceşti cîini de pază ai democraţiei nu sunt curaţi, atunci cum putem avea încredere în onestitatea informaţiilor pe care le dau?”
Dar cea mai convingătoare dintre afirmaţiile Tiei Şerbănescu, este următoarea: „uneori, presa, poate cîştiga alegeri, poate susţine sau distruge oameni politici aşa cum s-a şi întîmplat (…)”.
Afirm că acesta a fost „presa liberă” de care acest popor a beneficiat imediat după Revoluţie. Aşa că nu îmi spune că poporul a beneficiat de un astfel de organism al democraţiei în 90 la data crucială indicată de d-l Aurel Popescu, pentru că acest organism a fost unul viciat, „infectat”, după cum spune mai jos Tia Şerbănescu.
Vorbind despre rolul fundamental pe care îl joacă presa în afirmarea democraţiei, Tia Şerbănescu mai spune, referindu-sa la consecinţele faptului că presa a fost infiltrată de jurnalişti colaboraţionişti:
„De altfel, mi se pare mult mai primejdios ca un astfel de jurnalist important să fie pătat, pentru că oamenii politici vin şi se duc din patru în patru ani, pot fi schimbaţi, dar un câine de pază al democraţiei, corupt sau şantajabil, rămîne. De altfel, ştiţi bine că au existat cazuri în care juranlişti bine cunoscuţi s-au dovedit a fi nu tocmai străini de structurile securităţii şi că instituţiile lor de presă au fost amestecate în jocuri politice şi de afaceri necurate (…) Presa este instrumentul cu care ar trebui să se menţină societatea curată. E ca şi cum ai vrea să faci o operaţie prin care să înlături o infecţie iar instrumentele cu care operezi ar purta ele însele germenii infecţiei.” (Tia Şerbănescu, „Formula As”, 30 iulie -7 august 2006).
E drept, nu toţi jurnaliştii au fost infectaţi. Dar cîţi anume au fost, nu ştim încă. Ştim însă rezultatul alegerilor…
NOSTALGIA DUPĂ NIETZSCHE
Cine este manipulabil îşi merită soarta?”
Eşti de acord cu mine că cine nu este manipulabil este cel Puternic, cel care nu poate fi „păcălit” pentru că bagajul culturii sale politice îi umflă muşchii minţii şi îl pune în gardă făcîndu-l imun la manipulare, iar cel care este manipulabil este cel Slab, lipsit de cultura politică necesară pentru a nu fii manipulat.
În acest context, a spune că cei manipulabili îşi merită soarta, este ca şi cum ai spune că cel Slab merită a fii strivit. Căci sancţionezi ca justă soarta lor. A spune că o minoritate – a celor Puternici – merită mai mult faţă de cei Slabi, este echivalent cu profesarea moralei lui Nietzsche… Cel Puternic merită totul, cel slab nu contează sau mai bine spus contează numai în măsura în care cel Puternic îl foloseşte în dorinţa de afirmare a Puterii sale.
Da, poate că nu ne-am scuturat încă de nostalgia după Nietzsche….
Aurora, explica-mi si mie: tu ori nu esti intelectuala, ori ai tradat. Alternativ, sintagma „tradarea intelectualilor” este, scuza-ma, o prostie. Daca ar fi „tradarea unor intelectuali” (si anume care) as intelege.
Altfel, mintea mea nu pricepe. Sintagma „tradarea intelectualilor” e o rusine in sine, pentru ca amesteca laolalta oameni cinstiti cu japite.
Tia Serbanescu se numara printre persoanele care m-au interogat candva, in cadrul unui comitet ad-hoc, pe vremea cand lucram la Romania libera in legatura cu o posibila colaborare a mea cu securitatea. A nu se uita, in vreme ce eu eram in inchisoare pentru complot impotriva oranduirii socialiste, Tia era jurnalista la ziarul Frontului Democratiei si Unitatii Socialiste.
A fost singura zi din viata mea in care mai ca as fi fost tentat sa colaborez cu securitatea!
Ar face bine, doamna Serbanescu, de altfel o talentata jurnalista, sa-si numeasca colegii corupti la care se refera, nu sa generalizeze.
In fine, Nietsche, introdus cu un aer de superioritate in conversatia noastra „Da, poate că nu ne-am scuturat încă de nostalgia după Nietzsche”. Cine „nu ne-am”?
Fara legatura cu Nietsche, DA! Cei manipulabili isi merita soarta, pentru ca o aleg liberi. Nu exista o natura umana generica, ci doar oameni concreti. Si uite de ce: cand deschid gura sa se planga ca e rau, inseamna ca au cel putin pretentia de a deosebi binele de rau.
Faptul ca ei gresesc de fapt, nu are aceleasi consecinte ca si greselile unui copil fata de parintii lui, pentru care este adesea iertat. Nici aceleasi consecinte ca ale unui joc electronic in care mai bagi o fisa si mai cumperi o viata. Gresesti, suporti. Iti meriti soarta. Este o constatare, nu o condamnare, nu o persiflare. Nu ma bucur ca e rau in Romania cand spun ca majoritatea isi merita soarta. Imi pare rau, sufar pentru asta, imi complic existenta cu un site ca RLIV-ACUM, in care incerc sa fac, alaturi de alti oameni, destui mai destepti si mai talentati decat mine, o diferenta pozitiva in viata Romaniei. Oare nu se vede asta din tot ce scriu?
Desigur, o prima conditie a progresului este demnitatea recunoasterii greselii si suportarea consecintelor, dar despre asta vom putea discuta foarte rar in Romania, multa vreme de acum incolo.
Ştefan,
Mai întîi trebuie să spun că ceea ce aflu acum de la tine, mă duce la disperare. Despre Tia Şerbănescu nu aflasem pînă acum nimic compromiţător. Cum adică, te-a interogat pe tine? Doar tu ai ajuns şi la Rahova pentru că doreai o presă liberă…
Nu, Tia Şerbănescu nu a generalizat. În partea a doua a articolului spune că aceşti colaboraţionişti nu au fost mulţi; nu-i numeşte dar insistă pe consecinţele grave ale colaboraţionismului asupra evoluţiei societăţii româneşti.
2. Recunosc, poate ar fi fost mai fericită expresia unii intelectuali, dar eu am avut în vedere intelectualii care ajung formatori de opinie (şi direct m-am gîndit la presa noastră de după ’89 pe care o văd legată de nereuşita democraţiei) şi bineînţeles pe intelectualii noştri de vîrf care au ajuns să ocupe locuri cît mai aproape de vîrful decizional, care trăiesc din simbioza cu statul bucurîndu-se de tot felul de avantaje şi nu se mai gîndesc la binele comun.
3. Nu am introdus cu superioritate pe Nietzsche ci cu tristeţe. Eu nu consider că cineva a greşit atunci cînd este păcălit de un altul mai abil. Acţiunea greşită a celui manipulabil este una imprimată de un altul care l-a manipulat, aşadar nu-i aparţine deci şi sancţiunea o aplic celui ce i-a imprimat-o. Dar asta e doar opinia mea.
Nostalgia după Nietzsche – a fost o formulă, sigur nu potrivită, dar mă supără verdictul şi am vrut să te sensibilizez: nu este drept ce s-a întîmplat. Eu sunt convinsă că de nu ar fi … abdicat (recunosc, acesta este un cuvînt mult mai potrivit) intelectualii de vîrf, politicienii singuri nu ar fi putut face prea mult.
Ştiu că îţi pasă de cei mulţi: altfel de ce ai fi dorit o presă liberă? Nu pentru ei?
Dar acum, judeci prea aspru mi se pare… şi văd că judecata ta este definitivă.
Nu vreau sa scuz pe nimeni, dar aceasta este opinia mea.
Doamne, nu imi iese din cap ce aflu despre Tia Şerbănescu… Ar fi interesant de citit ce scria domnia sa înainte de 89…!
Da… Demnitatea recunoaşterii greşelii nu va fi – dacă vîrfurile intelectualităţii nu-şi vor recunoaşte primele rolul jucat în manipularea celor multi.
Şi se vede că vrei să faci o diferenţă. Iată una dintre faptele care m-au pus pe gînduri: ai permis o polemică adevărată, nu te-am cruţat, vreau să cred că nici tu, dar ai păstrat tonul colegial şi nu ai făcut uz de poziţia ta aici, respecindu-mi opţiunile. Este în mic un exerciţiu de democraţie autentică.
Aurora, Tia a cazut si ea la vremea respectiva victima unor manipulari. Iar eu, in loc sa le spun sa le fie rusine celor care m-au interogat, m-am lasat interogat de ei si le-am raspuns politicos la toate intrebarile. Le-am inteles angoasa, le-am inteles frica, am crezut ca o sa-si dea seama, ca o sa creasca intr-o buna zi. N-au crescut, sa le fie de bine. Intentia mea nu este sa arunc o lumina compromitatoare asupra Tiei, indiferent de ce scria inainte de ’89. Dar repet, ar face bine sa-i numeasca pe cei despre care scrie. Altfel e o joaca de copii.
Ai face bine si tu sa spui la cine te gandesti, cine sunt acei intelectuali de varf. De aceea mentinem acest site, ca sa spunem lucrurilor pe nume, nu sa venim cu chestiuni generice. Sau cel putin asa cred eu.
O corectie: presa libera am vrut si vreau pentru mine, nu pentru „cei multi”. Privesc libertatea presei ca pe o chestiune personala, nu ca pe un demers altruist.
Romanii au ales liber. Au ales ceea ce au vrut sa vada, dintre cele care li s-au prezentat. Au vazut ceea ce au cautat sa vada. E o evolutie istorica in care, de la o etapa la alta, sper sa aleaga mai bine (si sper sa aiba si o oferta mai de calitate!) dar de fiecare data cand vor alege liber majoritatea isi vor merita conducatorii in proportia in care ii va scoate castigatori la urne. Poate (e sigur de fapt) ca tu si altii ca tine meritati ceva mai mult. Materializarea acestui merit superior se realizeaza democratic, prin lupta politica, iar aceasta incepe printr-o presa pe masura.
Pe rînd Ştefan:
Stefan, ai spus: «Aurora, explica-mi si mie: tu ori nu esti intelectuala, ori ai tradat.»
– Dacă sunt intelectuală sau nu, rămîne să hotărască cei ce citesc ce scriu; eu sunt de părere că o diplomă şi nişte ani de profesorat nu sunt suficiente pentru a te numi intelectual.
– Dacă am trădat… eu cred că am trădat atunci cînd, dorind să scriu şi înţelegînd că nu poţi spune adevărul, ori minţi ori dispari, am renunţat, scriind doar pentru mine. Cu un copil de grupa mică şi altul pe drum, aş fi putut acum să-ţi spun că sunt nevinovată. Eu consider că am trădat; alţii, cu pertinenţă masculină ar considera poate o asemenea tăcere drept „rezistenţă pasivă”… nu am asemenea neobrăzare!
– Unii au scris minciuni oficiale, limbă de lemn, maculatură, alţii s-au refugiat în filozofie, literatura Ocolitoare, atingînd realitatea în punctele ei neutre, „apolitice”. A fost în realitate o frică reală ce-i împingea să fugă de Adevăr. Eu spun că şi-au trădat misiunea de a-şi lumina şi solidariza semenii. După ‚89 şi-au prezentat fuga – strălucitoare în ambalajul ei eseistico/ filosofic- drept rezistenţă pasivă prin cultură. Eu spun că aici se termina frica şi tot aici începe neobrăzarea..
– Neobrăzarea ia dimensiunile uriaşe ale minciunii de dinainte de 89 acum, cînd îi vedem iesind la rampă şi spunîndu-ne nouă, „nerezistenţilor”, că am minţit ca şi cum ei nu ar fi minţit activ prin omisiune. Ceea ce tot trădare a misiunii lor se numeşte.
– 2. Aminteşte-ţi Ştefan că atît cît pot eu vedea ca om obişnuit, lipsit de instrumentele specifice jurnaliştilor obişnuiţi cu investigaţiile, am numit pe aceşti intelectuali de vîrf, în „Minoritarii minţii”, eseu publicat pe acest site. În plus, ceea ce vedem eu şi alţi români cu proprii noştri ochi, este deja spus, de către un jurnalist integru, Valerian Stan; după cum vezi, l-am citat masiv, tocmai pentru că îmi asum punctul său de vedere în această privinţă dar nu imi pot asuma şi munca sa. (de aceea l-am şi citat.).
– 3. Spui că nu contează ce a scris Tia Şerbănescu înainte de 1989. Ba da, pentru mine contează. Contează să înţeleg dacă era posibil să scriu în acele condiţii fără să mint. Ca să ştiu dacă o pot crede atunci cînd dă cifre (spune că la România Liberă erau 12 colaboratori) şi ca să înţeleg de ce nu dă nume, aşa cum ii ceri şi tu, căci „Altfel e o joaca de copii.” Eu cred că poate fi ŞI altceva, mult mai grav decît o joacă.
Spui, citez: „Iar eu, in loc sa le spun sa le fie rusine celor care m-au interogat, m-am lasat interogat de ei si le-am raspuns politicos la toate intrebarile. Le-am inteles angoasa, le-am inteles frica, am crezut ca o sa-si dea seama, ca o sa creasca intr-o buna zi. N-au crescut, sa le fie de bine..”
Ce vrei să spui prin “N-au crescut, sa le fie de bine..” ? Că persistă în a te incrimina? Sau că… iată sunt manipulabili (mulţi semnează state de plata la Vîntu şi Patriciu)?
– Ştefan, spui : “Romanii au ales liber”. Fals!
Acţiunea alegerii libere este acţiunea exercitată în afara constrîngerii. Românii nu au acţionat liber pentru că au fost constrînşi: au avut de ales între Iliescu şi Vadim, şi mai ales între candidaţi foşti comunişti. Aceasta este o constrîngere. O alta este cea reprezentată de faptul că au fost manipulati atît de politicieni cît şi de intelectualii lor cei mai reprezentativi şi de jurnaliştii lor, aşa cum reiese din textele citate de mine din Valerian Stan.
Ori, orice manipulare înseamnă o limitare a capacităţii de înţelegere a propriilor interese, deci o constrîngere.
ERGO: „de jure”, românii au acţionat liber. De „facto”, NU, fiind constrînşi! Am mai spus: s-a furat cu acte în regulă.
Referitor la ce merit eu: nu am ambiţii politice Ştefan. Doresc doar ca o viaţă normală să fie posibilă şi aici în România.
Regret că din motive serioase care îmi limitează timpul, nu mai pot detalia punctele expuse.