Nu cred că ştiinţa îşi va înceta vreodată tentativele de a înţelege, pe calea raţionamentelor ei specifice, originea lumii. Rămânând riguroase, aceste raţionamente ne obligă să acceptăm concepte în aparenţă contradictorii. Să luăm de pildă, „big-bangul” considerat ca origine a universului care, după socotelile astronomilor, ar fi survenit acum cincisprezece miliarde de ani. Bine, bine, ne putem întreba, dar înainte ce-a fost? Un răspuns de bun simţ ar suna astfel: „înainte n-a fost nimic”. Incoerenţa răspunsului este evidentă şi necorespunzătoare definiţiei noţiunii însăşi de origine. Incoerenţa nu-i cauzată de cuvântul „nimic” ci de verbul „n-a fost”. Într-adevăr descrierea unui big-bang lipsit de un înainte, nu face din el un eveniment asemănător celorlalte ci un pseudoeveniment care nu poate fi considerat drept creaţie, deoarece toate creaţiile îşi împart timpul între o perioadă anterioară şi una posterioară. Aşadar, cum putem scăpa contradicţiei? Deoarece frumosul recit al „big-bang”-ului, – această magnifică istorie a unui început fulgerător unde, ţâşnind dintr-un vid absolut, toată materia universului a început să se extindă – apare ca o explicaţie oarecum insuficientă. De unde o căutare grandioasă pe care ştiinţa şi-a disputat-o din totdeauna cu religia. Raţiunea şi credinţa îşi smulg răspunsul la problema prezenţei noastre în Univers, confruntându-se în a şti dacă Universul nostru este singur, acompaniat de altele, dacă el a fost conceput pentru a ne primi pe noi şi pe celelalte vieţuitoare, sau dacă totul se datorează hazardului?
În cazul când ipoteza unui demiurg creator este luată în consideraţie, ştiinţa şi discipolii săi rămân taxaţi de străluciţi decodificatori ai unui scenariu extrem de complex, scris de un Creator. O consecinţă neaşteptată în cadrul acestei reflecţiuni, ar constitui intervenţia specialiştilor dintr-un alt domeniu, acela al teologiei.
Pe de altă parte, abandonând conceptul de creaţie, de ce l-am introduce pe acela de Creator? Cu timpul probabil că nici teologii nu vor mai fi şocaţi de dispariţia conceptului de Creator, gândind că acest atribut, dat de oameni divinităţii, devenise mult prea reductor.
În schimb, dacă ştiinţa refulează definitiv existenţa unui Dumnezeu, religia trebuie să se mulţumească cu statutul de ghid moral, mai mult sau mai puţin virtuoas. Un soi de confruntate infinită. Fiecare progres al ştiinţei face să şovăie religia. Apoi, cum progresul deschide la rândul lui porţile spre alte chestiuni fără răspuns, religia se restabileşte. Un meci perpetuu descris de astronomul american Robert Jastrow, într-o aluzie nostimă la oamenii de stiinta: „Au escaladat munţi de ignoranţă, gata să ajungă la pisc şi, când s-au căţărat pe ultima rocă, au fost primiţi de un grup de teologi instalaţi acolo de secole”.