Democraţia românească a parcurs, în cei 15 ani şi jumătate care au trecut de la prăbuşirea comunismului, un drum pe cât de contorsionat şi de abrupt, pe atât de ambiguu şi de nefiresc, comparativ cu celelalte ţări central şi est europene din fostul „bloc sovietic”, atât în ce priveşte catastrofalele consecinţe sociale ale exerciţiului politic postcomunist, cât şi modul falimentar de gestionare al problemelor de politică internă şi externă a României. Practic, în tot acest interval de timp, bulversat de discordie, neînţelegere şi ură la toate nivelele societăţii, România s-a aflat, şi continuă să se afle, din nefericire, într-un nemilos război cu ea însăşi, un fel de „bellum omnia contra omnes” materializat în contradicţii şi conflicte sociale insolvabile, cu consecinţe dezastruoase asupra echilibrului politic şi al sănătăţii corpului social. Cele mai reprezentative şi mai fierbinţi „războaie” ale democraţiei româneşti postcomuniste, responsabile, în cele din urmă, de însăşi eşecul impunerii unor practici democratice autentice, capabile să ne conecteze la valorile şi tradiţia democratică europeană, se referă, pe de o parte la democraţia însăşi, iar pe de altă parte la sectoarele fundamentale în jurul cărora se structurează existenţa statului de drept, respectiv: 1. educaţia şi învăţământul; 2. restituirea proprietăţilor abuziv confiscate de statul comunist; 3. sănătatea şi reforma mediului sanitar; 4. modernizarea şi eficientizarea justiţiei; 5. corupţia şi cercurile de interese din mediul politico-economic; 6. mediul de afaceri; 7. clasa politică; 8. societatea civilă; 9. biserica şi cultele religioase; 10. politica internă şi externa.
1. EDUCAŢIA ŞI ÎNVĂŢĂMÂNTUL
Având în vedere dificultăţile cărora Educaţia şi Învăţământul a trebuit să le facă faţă în toţi aceşti ani care ne despart de prăbuşirea comunismului, se poate spune, fără riscul de greşi prea mult, că războiul democraţiei româneşti cu acest domeniu esenţial pentru sănătatea şi stabilitatea statului de drept, a fost pierdut încă înainte de a fi început. Acest lucru este din ce în ce mai limpede dacă ne gândim doar la scandalurile nenumărate care au măcinat şi continuă, cu încrâncenare, să devalizeze din interior, educaţia şi învăţământul românesc, foarte probabil cel mai încercat şi mai oropsit compartiment al vieţii noastre sociale sub regimul incriminat, dar în aceiaşi măsură şi sub cele care i-a succedat începând din 1989. După ce comunismul şi-a făcut un titlu de glorie din decimarea sistematică şi anihilarea, până la disoluţia totală, a tot ce era valoros şi de nivel european în învăţământul românesc interbelic, a urmat experienţa postcomunistă, guvernată de eşaloanele secundare şi terţiare ale „nomenclaturii”, care au transformat educaţia şi învăţământul într-o „cenuşăreasă” a României contemporane, sortită să servească jocurilor politicianiste şi manipulărilor grosolane orchestrate de reprezentanţii partidelor aflate la putere. Statutul social derizoriu impus cadrelor didactice din domeniul preuniversitar şi universitar, în principal printr-o subfinanţare cronică, dar şi nerecunoaşterea importanţei învăţământului ca element cheie în derularea unui proces obligatoriu de schimbare a mentalităţilor, respectiv de însănătoşire şi normalizare a climatului social prin impunerea unei noi scale de valori civice, dar nu numai, a făcut posibilă, printre multe altele, eşecul aşa ziselor regimuri democratice postcomuniste de a contribui la re-europenizarea României.
În acest context, e greu de înţeles, dar nu la fel de greu de bănuit, ce l-a putut determina, de exemplu, pe actualul ministru al Educaţiei şi Învăţământului, dl Mihail Hărdău, să declare, în cadrul unei conferinţă de presă (15 iulie 2006), că explicaţia la corupţia generalizată care macină, din interior, educaţia şi învăţământul autohton ar putea fi găsită uitându-ne în „oglinda lui Băsescu”. Pentru că, dacă această invocată „oglindă a lui Băsescu” nu este altceva decât reflectarea, în conştiinţa dlui ministru Hărdău, a celebrului de acum „sistem ticăloşit”, la care Băsescu însuşi făcea trimitere în campania electorală, ca la o hidră cu multe capete responsabilă de toate relele politicii româneşti, înseamnă că acest război al democraţiei româneşti cu reforma din educaţie şi învăţământ este pierdut definitiv. Lucrul acesta este cât se poate de limpede, cel puţin atâta timp cât pentru actualul preşedinte al României, învăţământul şi, mai ales slujitorii acestuia, nu sunt decât nişte sperietori bune să bage spaima în copii neascultători, iar blamatul „sistemul ticăloşit” a devenit între timp argumentul favorit al acestuia pentru promovarea unei „continuităţi” de care are nevoie pentru a se menţine în topul preferinţelor electoratului.
Nu încape nici o îndoială, având în vedere scandalurile al căror subiect a fost Ministerul Educaţiei şi Învăţământului în ultimele săptămâni, apropos de „corupţia din interiorul sistemului”, dar şi declaraţiile uluitoare ale ministrului Hărdău pe această temă, că România nu are, în acest moment, un proiect viabil pentru depăşirea crizei din învăţământ, respectiv a haosului care domenşte nestingherit în birourile acestei instituţii, ca şi în capul slujbaşilor ei. Incriminând cârdăşia dintre copii, părinţii şi cadrele didactice ca justificare la „practicile compromiţătoare” care au devalizat, de exemplu, examenul de capacitate sau cel de bacalaureat de anul acesta, şi din ultimii 20 de ani (după cum susţine ministrul Hărdău), înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Pentru că, dincolo de angoasele şi frustrările ministrului Hărdău, ale preşedintelui Băsescu sau ale premierului Tăriceanu cu privire la criza din învăţământ, se află o realitate mult mai gravă care vizează incapacitatea acestora de a se desprinde de „sistemul ticăloşit” şi, implicit, neputinţa de a găsi o soluţie onestă care să confere educaţiei şi învăţământului dimensiunea socială pe care o are în orice societate civilizată.
Acest lucru înseamnă, pe de o parte, un statut social onorant, care să-i confere dascălului demnitatea de a nu se coborâ la nivelul „practicilor compromiţătoare” incriminate de ministrul Hărdău (obiectiv realizabil prin alinierea finanţării acestui domeniu la nivelul standardelor europene, adică cel puţin 6% din PIB), iar pe de altă parte crearea premizelor unui management eficient, prin promovarea competenţei în baza unor proiecte şi strategii de dezvoltare locală sau naţională performante.
SINTETI BUNI.AU CU CE S-AI ARANJEZE SECURITATEA PE CEI CARE SINT BUNI?VEDETI SITE-UL ZIAR ADEVARU,OPINILE CITITORILOR.