DOUĂ PROPUNERI: UN ARTICOL ŞI REFUZUL IMPREGNĂRII
Pentru aceia dintre noi care nu au reuşit să-şi procure cartea lui G. Liiceanu « Despre minciună », recent lansată la Bookfest (1), aş îndrăzni să spun că… n-au pierdut nimic. Pînă o vor putea cumpăra (dacă o vor mai cumpăra), le propun să citească articolul lui C. Pătrăşconiu «G.Liiceanu face planul pentru un apel către Harap Alb» (2). Într-o manieră sintetică dar absolut obiectivă, respectînd dreptul cititorilor la propria opinie, jurnalistul Cotidianului reuşeşte să ne informeze asupra ideilor directoare ale cărţii ca şi asupra punctului de vedere al unui prestigios critic literar, D. C. Mihăilescu, referitor la această recentă creaţie a lui G. Liiceanu.
Cea de-a doua propunere ar fi ca cei interesaţi să citească şi punctul meu de vedere asupra ideilor cărţii «Despre minciună». Nu. Nu este punctul de vedere al unui jurnalist. Nici al vreunui prestigios critic al literaturii noastre. Este doar punctul de vedere al unui Om Ţintă a mesajului mediatic, om care refuză impregnarea în fiinţa gîndului său, înstăpînirea în constiinţa sa a oricaror idei, teorii, concepte ce nu au altă acoperire decît argumentul autorităţii impus cu toată forţa unei edituri de prestigiu, cum este în cazul de faţă Humanitas-ul lui G.Liiceanu.
NOSTALGIE IMPOSIBILA
Vorbind despre cartea lui G. Liiceanu «Despre minciună», D. C. Mihăilescu afirmă :
„E o nostalgie a autorului după ceea ce eu aş numi «mafii alternative», cu oameni războinici, îmbrăcaţi în hainele lui Ahile, dar care acţionează precum Odiseu“.
Las deoparte «minimalismul etic» al tînjirii după o realitate ce ar putea fi exprimată, chiar şi metaforic, în sintagma «mafii alternative», sintagmă ce ar putea foarte bine să ne conducă la teama că ar putea fi vorba de o realitate exprimată excelent în proverbul «aceeaşi Marie cu altă pălărie»… Cu puţină atenţie însă, din start descoperim un fapt uluitor: G. Liiceanu, în postura de critic al minciunii, are încă şi azi la atîţia ani după comunism, nostalgia minciunii „tip Odiseu”, înţeleasă ca „un scenariu al «binelui comun» în care răul este absorbit ca etapă intermediară”.
Aici ar fi multe de spus… printre altele că G. Liiceanu acceptă formula „scopul scuză mijloacele”, ceea ce mă face să presupun că Liiceanu are credinţa naivă (sau «abilitatea» de a ne sugera asta), că morala ar putea fi suspendată într-un segment de timp, în care am apela la rău… bineînţeles sub scuza că e o etapă intermediară… pentru a reveni din nou la morală într-alt segment de timp, cînd răul… devine bine prin absorbţie!
Ori asta este imposibil. Imposibil din punct de vedere etic şi din punct de vedere filosofic şi din punct de vedere religios şi din punct de vedere faptic, real, concret. Şi mai cred că această convingere a sa oferă justificare oricărei forme de tiranie, dictatură, regim sîngeros, fundamentalism şi chiar terorism.
MINCIUNA “TIP ODISEU ” CA MODEL
Şi încă ceva: transmite mesaje subliminale către noi, către tinerii noştri studioşi care îi admiră inteligenţa, cultura, rafinamentul; deci pentru aceia care îl acceptă ca model… transmite mesaje extrem de nocive: omul providenţial care urmează să vină într-o „oră astrală” (Harap Alb sau Principele) este unul… mincinos, adică unul care acceptă minciuna „tip Odiseu” (definită deja de Liiceanu ca fiind minciuna „într-un scenariu al «binelui comun» în care răul este absorbit ca etapă intermediară”.
OMUL PROVIDENŢIAL – O CONTRADICŢIE ÎN TERMENI
Afirm deci că omul providenţial pentru care ne «face planul» Liiceanu este de fapt un mincinos şi chiar susţin că definiţia acestui om providenţial este o contradicţie în termeni. Citez: „Un cetăţean virtuoso care să întrupeze scenariul machiavelic al binelui ce compune cu răul fără să se lase corupt de el“.
Conform acestei definiţii, omul virtuos este unul care foloseşte minciuna (chiar dacă una „tip Odiseu”) şi se conduce după maxima „scopul scuză mijloacele”, spre a ne conduce spre binele comun, se înţelege. Şi cine ne va stabili ce anume este binele comun? Un astfel de „virtuoso”? Pentru că de o stabilire în mod democratic a binelui nici nu poate fi vorba, de vreme ce, pe cale democratică – măcar din ‘89 încoace – am fost pînă acum «Ţara Spînului»… şi aşteptăm ora astrală în care se va ivi omul providenţial, Harap Alb sau mă rog, Principele, să ne scoată din marasmul minciunii şi al corupţiei. Şi cum ar putea un om, un singur om, să ne rezolve gravele probleme pe care le-au creat ţării şleahta de politicieni ce s-au perindat după Revoluţie încoace la cîrma acesteia ? Căci este clar, această carte pledează pentru un singur om şi nu pentru o forţă politică viabilă.
Iar Răul este prin definiţie Corupere, Cădere, negare a binelui… Cum ar putea Binele „să compună” cu Răul? Cum ar putea un om, fie el şi Principe, Harap Alb sau cum s-o numi, să compună chiar bine intenţionat fiind, cu răul „fără a se lăsa corupt de el”? Dar de exemplu Goethe nu ne arăta (Faust), unde sfirşeşte cel care compune cu răul? Dar Biblia nu are şi ea suficiente exemple în acest sens? Dar istoria nu a arătat unde au sfîrşit cei ce imaginau astfel de scenarii şi semenii pe care aceştia i-au condus ? Mie mi se pare că rabatul la morală al politicienilor s-a plătit prea scump în istorie ca să mai putem spune basme pe seama lui.
PARADOXUL DE LA BOOKFEST
Pe scurt: toată fiinţa mea se opune unei asemenea definiţii a omului providenţial pentru România, ca om mincinos «a la Odiseu» – şi nu în primul rînd datorită faptului că mi se pare regretabilă confuzia dintre «viclenie», sau, privind mai neutru «isteţime», «abilitate» şi Raţiune, confuzie care se ascunde în spatele mitului lui Odiseu. O spun răspicat, mi se pare a fi chiar bătaie de joc faţă de acest popor: după ce a fost victima minciunii promovate de comunism şi apoi de perioada care i-a urmat, după ce a ajuns să i se impute că a acceptat minciuna şi că e vinovat din acest motiv pentru ce a suportat o jumatate de veac, apare domnul Liiceanu cu volumul lui în scoarţe nou nouţe, şi începe să toarne românilor cele mai „gogonate”… idei despre tipul de mincinos providenţial, de care ei ar avea nevoie, şi asta în numele unui mit discutabil venit din antichitate şi reciclat machiavelic în autentic spirit postmodernist! Ce ironie, ce provocare venită dinspre minimalismul etic: să scrii o carte în care sa condamni minciuna spre a promova tipul de lider mincinos… O carte despre minciună, pentru minciună.
De fapt G.Liiceanu este un mare maestru: ştie că nu poate promova minciuna (chiar sub flamura lui Odiseu), fără ca mai întâi să o condamne. Iată ce a reuşit prin cartea sa «Despre minciună» : condamnarea şi promovarea minciunii, concomitent. Un paradox elegant ambalat şi promovat la Bookfest.
RUGA
Citind acest articol, văzînd cum G. Liiceanu îşi foloseşte talentul şi cultura încercind să inducă în eroare ca un adevarat iluzionist o naţie întreagă, văzînd iarăşi cum o armată de jurnalişti şi critici de la Bookfest îi sorb cuvintele din gură, mă cuprinde disperarea. Abia în final imi revine suflul, acolo unde văd că G. Liiceanu însuşi ne spune că un astfel de lider mincinos a la Odiseu via Machiavelli: „…trebuie să apară cînd un popor este copt pentru el. Nici mai devreme, nici mai tîrziu“.
O să mă rog Domnului ca acest popor să nu fie „copt” pentru asemenea lideri niciodată…
CE ASCUND CUVINTELE : «MAXIMALISM ETIC» ŞI «MINIMALISM EFICIENT» (…ETIC)
Pentru unii, poate fi o mare surpriză ceea ce scriu aici. Cum este posibil, se pot întreba aceştia ca cel care a scris «Apel catre lichele», luptîndu-se pentru «eliberarea societăţii romaneşti de figura emblematică şi dominatoare a lichelei ieşite din comunism», să promoveze un micinos, adică… o lichea ?
Este o întrebare justă. Observaţi însă că D. C. Mihăilescu, după ce ne spune că «G. Liiceanu este preocupat de etica în politică şi de conducerea eficientă» în ambele sale cărţi («Apel către lichele» şi «Despre minciună»), precizează că prima dintre ele merge cu «maximalismul etic» (deci cu un tip de morală), pe cînd cea de-a doua, respectiv «Despre minciună», „Nu merge cu el; nu merge cu principiile înalte; poate că merge cu minimalismul eficient, propus inclusiv de această carte“ (deci cu un alt tip de morală).
Aşadar vin să întreb : ce fel de «etică în politică» promovează G. Liiceanu în numele politicii eficiente? Una bazată pe două tipuri de morală ? Şi apoi «principiile înalte» ale moralei – primul tip de morală – trebuie impuse doar «lichelelor» sau şi tuturor românilor – deci şi politicienilor – care trebuie să respingă minciuna din trecut şi cea din prezent? Şi cui îi este permisă cea de a doua morală cu principiile… joase, căzute, dar «eficiente», numită de D. C. Mihăilescu «minimalismul eficient» – doar liderului, omului providenţial, clasei politice sau şi tuturor românilor ?
Şi iar intreb : din ce motiv a simţit nevoia D. C. Mihăilescu, după ce a folosit termenul de «maximalism etic», să ascundă termenul corelativ de «minimalism etic» prin folosirea altuia, şi anume «minimalism eficient», încercînd să spele prin nuanţa pragmatică a cuvîntului « eficient » principiile joase ale oricărei teorii ce promovează două tipuri de morală ? Nu cumva deoarece nu reuşeste să fie… Critic Pînă la Capăt ? Comparînd cu acest tip de «critică» maniera obiectivă, neutră, în care ne sunt prezentate ideile cărţii «Despre minciună» de către editorialistul Cotidianului, nu pot decît să constat diferenţa dintre Spiritul Clientelar şi Profesionalism.
« EXIGENŢE CREŞTINE » ÎN DOMENIUL POLITICULUI; IDOLATRIA.
Flancat de Machiavelli şi avînd drept argument atîtea secole de înţelegere a politicii ca spaţiu al frîngerii, al suspendării moralei sub pretextul „binelui comun”, G. Liiceanu pare a spune că „soluţiile oportune politic, intră de multe ori în contradicţie cu respectarea riguroasă a moralei”. Cuvintele citate, deşi se potrivesc de minune concepţiei ce stă la baza volumului “Despre minciună”, nu aparţin lui G Liiceanu ci părintelui Matei Boilă, cel care le rosteşte pentru a marca modul eronat de concepere a esenţei politicului. Acest autor spulberă mitul imunităţii politicului la morală punînd la dispoziţia cititorului un punct de vedere care îl scuteşte de o „falsă problemă”; dar iată punctul de vedere al părintelui Matei Boilă:
“Existenţa acestei aparente contradicţii între morală şi o politică bună, se datorează în ultimă analiză concepţiilor idolatre care pun în locul lui Dumnezeu ca scop final o valoare umană. Dumnezeu, care este deasupra oricăror realităţi imanente nu poate intra în concurenţă cu nici un bine pe care morala îl poate cere oamenilor, în timp ce orice valoare idolatră, poate.” (3)
“BINELE COMUN”: LIBERUL CUGETĂTOR ŞI CREŞTINUL, FAŢĂ ÎN FAŢĂ
Tot din modelul omului providenţial, putem desprinde o altă idee preconcepută: aceea conform căreia, „binele comun” ar rezulta/ sau ar trebui să rezulte din activitatea „liderului” (pardon, era să zic…”tătucului”, în curată tradiţie paternalistă).
Faţă în faţă cu volumul lui G. Liiceanu, lansat cu toată forţa motoarelor mediatice de la Bookfest, aduc iarăşi ”Exigenţe creştine în doctrinele politice”, cartea preotului Matei Boilă. Şi ce aflăm de aici?
Aflăm că politicul are două sarcini primordiale faţă de noi:
– în primul rînd o ”coordonare dincolo de orice conflict posibil” a activităţii membrilor unei comunităţi,
– în al doilea rînd o „reglementare de multe ori prin constrîngere a raportului dintre persoanele din societate pentru a permite convieţuirea”
În acest fel devine evident că „Societatea organizată nu este chemată să realizeze binele (comun-nota mea), ci numai să asigure premisele cele mai favorabile pentru ca persoanele din societate să-l realizeze”.
Binele persoanelor umane ca şi componenta sa morală – binele comun – trebuie să fie, spune părintele Matei Boilă, fructul acţiunilor libere ale oamenilor. Este o viziune profund democratică şi una care pune totodată problema revigorării societăţii civile, a abandonării pasivităţii fiecăruia dintre noi, fiecare fiind obişnuit să delege binele comun, politicului. Dar, să ne aplecăm puţin asupra raportului dintre binele comun, actul politic şi actul de libertate al fiecăruia dintre noi, exact aşa cum l-a formulat autorul „Exigenţelor creştine” :
„Binele comun, fiind o parte din binele urmărit de persoanele din societate, nu este rezultatul unei activităţi (în speţă politică), în afara actelor de libertate ale persoanelor din societate. De aceea, este impropriu a considera politica activitatea care urmăreşte – în primul rînd dacă nu chiar în exclusivitate – binele comun. Binele – inclusiv binele comun – este rezultatul acţiunilor libere ale persoanelor umane.”
Faţă în faţă nu aveţi doar două cărţi, ci două concepţii total diferite: una a unui liber cugetător, format în tradiţia unei şcoli de gîndire nedemocratice şi o alta a unui creştin care, în virtutea celor zece porunci şi a dictonului iubirii de aproape, gîndeşte profund democratic.
LIICENIZAREA / PĂLTINIŞENIZAREA ROMÂNIEI
Sorin Adam Matei, autorul «Boierilor minţii», probabil constată amuzat cum îi confirmă această nouă carte a lui G. Liiceanu teoria despre paramodernitatea promovată în România de Grupul de prestigiu de la Păltiniş. Despre caracterul antidemocratic al paradigmei păltinişene, s-a mai scris ; nu voi relua cele deja spuse. Subliniez însă că teoria omului providenţial, pe care ne-o expune G.Liiceanu în recenta sa carte, promovează imaginea unei lumi dihotomice, împarţită între «omul providenţial», «aleşii», «chemaţii» şi restul populaţiei (4). Iar cartea «Despre minciună» nu face altceva decît să pregătească mentalul colectiv, prin reeducare, conform unei strategii gramsciene promovată de «corectitudinea politică inversată», pentru acceptarea valorilor şi intereselor «minoritarilor minţii», care acum mai mult ca oricînd îşi dezvăluie, venind din plan cultural, vocaţia politică. Citez :
«Termenul de corectitudine politică inversată desemnează o mişcare omogenă care grupează personalităţi cu mentalitate de dreapta şi tendinţe totalitare, reprezentanţi ai unui singur grup minoritar, «minoritarii minţii» erijaţi în elită cu drepturi depline, dar contestatari ai drepturilor oricăror alte grupuri minoritare cât şi ale majoritaţii populaţiei în baza unei fatale incapacitaţi mentale ale acesteia motivată genetic.
Aşadar spre deosebire de corectitudinea politică, corectitudinea politică inversată este una proelitistă, coloratura politică este una de dreapta cu tendinţe extremist totalitare, iar scopul său este acceptarea voluntară a autoritarismului. Strategia însă este tot cea gramsciană a determinismului cultural atât doar că se urmăreşte schimbarea sistemului de valori, norme şi interese ale majoritaţii populatiei, prin consens cu sistemul de valori, norme şi interese al minoritarilor minţii». (5)
Să fiu iertată că m-am citat ; observ însă că orice atitudine critică vis-a-vis de Grupul de la Păltiniş este imediat aspru condamnată de membrii grupului dominant în lumea culturală de la noi şi cred că nimeni din presa noastră «liberă» nu îndrăzneşte să le spună o astfel de opinie în faţă. Aşa că eu, un om printre alţii, nejurnalist, am acest privilegiu şi fac uz de el.
Bibliografie
1. Gabriel Liiceanu, «Despre minciună», Editura Humanitas, 2006 ;
2.Cristian Pătrăşconiu, “ Liiceanu face planul pentru un apel către Harap Alb“, Cotidianul, vineri 23 iunie, 2006 ;
3 Pr. Matei Boilă, “Exigenţe creştine în doctrinele politice”, Editura Marineasa, Timişoara, 2006.
4.Sorin Adam Matei, “Boierii minţii”, Editura “Compania”, 2004 ;
5. Aurora Mihacea, « Minoritarii Minţii », RLIV « Acum », www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=2012).
INTREBARE: ce autoritate morala are domnul Liiceanu sa ne vorbeasca despre minciuna, fie ea si colectiva, si nu individuala? Si-a lamurit disputa cu Paul Goma despre o carte a lui Gomitza cica trimisa la topit de managerul de editura Liiceanu? Desigur, povestea e veche, de peste 10 ani. Dar sa nu uitam, caci: unde ne duce uitarea colectiva?
Cred ca ar trebui intrebat si Paul Goma daca Liiceanu are sau nu autoritatea morala sa vorbeasca despre minciuna? As fi interesant sa aflam raspunsul.
Sa faci ce zice popa, nu ce face popa. Da, dar daca popa zice si nu prea face ce zice, atunci isi pierde autoritatea morala, si nu mai e popa cu adevarat.
Cultura romaneasca? Din pacate, e controlata in majoritate de o gasca trista de indivizi care isi tin isonul unul altuia, la nesfarsit, cu tupeu. Patrunde in cercul lor doar cineva pe care il pot controla, nu cumva sa le subrezeasca lor pozitia, acumulata cu atata truda smechera. Ei sunt adevaratii teroristi ai democratiei, subminand democratia prin faptul ca vorbesc neincetat chiar si atunci cand nu au ceva interesant de spus.
Dintotdeauna, dar mai ales acum, s-a ajuns ca cei care se inarmeaza sa lanseze porumbei ai pacii, ca albul sa se dea negru, etc, etc. In atari conditii, Pinocchio ar fi cel mai indreptatit sa ne vorbeasca despre minciuna, macar nazdravanul personaj are senzor propriu pentru indicarea propriilor brasoave.
NU TOTI ROMANII AU ACCEPTAT MINCIUNA
Pentru ca aveti mare dreptate privitor la ocultarea memoriei acelor romani care NU AU ACCEPTAT MINCIUNA, si pentru a contracara prin reamintire, actiunea unor astfel de edituri precum Humanitas-ul propun acest text despre Oliviu Beldeanu, aparut in revista « Rost », numărul 27, mai 2005 :
„Acţiunea „Grupului Beldeanu”
Din capul locului, am precizat că Rezistenţa anticomunistă naţională organizată şi deliberat-combatantă din România ca fiind inseparabilă de cea spontană, generală, neorganizată. O altă precizare impusă de însăşi natura lucrurilor este aceea că Rezistenţa naţională din interiorul ţării şi cea din exil nu pot fi nici ele separate, nici ca intenţionalitate, nici ca desfăşurare istorică. Adrian Cioroianu evocînd, în prefaţa citată, cadrul neutralităţii elveţiene în care s-a desfăşurat ceea ce el numeşte „episodul atentatului” de la Berna, subliniază pe drept cuvînt că, în fond „decorul din subtextul acestei poveşti adevărate este chiar România de la începutul deceniului al şaselea, pentru că situaţia internă a ţării a fost cea care a determinat, în modul cel mai direct cu putinţă, acţiunea „grupului Beldeanu” (Stejărel Olaru, „Cei cinci care au speriat Estul”, 2003, pag.6).
Destinul tragic al lui Oliviu Beldeanu este cea mai peremptorie ilustrare a unităţii din adîncuri dintre Rezistenţa naţională din interior şi cea din exil. El şi-a început lupta prin munţii şi pădurile României, a continuat-o într-un Occident care începea el însuşi să adulmece pericolul, dar nu era dispus să-şi tulbure prea mult conştiinţa, încărcînd-o cu imaginea dezastrului concentraţionar împins de Uniunea Sovietică pînă la linia de demarcaţie, căreia unul dintre răspunzătorii trădării istorice, Winston Churchill, îi găsise el însuşi numele de „cortină de fier”.
La capătul luptei lui, care nu a fost niciodată numai a lui, Oliviu Beldeanu provocase în asemenea măsură pe cei care îi subjugaseră ţara – iar deosebirea esenţială dintre Oliviu Beldeanu precum şi cei făcuţi din acelaşi aluat ca şi el şi restul oamenilor a fost că ei niciodată nu au acceptat o asemenea subjugare – încît slugoii conducerii de la Bucureşti, furioase în laşitatea ei incurabilă, au primit poruncă să-l readucă pe pămîntul ţării. Oliviu Beldeanu l-a regăsit acum nu cu pădurile în care îşi începuse confruntarea cu duşmanul lui absolut, ci în închisoarea de anchetă a Ministerului de Interne de la Bucureşti, Malmaison, unde, aflîndu-mă şi eu după un timp, colegul meu de celulă, sechestrat acolo de cîţiva ani, mi-a povestit că anchetatorul lui, maiorul Cenuşe, îşi începuse interogatoriul în felul următor: „Ştii cine s-a găsit acum cîteva luni pe scaunul pe care şezi? Îţi spun eu: Oliviu Beldeanu, cel care a atacat ambasada noastră de la Berna. Şi ştii cum a terminat-o? Condamnat la moarte şi executat.”
Cînd preşedintele tribunalului de la Berna i-a dat ultimul cuvînd, Oliviu Beldeanu a spus că n-ar fi avut nevoie de apărători şi că ar fi preferat să se apere singur. „În faţa tribunalului elveţian el nu vrea să răspundă decît de faptele sale prin care a călcat legea elveţiană. Pentru faptele sale pe teritoriul legaţiei, el ar fi gata să răspundă în faţa unei instanţe române scuipînd în faţă pe reprezentanţii unui guvern marionetă. În acest scop el cere să fie extrădat şi în schimbul acestei extrădări guvernul român ar putea să elibereze „cîteva victime ale epocii lui Stalin”, permiţîndu-le să vină în Occident.” (ibidem, pag. 233).
Nu ştiu care a fost ultimul lui cuvînt în faţa Tribunalului Militar din Bucureşti. Ştim că ultima lui întîlnire cu pămîntul românesc a fost atunci cînd s-a prăbuşit sub gloanţele plutonului de execuţie de la Jilava.”
(Autor: Nicolae Stroescu-Stînişoară)
PĂSTORII SOCIETĂŢII DESCHISE
Întrebarea este binevenită. Deşi nu sunt de părere că destinul unei etnii ar sta într-un singur om şi nici măcar într-un singur segment al ei, nu se poate nega faptul că există o specializare a activităţilor în cadrul unei comunităţi. Nici nu se poate nega iarăşi că prin excelenţă intelectualii au fost cei care au avut acces la informaţie şi că tot ei au fost dotaţi cu instrumentele de procesare a acesteia. Aşadar ei sunt primii care au aflat minciuna pe care s-a bazat ideologia comunistă şi tot ei sunt cei care ar fi trebuit să dea exemplu, respingînd-o. Dacă n-au avut curaj aşa ca P.Goma să se opună direct sistemului, ar fi putut să facă orice altceva decît să se apuce să scrie minciuni. Căci, românul simplu, omul de la ţară, întotdeauna şi-a respectat şi şi-a urmat intelectualii.
PĂSTORII
Intelectualii au jucat rolul de “minte” a poporului; ei au fost cei ce l-au îndrumat. Aşa cum preotul era”păstorul” enoriaşilor săi, intelectualii erau “păstorii laici” ai românilor; credincioşi sau nu, oamenii veneau să le ceară sfatul, şi se străduiau să le urmeze exemplul.. .Literatura noastră clasică exemplifică perfect acest rol al intelectualului român de “pastor”.
Şi dacă aşa stau lucrurile, cum să înghiţi să vezi intelectuali care n-au mişcat în front, care au minţit prin Omisiune în timpul dictaturii ceauşiste, venind la rampă şi făcind un rechizitoriu al minciunii?
MINCIUNA CEA MAI MARE
Cea mai mare minciună a intelectualilor noştri de „geniu”, este cea de după ”89”. O consider mai mare decît toate, pentru că vine după ce tineri şi copii ai României au murit în Revoluţie pentru relativa libertate pe care ne-a adus-o aceasta. Nu pot numi decît minciună şi promovare a minciunii Apelul din decembrie 2000, semnat de intelectualii noştri, pentru realegerea lui I.Iliescu. Pot fi considerată naivă, dar cred că de ar fi fost capabili de solidaritate, şi dacă şi-ar fi îndeplinit rolul de „păstori” lipsiţi de orgolii deşarte, ar fi putut ca imediat după revoluţie să construiască o variantă autentic democratică, o alternativă viabilă la Iliescu sau Vadim.
Ori, lucrurile au stat cam asa: în toate scrierile şi „zicerile” lor televizate intelectualii noştri cei mai buni condamnau comunismul, dar au sprijinit pe cel ce păstra vechile structuri comuniste. Mărturiseau credinţa în valorile democraţiei şi semnau un Apel în favoarea unui om care a promovat pseudodemocraţia.
Păi, ce este minciuna? Nu una să spui şi alta să faci?
MINCIUNA PRIN GÎNDIRE MAGICĂ
Paul Goma ne spune că G Liiceanu i-a topit volumul de mărturii despre 1977, „Culoarea Curcubeului…”, ne spune şi că G.Liiceanu i-a scos fotografiile coperţilor volumelor „Gherla” „Soldatul cîinelui „ de pe site-ul Humanitas-ului, iar în dreptul acestor titluri ar fi scris „Nu este disponibilă”.
Chiar astăzi am accesat site-ul Humanitas şi întradevăr, în locul imaginii, în locul fotografiei coperţii, figureaza:”Imaginea nu este disponibilă”. Pe drept cuvînt P. Goma spune că acest mod de a proceda este o probă de „gîndire magică”, gindire conform căreia „este suficient să suprimăm imaginea ca să negăm realitatea”. I s-ar potrivi şi celebra expresie „esse is percipi”specifică solipsismului şi egoismului feroce al intelectualilor de acest tip.
O EDITURĂ PENTRU SOCIETATEA DESCHISĂ
Va ajunge oare România cîndva la acel grad de normalitate si civilizaţie, care să facă posibilă publicarea de către acelaşi editor atît a autorilor ce-i împărtăşesc opţiunile, cît şi a acelora care au opinii diferite? Este esenţial acest deziderat, dacă ne amintim că fiecare dintre noi este purtătorul unei frînturi de adevăr şi că, doar prin aportul tuturor, putem progresa. Mi-as permite o comparaţie: oglinjoarele gîndurilor noastre fixate în rama conştiinţei fiecăruia, se aseamănă vălurelelor unui rîu deasupra căruia străluceşte acelaşi soare; nici una nu-i poate reflecta, clipocind grăbită la vale decît o rază, pe cînd în toate la un loc Soarele îşi poate privi „chipul”.
Iertaţi-mi nota de visare, dar sper ca si la noi să fie posibilă cîndva societatea deschisă!
Pai Liiceanu e un mare smecher. L-a tiparit pe Paul Goma, in felul asta cine mai poate zice ceva, ca doar: „Ce mai vrei, doar te-am tiparit?” Insa, sub tilul editor-manager Liiceanu stie bine ca nu e suficient sa tiparesti o carte, ci mai trebuie sa o si promovezi, cu disperare chiar (daca e nevoie si, ca editor, consideri cartea respectiva a fi de esenta pentru vindecarea poporului din care vrei sa faci parte).
Ati auzit cumva de Oliviu Beldeanu, cu faptele sale si cu al sau „Memorial anticomunist din inchisoare”? Pun pariu ca putini au auzit de Oliviu Beldeanu, care, alaturi de Ion Gavrila Ogoranu, de grupul capitanului Mare si de altii la fel de putin cunoscuti ar trebui sa fie repere centrale ale luptei din anii `50. Marturiile lui Oliviu Beldeanu (cazut pana la urma sub gloantele securitatii) au fost publicate in 1999, de Editura „Jurnalul Literar”, iar la sfarsitul cartii scrie: „Lucrare editata cu sprijinul MINISTERULUI CULTURII”. Editata, ok, dar a auzit cineva de cartea asta? De ce nu a fost promovata, macar in mod egal tam-tamului din jurul raportului Tismaneanu? (care oricum va fi pana la urma un compromis politic, ca doar nu poti desfiinta generic comunismul intr-o Europa actuala unde partidele comuniste strang prin Franta sau Portugalia in jur de 15-20% din voturi, si asta in mod foarte democratic… daca faci asa, e ca si cum ti-ai taia craca de sub picioare, asta in caz ca vrei sa mai si ramai la modul serios in UE, in caz ca intri… dar Basescu sta destul de slab la capitolul anticipatie pe tabla de sah politica, asa ca de unde sa inteleaga el asa ceva; el comanda acum cu mare tam-tam un raport, pentru a intelege doar ulterior ca, atunci cand o sa vrea sa-l faca public, cu la fel de mare tam-tam, s-ar putea sa primeasca maraituri serioase de la Parlamentul European, de la deputatii comunisti francezi sau portughezi, si ar putea chiar el sa tina raportul in sertar… nu, de fapt, Basescu e smecher de smecher, el asteapta sa intram in UE, prin decizia din toamna, si abia apoi va da drumul la raport… curat smecherie, cu asa calcule si comportamente vom iesi de la sufletul europenilor la fel de usor cum poti intra pe hartie in familia lor administrativa… alta combinatie politicianista ar fi ca, cum Chirac spre exemplu nu isi permite sa le dea in cap comunistilor francezi la modul direct, desi ar cam vrea sa scape de ei, sa foloseasca dulai din astia comandati din butoane, care sa-i faca treaba in loc, de la distanta… oricum, din propria experienta pot spune ca francezul de rand nu da doua parale pe latraturi din est, fie ele demonstratii perfecte, asa cum nu a stiut sa aprecieze demonstratia mult mai clara, negru pe alb, facuta de grupul Beldeanu, care a dovedit ca legatia romana din Berna era o oficina a spionajului sovietic din Europa occidentala, avandu-i in solda pe numerosi oameni de frunte din respectivele tari, care ar fi putut parea chiar imaculati… din pacate, chiar presa occidentala a pus surdina pe demonstratia lui Beldeanu, ca nu se cadea a le strica lor modusul vivendi rodnic capitalist)
Daca nu ati auzit de Oliviu Beldeanu, cum e posibil asa ceva? Pe vremea lui Ceausescu inteleg, era cenzura, si nu se putea sti de un dusman al poporului? Dar in democratie? Cu atatea mii de edituri, ca la Bookfest? Cum de atat de putini stiu de Oliviu Beldeanu? Cum e posibil un astfel de esec al democratiei, ca lucrurile esentiale sa treaca ultimele, in umbra tuturor nimicurilor?
Cum de Humanitas, printre atatea mii de titluri editate, nu s-a gandit si la cartea lui Beldeanu?
Vorbeam in urma cu ceva vreme despre statui. Despre prea multe statui nemeritate. Pai, in afara de unii care maraim in pustiu, sa fiti convinsa ca Liiceanu va avea parte de numeroase statui, poate mai ceva ca Titu Maiorescu. Personal, mi se face scarba cand, atunci cand vine vorba de mari personalitati romanesti ale trecutului, aud trimiteri axiomatice la Maioresti, Carpi, etc. Sunt unii care prin axioma sunt mari personalitati romanesti, nu se mai discuta. Asta in timp ce la terfelirea lui Eminescu au liber absolut toti, e chiar un criteriu de a primi burse, premii, promovari.
Petre Carp, vinovat de celebra fraza „si mai potoliti-l odata pe Eminescu”, mare personalitate romaneasca? Pai cu ce se deosebeste Petre Carp de Ceausescu, daca amandoi comandau serviciilor sa le inchida gura oponentilor, altfel decat prin lupta dreapta de idei?
Titu Maiorescu, vinovat si el, printre multi altii, de eliminarea lui Eminescu (chiar si prin faptul de nu ii fi acordat ajutorul real pe care acesta il astepta de la un asa-considerat prieten), mare roman? Poate mare mason, cu grad inalt, de tap. Asta da. Dar mare roman? Rad si curcile. Un mare roman isi dadea si viata in apararea unei voci-far a poporului roman, trecand peste orice chestii de ordin personal.
Si ca sa sochez pe deplin, inca un exemplu de statuie falsa. Daca mai e de gasit prin vreun ungher, cititi cartea „Fostii detinuti politici – o sansa ratata”, a lui Dumitru Tache Frunda, Fundatia Culturala Buna-Vestire, Bucuresti, 1999. Veti gasi acolo un Ticu Dumitrescu zugravit in rol de Ticu Linguricu, ajuns sef peste fostii detinuti politici intr-un mod demascat de Dumitru Tache Frunda.
Acum, ca sa fim sinceri uitandu-ne la romanii din jur, Memoriile lui Beldeanu nu prea pot constitui un succes de vanzari. Pai daca comparam aceste Memorii cu, spre exemplu, o carte de „Sfaturi de cum sa te imbogatesti cumparand teren cu un pret si vanzand dublu”, e clar din care carte se vor vinde 1000 de bucati, si din care doar cateva. Sau cu „Codul lui Da Vinci”, la care casca gura toate oile, sa aiba dupa aia subiect comun de discutie…
Pe de alta parte, succes de vanzari sau nu, Beldeanu ar putea aparea in manualele de istorie.
Din pacate, in timpuri in care romanii se gandesc doar cum sa pape mai mult si ei din fondurile din strainatate care, deocamdata, ploua peste Romania, treburile sufletesti si de caracter nu au cautare.
Eu prevad totusi ca vremuri de restriste nu vor intarzia sa se abata asupra romanilor, mai ales in lipsa unei constructii socio-economice solide, care nu prea se face. In astfel de vremuri, numai cei care au stiut sa acorde putin timp si pentru fortificarea sufleteasca, pentru construire de caracter, acelora le va fi mai usor sa treaca peste dificultati. Restul, o sa fie o apa si-un pamant, pe mana lor totusi. De fapt, cum iti asterni asa dormi, fiecare stie lucrul asta.
In directia aceasta de a forma suflet si caracter, doua citate din Memoriile lui Oliviu Beldeanu mi-au atras atentia:
– „Recunosc ca am fost un copil rau si de carte nu prea ma tineam. Uram caracterele proaste precum paratori, inselatori, hoti, tradatori, periute etc. In schimb, iubeam solidaritatea, camaraderia, corectitudinea si cavalerismul.”
– „Sa te fereasca Dumnezeu de oameni fara constiinta, ca aceia sunt mai rai decat bestiile”.
Primul citat vrea sa spuna ca mai bine decat sa fortezi un copil, un adolescent, sa ia numai calificative foarte bune, mai bine trebuie acordata atentie si trasaturilor de caracter, nu numai rezultatului obtinut. Unii spun „scopul scuza mijloacele”, altii pot gandi ca nu conteaza doar rezultatul, ci si maniera in care a fost obtinut, adica scopul nu scuza mijloacele.
Avand in minte ispravile lui Beldeanu, nu trebuie uitate nici vorbele lui Petre Tutea: „Un tîmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare…”
INCĂLCAREA HOTARELOR : PRIMUL CITAT
Reiau citatul dvs din O.Beldeanu, domnule Dumitriu. Aşadar:
„Recunosc ca am fost un copil rau si de carte nu prea ma tineam. Uram caracterele proaste precum paratori, inselatori, hoti, tradatori, periute etc. In schimb, iubeam solidaritatea, camaraderia, corectitudinea si cavalerismul.”
Dacă atunci, în perioada de înstăpînire (străină !), a minciunii comunismului în România, era clar ca lumina zilei ce este trădare, înşelăciune, linguşire, lipsă de caracter, astăzi lucrurile nu mai sunt atît de limpezi…
Postmodernismul prin relativismul exacerbat, relativism promovat de unii cu bună ştiinţă iar de alţii mimetic, prin reproducerea unui eşafodaj argumentativ aparent convingător, sau ca rezultat al mesajelor subliminale ce-i bombardează zi de zi dinspre mass-media plantînd aceiaşi viziune relativistă, postmodernismul „via” relativism spuneam, încalcă orice hotar. Hotarul dintre bine şi rău, dintre onestitate şi înşelăciune, dintre loialitate şi trădare este încălcat cu bună ştiinţă sau fără intenţie, ultima nuanţă nemaiavînd nici o importanţă.
LOIALITATE, TRĂDARE ŞI ÎNŞELĂCIUNE
Iată de pildă, astăzi se clamează dreptul la libertatea opiniei. Teoretic, îţi poţi exprima punctul tău de vedere, acea frîntură de adevăr la care crezi că ai ajuns şi expunînd-o în spaţiul public, te aştepţi să fie dezbătută cu generozitate şi onestitate argmentativă, susţinută sau respinsă civilizat. Din această dezbatere poate ţîşni adevărul, drumul spre o societate deschisă, acelaşi cămin (nu Peştera şi conflictele acesteia), pentru toţi. În loc de asta te poţi trezi cu tot felul de etichete sau chiar cu panseuri preventive (vorbesc în general nu fac trimitere la o persoană anume), conform cărora cei ce spun adevărul se aleg cu duşmănii pe viaţă sau îşi pierd funcţiile, ca şi cum cineva ţi-ar da cu „bau bau”, încercînd să te sperie ca pe un copil, că „îţi taie popa limba”, astfel încît să ajungi chiar mai devreme de vîrsta senectuţii la „o viziune tot mai întunecată”. Iată deci hotarul dintre bine şi rău, dintre loialitate faţă de principiile dezbaterii – acela al „corectitudinii”, al “cavalerismului” al „camaraderiei” celor angajaţi în discuţie – şi trădarea lor, încălcat.
Alt exemplu: vrei să îţi exprimi libera opinie în legătură cu discuţiile purtate pe 19 aprilie ac, în cadrul dezbaterii cu tema „Procesul comunismului-o sentinţă amînată”, dezbatere organizată de fundaţia Horia Rusu; poţi căuta oricît, nu găseşti nicăieri reproducerea integrală a discuţiilor purtate. De la Maria Bercea si de la O.Bancheş înţeleg în final că d-na Cornea se apucă să numere cîţi români mai prezintă încredere şi cîţi nu (în ce scop? spre a conduce această ţară? spre a putea face procesul comunismului?) …Iată deci cît de greu afli informaţia spre a-ţi putea spune opinia; din acest motiv ajungi să te simţi înşelat atunci cînd ţi se vorbeşte de dreptul la libertatea opiniei, deşi este foarte greu să demonstrezi unde este înşelăciunea.
PERIUŢELE
Sunt atîţia lideri la noi, în toate domeniile, care adoptă un punct de vedere şi încearcă să îl promoveze prin grupul pe care îl conduc. Deşi ştiu că mulţi dintre cei care îi aprobă o pot face din vocaţie de „periuţă”, iar printre cei ce-i contrazic pot fi şi oameni de bună credinţă, liderii respectivi nu ezită să pună eticheta de trădători acelora ce au opinii diferite. Este o boală urîtă de care suferă mulţi dintre liderii noştri, boală moştenită din minciuna comunistă a omogenităţii de opinie, a unanimităţii, a “genialităţii” tătucului, boală ce blochează calea societăţii deschise. Ar fi interesant de ştiut dacă aceia care au trăit în comunism şi au ajuns lideri pe meleaguri străine s-au debarasat de acest defect.
ÎNTREBARE PRIVITOARE LA AL DOILEA CITAT
„Sa te fereasca Dumnezeu de oameni fara constiinta, ca aceia sunt mai rai decat bestiile”.
Va rog să reflectaţi asupra faptului dacă nu cumva azi, într-o perioadă în care piedicile majore în calea unei societăţi deschise au căzut odată cu demolarea sistemului comunist, azi cînd nu mai plăteşti cu viaţa exprimarea liberă a visului într-o societate a tuturor – inclusiv a celor ce au alte opinii decit tine-, dacă nu cumva azi spuneam, este o lipsă de conştiinţă cu mult mai condamnabilă decît cea la care se referea O. Beldeanu (pentru că nu ai nici măcar scuza că ai procedat aşa silit de un sistem «dictatorial»), sa recurgi la înşelăciune blocînd prin diferite metode, sau prin tentative de intimidare, principii fundamentale ale democraţiei cum este acela al libertăţii de exprimare a opiniei.
OBSERVAŢII PRIVITOARE LA UN CUVÂNT ŞI LA AL TREILEA CITAT
Voi relua ultimul dvs paragraf. Citez :
Avand in minte ispravile lui Beldeanu, nu trebuie uitate nici vorbele lui Petre Tutea: „Un tîmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare…”
Mai întîi, mă voi referi la un cuvînt pe care l-aţi folosit la adresa faptelor lui O. Beldeanu, cuvînt pe care eu l-aş considera nepotrivit, fireşte, spun aceasta doar ca o opţiune personală; dar, avînd în vedere preţuirea pe care o acordaţi acestui curajos luptător anticomunist, din ale cărui memorii văd că şi citaţi, bănuiesc, l-aţi folosit doar din neatenţie, preocupat să expuneţi citatul din Petre Ţuţea. Cuvîntul nepotrivit în opinia mea, ar fi acesta: “isprăvile” (în loc de “faptele”) lui O. Beldeanu. Cred că sunteţi de acord că acest cuvînt este foarte potrivit în cazul lui Păcală şi nu în cazul lui O. Beldeanu, personaj real, român care a plătit cu viaţa curajul de a rosti Adevărul.
În ce priveşte citatul din Petre Ţuţea, daţi-mi voie să ma îndoiesc de faptul că ar fi reprezentativ pentru modul de a gîndi şi pentru faptele acestuia. Vorbind serios, Petre Ţutea nu îmi pare a fi fost omul care dacă s-ar putea reîntoarce în timp şi ar mai trăi odată, şi-ar renega opţiunile. Eu zic să luaţi această afirmaţie ca pe una specifică românului care are acel umor tragic ce a făcut celebru şi cimitirul de la Săpînţa, în nici un caz ca pe o dezicere, sau retractare a ceea ce a fost esenţial pentru felul său de a fi. Şi nici nu ar fi avut rost să retracteze: Ţuţea era la Sfîrşit de drum terestru, parcurs demn, în Adevăr, aşa cum nu reuşeşte oricare dintre noi; o Eternitate ca viaţă după moarte îi stătea în faţă. Căci…amintiţi-vă :”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Iar, între cele zece porunci stă scris să nu mărturiseşti strîmb… E clar că Petre Tutea n-a regretat o clipă opţiunea sa. Tot umorul tragic al Săpînţei şi poate şi reticenţa în faţa tendinţei unora de a ridica statui, urmată de prăfuirea muzeificării, l-a făcut să spună ceea ce a spus.
Cel putin… eu aşa cred.