M-am săturat de România lui Traian Băsescu! Spun asta după ce, în perioada care a trecut din decembrie 1989, am asimilat – ca toţi ceilalţi locuitori ai spaţiului politic carpato-danubiano-pontic, dealtfel – o asemenea cantitate de deziluzii (decepţii), încât am ajuns să detest asocierea numelui României unor personaje publice de genul săracului Iliescu, a venalului şi actualmente penalului Năstase, a inconsecventului Constantinescu sau a lâncedului Tăriceanu, ca să-i amintesc doar pe cei mai vizibili. Toţi aceşti «clasici încă în viaţă» ai politicii româneşti, în jurul cărora se ţese cea mai tulbure, zbuciumată, dureroasă şi controversată perioadă din istoria comtemporană a României şi-au făcut, împreună cu partidele care i-au propulsat la cârma ţării, un titlu de glorie din a-şi asimila interesele personale sau de partid, interesului naţional. Lucrurile s-au întâmplat de o asemnea manieră, încât, în cele din urmă, interesele statului român au ajuns în situaţia paradoxală să se confunde sau, mai grav, să servească drept suport şi trambulină pentru cultivarea dubioaselor interese transpartinice ale unei extinse mafii politico-economico-finanicare, situată mult deasupra nevoilor elementare ale naţiunii.
Ceea ce particularizează, însă, România lui Băsescu, în acest amalgam de conexiuni oculte şi de interacţiuni fierbinţi între foarte diversele – ca origine, structură şi ca mod de acţiune – “centre de influenţă sau de presiune economico-financiare”, situate totdeauna în imediata proximitate a factorilor de putere şi de decizie ai statului este ubicuitatea, rezistenţa feroce la schimbare şi insensibilitatea la dificultăţile mult prea îndelungatei perioade de tranziţie pe care o parcurge societatea românească. România lui Traian Băsescu se aseamănă, tot mai mult, unei nave grav avariate care pluteşte în derivă, la comanda căreia s-a instalat haosul şi ambiguitatea, iar comenzile poartă pecetea unei autorităţii deligitimate de propria ei disoluţie şi de gradul extrem de subiectivitate cu care evaluează gravitatea situaţiei în care se află. Lucrul este cu atât mai blamabil cu cât comandantul de navă se comportă la cârma unei ţării care pluteşte fără nici un reper valoric sau moral, de parcă ar fi picat din lună, fără nici o legătură vizibilă cu realităţile dureroase ale României post (neo)comuniste şi străin complet de tot ceea ce înseamnă istoria mai apropiată sau mai îndepărtată a acestei naţiuni.
Trecând peste angajamentul ferm al candidatului Băsescu la preşedenţia României, de a lupta „pe viaţă şi pe moarte” împotriva „sistemului ticăloşit”, reprezentat de moştenitorii fostului PCR, respectiv de foştii şi actualii săi colegi din FSN (PSD), uimeşte naivitatea cu care, un fost comandant de navă şi colaborator recunoscut al fostei securităţi sub regimul de tristă amintire, solicită, din partea societăţii civile, să facă dovada concretă a crimelor comise, pentru a „condamna oficial atrocităţile comunismului”. Rezultatul, previzibil dealtfel, este că nu s-a ales nimic din mult promisa anihilare a „sistemului ticăloşit”, la fel cum abandonată a fost, pentru totdeauna se pare, şi ideea de a condamna oficial atrocităţile şi genocidul din puşcăriile comuniste. Ca şi cum ar mai fi nevoie de dovezi care să exemplifice statistic ceea ce orice om de bun simţ ştie din relatările contemporanilor. Şi anume că toată „floarea” culturii, greco-catolicismului, învăţământului, medicinei, politicii şi ştiinţei româneşti a fost decimată în temniţe, prin înfometare şi privarea de cele mai elementare drepturi, tocmai de către urmaşii celor cărora actualul preşedinte vrea să le asigure o pensie şi o bătrâneţe liniştite. Despre suferinţa, nedreptatea şi umilinţa inimaginabilă îndurată de poporul român în jumătate de secol de întuneric comunist, preşedintele Băsescu refuză să vorbească. Mai departe lucrurile au intrat într-o “anormalitate” oarecum firească, dacă avem în vedere rapiditatea şi uşurinţa cu care actuala putere a uitat şi de promisiunea de a clarifica „acuzaţiile de fraudare a alegerilor din noiembrie 2004 de către PSD”, (şi de către Alianţa D.A?), la fel cum a uitat şi de celelalte, multe, „promisiuni” cuprinse în programul său electoral, vizând însănătoşirea reală a mediului de afaceri sau de reforma din sănătate, educaţie şi învăţământ, ca să nu mai vorbim de ineficienţa actului de guvernare într-o coaliţie care scârţie din toate încheieturile.
Nu sunt şi nici vreau să fiu solidar cu România lui Traian Băsescu, pentru simplu motiv că încă mai visez la o Românie cu adevărat europeană, în care unitatea de evaluare sau de măsurare a autorităţii şi reprezentativităţii sociale, politice, culturale, economice sau de orice altă natură, să nu mai fie vulgaritatea, demagogia, diletantismul, oportunismul, scandalagismul, ipocrizia sau cinismul veros, cât mai degrabă onestitatea, demnitatea, competenţa, profesionalismul, cinstea, bunul simţ şi dorinţa sinceră de a lucra şi de a lupta dezinteresat pentru binele comunităţii şi al ţării.
Nu e a lui Basescu, citeste-l pe Delavrancea!