In ultimul timp, Kremlinul a trimis o serie de semnale contradictorii prin intermediul unei pleiade de oficiali: Alexei Miller (CEO al GAZPROM), V. Surkov si Igor Sechin, din administratia prezidentiala, vice-Prim-ministrii D. Medvedev si Serghei Ivanov, Ministrul de Externe Serghei Lavrov si chiar Presedintele Vladimir Putin.
Astfel, Miller trimitea amenintari voalate privind exporturile de gaze naturale catre Europa pentru ca a doua zi, GAZPROM sa anunte ca a acordat Ucrainei inca 3 luni de pret preferential (mai putin de jumate din pretul de pe piata europeana). Cu alta ocazie, Lavrov a propus limitari drastice ale domeniului de discutii de la Summitul G-8 de la St. Petersburg – evident pentru evitarea unor subiecte neplacute (Cecenia). A urmat o declaratie de la cabinetul lui Lavrov declarind ca nici un topic de discutie nu va fi tabu !
Pe de o parte, Ivanov filozofa despre forta militara rusa si avertiza asupra presiunilor occidentale dar pe de alta parte, Surkov nota ca Rusia nu se va putea moderniza niciodata fara o relatie amicala si robusta cu Vestul.
La un moment dat, Rusia facea chiar un lobby agresiv pentru dreptul Iranului de a avea un program nuclear civil ca mai apoi, sa-si exprime ingrijorarea fata de o posibila proliferare nucleara !
Aceste declaratii nu numai ca PAR dezarticulate – chiar SUNT dezarticulate. Iar aceste sincope nu sunt decit simptomele unei probleme cronice si sistemice. Rusia, la 25 de ani dupa doctrina Andropov, se regaseste intr-o criza profunda, fara nici o solutie efectiva si imediata. Problemele Rusiei sunt multiple si au multe fatete, ele marindu-se de cind au fost recunoscute de liderii generatiei Andropov.
Din punct de vedere demografic, Rusia este in declin: populatia sa imbatrineste, s-a redus numeric si este mai bolnava. Doar populatia musulmana creste in timp ce numarul de etnici rusi a scazut. Aproape toata cresterea economica raportata din anul 1998 incoace a rezultat fie dintr-o valuta mentinuta artificial la valori mici fie din cresterea pretului energiei, ecouri ale balonului financiar sovietic de dupa crizele petrolului din 1973 si 1981.
NATO si Uniunea Europeana ocupa acum intregul orizont vestic si incet-incet se extind catre Ucraina. Recent au aparut noi motive de ingrijorare pentru Kremlin. Tratatul START – care obliga din 1991 Statele Unite si Rusia sa nu mentina mai mult de 6000 de ogive nucleare – expira in 2009 iar Washingtonul nu da semne ca l-ar reinnoi. Responsabilii americani in materie de aparare considera ca marea majoritate a programelor defensive nucleare rusesti se apropie de amortizare iar inlocuirea si modernizarea lor depaseste puterea financiara a Rusiei. Din punctul de vedere american, US nu are motive sa-si limiteze optiunile printr-un nou tratat, mai ales cind Rusia de azi este departe de URSS-ul de ieri in ce priveste o noua cursa a inarmarilor.
Este clar pentru liderii de la Moscova ca trebuie sa faca ceva pentru a contracara amenintarile interne si externe. Dar istoria moderna a Rusiei nu ofera nici un model de success.
Doctrina Andropov
Iuri Andropov a devenit liderul URSS in nov.1982. Ca fost sef KGB el a stiut un adevar ce nu era vizibil pentru restul lumii: acela ca Uniunea Sovietica nu numai ca va pierde Razboiul Rece dar si ca se afla foarte aproape de colaps economic. Occidentul surclasase URSS la orice indicator – de la randament economic la raza de actiune militara.
Planul lui Andropov era sa obtina valuta cash, calitati manageriale si tehnologii non-militare din Vest pentru a remodela o Uniune Sovietica mai functionala. Dar sovieticii nu puteau oferi nimic la schimb. Nu aveau cash sau bunuri cerute in Vest si nici nu doreau schimb de tehnologie militara. In final, Andropov a stiut ca URSS nu avea decit un singur lucru dorit de Vest: spatiu geopolitic. Asa incit, acesta va deveni obiectul negocierilor. Toti liderii rusi care au urmat in ultimul sfert de veac – Gorbaciov, Ieltsin si Putin – au avut convingerea ca fara o refacere fundamentala Rusia nu va supravietui. Si singurul mod de a obtine mijloacele necesare era de a renunta la zonele de influenta. In consecinta, rusii au cedat sau abandonat aproape toata fosta sfera de influenta sovietica, din Cuba in Polonia si din Angola in Afghanistan si Vietnam – in speranta ca Rusia va obtine timp, bani si tehnologie ca sa faca o diferenta. Si aceasta a fost strategia din ultimii 25 de ani pina la pierderea Ucrainei in Revolutia Portocalie cind Kremlinul a avut in fata clar spectrul dizolvarii Rusiei.
Rusia s-a distantat atunci de doctrina Andropov, a reformat guvernul sub conducerea pragmatistilor condusi de Putin si a inceput sa raspunda presiunilor vestice cu scopul de a distrage atentia americanilor. Dar echipa lui Putin a inteles imediat ca noua lor strategie are un punct slab – un element de auto-abtinere: daca Kremlinul reactioneaza prea dur, instrumentele lor menite sa mentina influenta vor declansa o reactie adversa din partea US si aliatilor care nu va face decit sa sporeasca presiunea.
Astfel, Rusia a inchis temporar conductele de gaz natural catre UE intr-o incercare de a forta Europa de Vest sa acorde asistenta Rusiei in zonele sale limitrofe care se confrunta cu instabilitati si rebeliuni. Raspunsul european a fost acela de a cauta cai de desprindere din dependenta energetica ruseasca. Rusia a incercat sa atraga China intr-o alianta care sa contrabalanseze Statele Unite insa China a profitat de aceasta deschidere pentru a-si mari influenta in Asia Centrala. Moscova a incercat de asemenea sa foloseasca diplomatia si comertul cu arme pentru a complica eforturile americane in Orientul Mijlociu dar s-a trezit ca fiind folosita in chip de instrument de negociere de catre Iran, pentru ca mai apoi sa fie lasata pe margine!
Privind la comportarea Kremlinului din ultima vreme avem impresia unor certuri aprige intr-un grup de vechi cunostinte. Putin a alcatuit un guvern prin cooptarea unor factiuni de reformatori, nationalisti si oligarhie care sa asculte comanda la el. Toti acestia cred ca drumul urmat de Uniunea Sovietica a fost gresit si de aceea ei sunt dedicati logicii si concluziilor doctrinei Andropov. Nu este mai putin adevarat ca ei, liderii pragmatici, sunt destul de realisti si inteligenti ca sa realizeze ca si doctrina Andropov nu a condus la succes. Asa incit, guvernul lui Putin se lupta cu intrebarea fundamentala : Ce ne facem acum ?
Optiunile Rusiei
Fara o optiune buna la dispozitie – si toate cele rele deja incercate – Rusia incearca o proliferare a unor politici reactive pe termen scurt. Oricine are o anumita autoritate in cadrul statului experimenteaza limitele politicilor domeniului sau. Medvedev cocheteaza cu o politica de carpeala in privinta Ucrainei si exportul de gaz iar Ivanov zangane sabia nucleara – in timp ce Putin, in pregatirea discutiilor G-8, incearca sa impace si capra si varza, zugravind partile in cauza ca fetele aceleasi monede.
Natura umana joaca si aici un rol, desigur. Nimeni nu vrea sa fie personal raspunzator de o politica ce poate rezulta intr-un dezastru. Dar experimentele sunt practic tot ce a mai ramas la dispozitia Moscovei. Folosirea resurselor energetice ca o arma poate obtine rezultate pe termen scurt dar pe termen lung se va dovedi costisitoare, deoarece clientii se vor orienta spre alte solutii. Un parteneriat cu China poate fi atractiv dar chinezii vor energie ruseasca si tehnologie militara fara tot bagajul politico-militar care insoteste o alianta. Moscova inca mentine capacitatea de a genera dureri de cap Vestului, in special Statelor Unite dar cu costuri mari care sunt rareori acceptabile.
In aceste conditii, Rusia are 3 optiuni:
1) Echipa Putin sa ignore istoria si sa joace efectiv o ruleta ruseasca geopolitica. In alte cuvinte, ei pot cauta confruntarea cu Vestul si sa se roage ca ripostele sa nu fie devastatoare.
2) A nu face nimic sau a continua cu tendinta recenta de spasme retorice. Sub aceasta \”strategie\”, guvernul de la Kremlin va sucomba problemelor prevazute de Andropov.
3) Posibilitatea inlocuirii actualei conduceri. Asa cum Putin a dislocat oligarhia, reformatorii si nationalistii deoarece a crezut ca ideile lor nu vor aduce success, tot asa gandesc si aceste grupuri despre guvernul Putin. Optiunea se reduce de fapt la unul din aceste grupuri sa deslocuiasca guvernul actual si apoi sa incerce sa refaca Rusia din temelii. O observatie se impune: va trebui sa fie un grup de mare coeziune care sa le permita sa preia puterea, sa o mentina si sa fie devotat de ajuns unei ideologii, ca sa ignore orice deficienta a acesteia. Si bineinteles, grupul respectiv trebuie sa imprime fie incredere fie teama asupra populatiei pentru a fi acceptat la putere.
Oligarhia rusa nu este nici unita nici de incredere din moment ce, de-a lungul istoriei si-au plasat interesele proprii mult deasupra interesului national. Reformatorii, desi sunt uniti, nu beneficiaza de increderea populatiei iar idealismul grupului care a implementat terapia de soc din ani ’90 s-a spulberat demult. Nationalistii, care au multa coeziune si populism, nu au lasat politica si economia sa intervina in linia lor ideologica opusa capitalismului si Statelor Unite. Mai mult, lor nu le e frica sa ia masuri militare in cazul unor rebeliuni. Presupunind ca Rusia nu va sucomba, sunt toate sansele ca ea sa se intoarca la un model in care nationalistii, complexul militaro-industrial si serviciile secrete vor domina din nou – un gen de Uniune Sovietica la scara mai redusa si avind o baza etnica rusa.
In acest caz, singura intrebare este : Cine va conduce transformarea?
Pe zi ce trece, Vladimir Putin pare tot mai putin pregatit pentru acest rol.
Sursa :
Centrul de Studii Strategice Stratfor – Peter Zeihan, Analiza geopolitica (iunie 2006)