Mare ştire mare în ziare şi apoi la televizor săptămîna trecută despre recrutarea de către Securitate a unei armate de copii colaboratori. Am văzut cum s-au dat mulţi peste cap, cum prin Evenimentul Zilei au început să apară teorii ale conspiraţiei, ce vizau diverse persoane, care au ocupate felurite funcţii prin instituţii ale statului după revoluţie. Ceea ce este extrem de interesant este că articolele în presă au apărut chiar la cîteva zile după demararea „proiectului“ Voci Curate, unde, se spune, că se vor cerceta nenumăraţi jurnalişti care se poate să fi făcut poliţie politică.
Personal, nu sunt împotriva existenţei CNSAS-ului. Însă, avînd în vedere că această instituţie este plătită din banii publici, nu mă pasionează deloc să aflu care jurnalist a fost securist, sau care copil de 12 ani turna la Securitate acum vreo 20 de ani. Dacă tot plăteşte romînul din banii săi această înstituţie, ar fi bine ca ea să fie folosită pentru cercetarea celor pe care i-am votat, nu? Cei care mănîncă banii poporului, cei care fac declaraţii felurite pe la posturile TV, iar apoi se dovedeşte că, într-adevăr au făcut poliţie politică (vezi cazul Voiculescu).
Evident că CNSAS-ul se mişcă cu aceeaşi viteză cu care se mişcă PNA/DNA de la înfiinţare încoace. În afară de cazul Voiculescu, care nici acela nu este încă definitivat, caz în jurul căruia s-au învîrtit atîtea controverse, nu ţin minte alt dosar major de poliţie politică rezolvat de CNSAS. Acum, Felix (Voiculescu) cere revocarea lui Dinescu, pe motiv că acesta a influenţat restul consiliului pentru a-l declara vinovat de poliţie politică.
Dacă ar fi să privesc ca un observator neutru, aş spune că Voiculescu ar trebui să tacă odată, ar trebui să spun că CNSAS-ul poate să dicteze ce vrea, atîta timp cît este o instituţie a statului, cu membrii aleşi…
Însă, încep şi eu să mă gîndesc că Mircea Dinescu nu prea are ce căuta pe acolo. Departe de mine să îi ţin partea lui Voiculescu, însă, atîta timp cît Dinescu scrie prin ziarul Gîndul, unde are păreri subiective despre majoritatea celor care ajung să fie cercetaţi, atunci nu are ce căuta la CNSAS. Însă, acest lucru este doar părerea şi dorinţa mea.
Pînă atunci mai citim şi noi presa, ca oameni normali ce suntem şi mulţi dintre noi speră la un viitor mai bun al ţării care pare să nu mai vină vreodată. Între timp Justiţia, Poliţia, Parchetul etc. nu îşi fac treaba nici măcar pe jumătate, politicienii sunt corupţi, la fel şi o parte însemnată a populaţiei… Însă noi aşteptăm să apră odată luminiţa de la capătul tunelului…
PUNCTUL SENSIBIL
Excelent! Aţi pus în evidenţă punctul sensibil. Şi eu cred că M. Dinescu nu are ce căuta în CNSAS, dacă ar fi numai pentru rolul de stingător de incendii pe care l-a avut umorul lui Dinescu ori de cîte ori opinia publică se inflama împotriva cuiva, acel tip de umor care iti dă iluzia că îţi este aproape şi călăul… că şi el e băiat bun! Ce să mai spun de alte aspecte care ar trebui luate în considerare… Iată, redau aici un fragment dintr-un text edificator în acest sens:
« Ne aducem aminte înverşunarea cu care Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu – susţinuţi masiv de partidul lui Roman şi Băsescu, pe care îl reprezentau – s-au bătut să intre în Colegiul Dosarelor Securităţii deşi, ca foşti membri de partid, încălcau interdicţia impusă în mod expres prin lege. Să ne amintim de asemenea, în context, filipica distrugătoare cu care autorul „Apelului către lichele”, d-l Liiceanu, s-a ridicat împotriva celor care criticau dispreţul faţă de lege de care dădeau dovadă Dinescu şi Pleşu. Eşecul atât de plin de consecinţe al CNSAS reprezintă o responsabilitate imensă nu doar a lui Pleşu şi Dinescu, ci şi a celei mai bune părţi a intelectualilor noştri. La puţine spătămâni după ce s-au văzut în CNSAS d-nii Pleşu şi Dinescu ne-au anunţat că dosarele lor de Securitate au dispărut pur şi simplu, fără ca misterioasa dispariţie să-i facă să protesteze în vreun fel. Mai ales că dosarele lor nu erau ale oricui, ci ale unor „dizidenţi”. Dar „dizidenţi” care „nu-şi mai găsesc dosarul” – şi care ne-o spun aşa, senini, şi ridicând din umeri – mai sunt şi alţii. Gabriel Andreescu, de exemplu…”
( Valerian Stan, « D-l Manolescu et Comp (II) », Publicistica 2005, http://www.valerianstan.ro ; New York Magazin, 3 august 2005)
În aceste condiţii sigur că este mai… „liniştitor” (dar nu pentru noi), să aflăm că nu s-au „pierdut” dosarele copiilor care la 12 ani , probabil că nici nu erau prea conştienţi de încărcătura morală negativă a ceea ce făceau!
Dar, sunt de părere că toţi cei implicaţi, inclusiv jurnaliştii şi bineînţeles mai ales cei cărora le-am dat votul, trebuie ştiuţi.