… „Evanghelia după Iuda” este ultima găselniţă a arheologilor, în apropierea căreia misteriosul „Da Vinci code”, al lui D. Brown, poate păli. Pe la sfârşitul anilor 1970 s-a găsit în nisipurile egiptene o serie de manuscrise de unde ar reieşi că Iuda Iscariotul ar fi scris o evanghelie. Aşadar, socotitul trădător care l-a vândut pe Isus romanilor, apare de data asta ca un iniţiat, tratat injust de istoria creştinismului timp de atâtea secole.
Din nefericire, pentru manuscrisele, expuse ultrajului timpului, variaţiunilor climatului şi prezentând imense dificultăţi de decriptare, s-a decis conservarea lor în starea unui puzzle, de aproximativ o mie de piese. În tot acest timp, faimoasele papirusuri, conţinute în codexul de piele, n-au fost studiate, preţul şi reconstituirea lor fiind socotite mult prea costisitoare. A fost nevoie de inspiraţia colecţionarei de antichităţi, elveţiana Frieda Nussberger-Tchacos, care a cumpărat manuscrisele de la autorităţile egiptene, estimate la o sumă iniţială de trei de milioane de dolari. Numai că d-na Nussberger s-a trezit în braţe cu un „tezaur” imposibil de comercializat, din cauza stării lui de degradare. Astfel, puzzle-ul a fost încredinţat fundaţiei, Mecenas pentru arta veche, din Basel, care fundaţie la rândul ei, a colectat fonduri, solicitând National Geographic Society, în vederea reunirii unei echipe de cercetători şi exegeţi capabili să le traducă dintr-o greacă veche dialectală. În cele 66 de pagini, conţinând 13 manuscrise recto verso, sunt relatate în special conversaţiile dintre Isus şi Iuda Iscariotul: „Tu vei fi mai presus de ceilalţi. Întrucât tu vei sacrifica omul în care locuiesc”; sau „Te voi învăţa misterele Împărăţiei (…) dar, pentru aceasta vei avea mult de suferit”.
Nu le-a trebuit mult timp caselor de editură engleze, franceze, germane, etc., ca să smulgă, să se înfrupte şi să exploateze manuscrisele, care-şi aşteaptă încă traducerea integrală.
Punerea în scenă şi publicitatea pe scară planetară care înconjoară aceste aşa-zise descoperiri arheologice, nu-ţi pot împiedica îndoiala asupra autenticităţii lor. Mai întâi pentru faptul că Iuda nu este autorul. Titlul nu provine din conţinutul manuscriselor ci din faptul că mult timp ele au fost atribuite lui Toma, numit şi Didyme. Le codex (un fel de carte legată) nu conţinea numai evanghelia în cauză ci şi prima Apocalipsă a Sfântului Ioan, precum şi o scrisoare a Sfântului Petru.
Universitarul canadian Craig Evans glumeşte interogându-se asupra repercusiunilor unei astfel de descoperiri, care „reabilitează” apostolul pe nedrept tratat, chiar dacă suntem în plină modă a „reabilitărilor”.
Sau ce s-ar putea spune de declaraţiile unui alt profesor american, Marvin Meyer, care se felicită că această descoperire pune la index „imaginea lui Iuda, iudeu diabolic”? Ca şi când Iuda ar fi fost singurul iudeu printre apostoli. E drept că figura lui Iuda a fascinat întotdeauna. Printre alţii, Borges face din el un erou mesianic: „Dacă este adevărat că Dumnezeu ar fi trebuit să se umilească şi să împărtăşească ignominia umană pentru ca omenirea să fie salvată, atunci adevăratul mesia era Iuda”.
Într-un anumit sens, trădarea este o formă de manifestare a libertăţii omului: a-l iubi, sau a nu-l iubi pe Isus, este o opţiune personală care poate avea, sau nu, consecinţele ei psihologice.
Singură cunoaşterea divinului, misterios şi accesibil prin intuiţii succesive, ne poate îngădui libertatea unei luări de poziţie faţă de false sau de veritabile adevăruri.
