Dacă vei ajunge lângă lacul cu trestii,
Mergi pe cărarea bătătorită,
Acolo unde trestiile sunt rupte
Şi-ncearcă-ţi norocul, încearcă-ţi norocul,
Poate vei găsi oglinda ascunsă,
Oglinda înţelepciunii în adâncuri ascunsă…
După minunata excursie la Polul Nord, cei şase prieteni pe care i-ai cunoscut – iepuraşii Rică, Rilă, Codiţă, motanul şi hârciogii – s-au hotărât să plece în căutarea înţelepciunii, fiindcă auziseră că multă lume o caută.
– Treabă grea, zise Rică. Va trebui să colindăm mult, cine ştie cât ne costă şi peste ce primejdii vom da.
– Bani avem, spuse Codiţă. De când am publicat cartea despre Aurora Boreală, tot mereu vin bani pe adresa mea.
– Cum arată înţelepciunea? întrebă un hârciog.
– Habar n-am! zise motanul. Dar nu cred că seamănă cu şoarecii.
– Am auzit vorbindu-se prin pădure că bufniţa e înţeleaptă, fiindcă vede şi noaptea. Să mergem la bufniţă!
Plecară la drum.
Găsiră bufniţa pregătind o tocană de şopârle şi şoricei. Era tare nervoasă fiindcă nu potrivise bine mirodeniile.
– Vreţi să ştiţi ce este înţelepciunea? Simplu: să potriveşti bine toate aromele, şi asta încă de la început. Şi sarea!
Călătorii noştri îi mulţumiră pentru sfat, dar neînţelegând la ce arome se referea bufniţa, porniră mai departe. Se întâlniră cu o oaie:
– Doamnă oaie, am vrea să ştim dacă dumneavoastră aţi găsit înţelepciunea, fiindcă am auzit că e ceva foarte preţios.
– Aşa? Poate vreţi s-o vindeţi cum ştiu că faceţi cu recolta de morcovi! Aflaţi că multă lume nu dă nici doi bani pe înţelepciune, fiindcă nu se mănâncă. Înţelepciunea e atunci când ştii să alegi iarba cea bună de spini şi mărăcini şi să nu te înţepi la buze.
– Interesant, zise motanul. Asta pentru mine ar veni cam altfel, fiindcă mie nu-mi place să pasc.
Merseră mai departe.
Găsiră o maimuţă. O întrebară şi pe ea, dar maimuţa se căţără mai întâi în copac, sări de pe o creangă pe alta, se scărpină în cap şi, într-un târziu, răspunse scurt:
– Înţelepciunea e să te fereşti de cobră!
– Ce cobră? zise Rilă. Prin pădurea noastră nici nu s-a auzit de cobre. La noi sunt vulpi şi lupi.
Erau obositi, aşa că se aşezară la umbra unei sălcii. Salcia vorbi:
– Înţelepciune înseamnă să te pleci când bate vântul ca să nu-ţi rupă crengile.
– Ce prostie! spuse Rică.
– N-ar fi chiar o prostie, zise Rilă. N-ai văzut că ultima dată când a bătut vântul ne-a zburat acoperişul casei? Dacă acoperisul era elastic, s-ar fi îndoit, dar nu s-ar fi rupt.
Îşi continuară drumul.
Merseră, merseră şi ajunseră la o peşteră din munte. Acolo locuia un pustnic.
– Am auzit că pustnicii caută şi ei înţelepciunea, zise Codiţă. Să intrăm şi să-l întrebăm.
Pustnicul tocmai făcea curat în peşteră, fiindcă îl invadaseră puricii, păduchii, gândacii şi coropişniţele.
– N-am prea găsit înţelepciunea, zise el. De ani de zile mă lupt cu insectele astea sâcâitoare şi cu coropişniţele, aşa că ştiu un singur lucru: înţelepciune înseamnă să lupţi întruna ca să fie curat în jurul tău. Dar am auzit că undeva, departe, este un lac în care se oglindeşte înţelepciunea. Căutaţi-l voi că sunteţi tineri! Eu am îmbătrânit şi am obosit.
Plecară mai departe.
Au luat trenul, avionul, au mers pe jos prin pustiul cel nisipos şi arzător, au străbătut munţii albaştri, s-au căţărat pe stânci şi, într-o noapte, din vârful unui deal au văzut un lac mare, înconjurat de trestii.
– Să mergem! a zis Rică. Simt că ăsta e lacul.
Aşa presimţeau toţi, şi au pornit în fugă spre lac. Au intrat pe cărarea dintre trestii şi au ajuns pe malul lacului.
Era linişte adâncă şi Luna se vedea în apă. Valuri mici îi spărgeau întruna faţa în bucăţele ca cioburile de oglindă.
Cei şase prieteni priveau gânditori. Într-un târziu, motanul spuse:
– Numai Luna se oglindeşte în lac şi rareori se vede întreagă. Luna o fi înţelepciunea?
– Aşa o fi înţelepciunea, adăugă Codiţă. Formată din bucăţele…
Propun să ne întoarcem că deja am o idee pentru o nouă carte.
– Şi despre ce vei scrie? îl intrebă Rilă.
– Chiar despre aceste bucăţele.
– Ce vrei să scrii? Eu nu înţeleg nimic!
– Cred că înţelepciunea înseamnă să te fereşti de cobră, să lupţi întruna, să potriveşti bine mirodeniile, să fii mlădios şi multe altele care sunt ca bucăţelele în care se sparge oglinda Lunii, zise Codiţă, încercând să vadă ceva în întunericul de dincolo de lac…
Cei doi hârciogi, plictisiţi şi obosiţi, se retraseră într-un lan de grâu să-şi facă provizii. Motanul se aseză în poziţia de pândă, fiindcă auzise o mişcare suspectă printre trestii. Rică scoase un morcov din traistă.
– Să sperăm că n-am pierdut timpul şi banii degeaba. Poate tot rămânem cu ceva din această excursie lungă şi obositoare, spuse Rilă, luând şi el un morcov.
– Cu ceva tot am rămas, zise Codiţă. Măcar am văzut cât de mare e lumea şi cât e de greu să găseşti înţelepciunea.
Şi s-au întors acasă…
( Din volumul „Apasa tasta Enter!”, Editura Planet)