Asa il chema pe motanul nostru: Albert. Numele i s-a dat pe cand era atat de mic, incat incapea in buzunarul de la camasa tatalui tau. Avand un mare spirit de observatie, taica-tau, care i-a fost nas, si-a dat seama de apucaturile nobiliare ale puiului de pisica.
Intr-adevar, Albert isi tinea codita in sus cu multa demnitate, iar ochisorii lui albastri se intunecau daca vreunul dintre noi nu respecta eticheta, daca intra in casa fara sa-si stearga pantofii la usa, sau, mai rau, daca nu se spala pe maini inainte de masa.
Era un print desavarsit, un print din Siam.
Dar tu il stii. L-ai vazut mereu cand veneai pe la mine, chiar te-ai jucat cu el, desi nu prea era sociabil, de cand niste copii din vecini au avut obraznicia sa-l traga de coada. Albert nu permitea nimanui sa-l umileasca, iar a-l trage de coada era, pentru el, cea mai mare jignire. Atunci, pentru intaia si singura data, Albert a lasat eticheta si s-a comportat ca orice mata maidaneza. I-a scuipat.
A regretat gestul lui necivilizat, dar a inteles ca nu avea alta solutie; nu putea sa ramana domn in fata unor persoane care nu-l respectau.
Intr-o zi de vara, cu mai multi ani in urma, printul a disparut de-acasa. Noi stam la etajul 6, stii asta. Unde putea sa fie? L-am cautat peste tot: in dulapul de pe hol, in camara (l-om fi inchis acolo, din greseala, ziceam, iar el, tacut din fire, nu ne anunta); l-am cautat in spatele masinii de spalat, pe holul blocului… Nu l-am gasit. Parca intrase in pamant. Mita, pisica cea alba si pufoasa, parca voia sa ne spuna ceva, dar noi nu intelegeam.
Abia peste vreo doua saptamani l-am gasit. Am auzit un mic zgomot la usa de la intrare si, cand am deschis: printul! Daca nu ar fi privit intr-un anume fel cu ochii lui albastri, intr-un fel pe care l-as numi chiar regesc, nici nu l-am fi recunoscut. Era asa de slab, asa de prapadit, murdar si frant de oboseala cum nici nu-ti poti inchipui. L-am spalat cu sampon, l-am hranit, l-am asezat pe o pernuta, iar Mita a venit langa el. Cand a mai capatat putere, i-a spus Mitei ce patise, iar noi am tras cu urechea la povestirea lui.
Nu-i frumos sa tragi cu urechea, dar noi eram foarte curiosi si voiam intr-adevar sa stim ce sa facem ca sa nu i se mai intample ceva asemanator.
A povestit asa:
Niste vrabii galagioase se urcasera pe balcon, iar el voia sa doarma. Le-a rugat frumos sa taca, dar ele nu l-au ascultat. Atunci, a vrut sa le sperie si s-a prefacut ca vrea sa prinda una. Nu a calculat bine viteza si a cazut de pe balcon drept in tufa de trandafiri. Nici nu s-a linistit din cadere, ca cineva i-a si aruncat un sac in cap, l-a urcat intr-o masina si l-a rapit. Degeaba striga el: “Protestez! Sunt Printul Albert! O sa chem avocatul meu!”… Nu a fost luat in seama. L-au dus departe, departe, tocmai in tara Miaumereu, unde domneste regina Pataroanta. In sala tronului, i-au dat sacul jos si Albert a vazut-o pe regina.
– Protestez!, a spus Albert, am fost rapit!
– Nu te supara, printe, a spus regina, chiar eu am pus totul la cale, iar slujitorii mei te pandeau de multa vreme. Am nevoie de ajutorul tau. Stiu cat esti de destept si de curajos.
Uitandu-se la stralucirea din jur, la bijuteriile reginei, Albert se gandea asa: “E urata foc, dar tare bogata. As putea sa trec peste principiile mele si s-o iau de nevasta. In felul asta n-as mai sta la sarantocii aceia de la bloc, nu m-as mai injosi frecandu-ma de picioarele lor ca sa-mi dea ceva de mancare…” (In fine, sa trecem peste asta!)
– Sunt gata sa va servesc, majestate, a spus Albert.
Regina l-a luat de brat, l-a condus in camera secreta si i-a spus asa:
– In spatele palatului, intr-o gradina bine imprejmuita si pazita, am niste soricei valorosi la care tin foarte mult. Ei, bine, de la o vreme, dispar cate doi in fiecare noapte. As vrea sa aflu cine mi-i fura, ca sa-l spanzur. Dumneata, printe, esti singurul care poti afla ce se intampla, stiuta fiind inteligenta si discretia dumitale..
Motanul a trecut imediat la treaba. Mai intai s-a deghizat. Si-a pus ochelari negri, sapca si pardesiu in carouri. Apoi, cu multa abilitate, a inceput sa discute cu unii si cu altii, adica sa-i traga de limba, cum se zice. Mai tarziu a intrat in bucatarie. Acolo era forfota mare fiindca se pregatea un ospat pentru o delegatie din strainatate. Avand mirosul foarte fin, Albert a simtit ceva ciudat: aroma de soricel. In niste tavi de aur se pregatea friptura de soricei la cuptor, mancarea preferata a reginei. (“Soricei, aha! inseamna ca regina tine soriceii sa-i ingrase pentru friptura, nu pentru altceva, iar mie mi-a spus ca nu mananca soareci”). Printul era scarbit.
A luat o bucata de branza din bucatarie si a intrat in gradina cu soricei. Se stie ca nici un soarece, niciodata, nu poate rezista in fata unei bucati de branza, mai ales daca-i facuta de ciobanii din Maramures. Atras de mirosul branzei, un soricel n-a mai putut de pofta si s-a apropiat. Albert, hat! l-a prins.
– Nu te teme, i-a zis, vreau sa te apar. Am vazut ca regina va taie si va mananca. Trebuie sa stiu de ce dispar cate doi dintre voi in fiecare noapte.
– Printe, a raspuns soricelul (vezi bine ca si-a dat seama imediat ca are de-a face cu un print), noi locuim in tara noastra, Chitania, vecina cu tara Miaumereu. Aceasta regina rea si lacoma, ne-a atacat cu ostile ei si ne-a luat prizonieri. Dar un mare inventator de-al nostru, Mesterul Sur, a construit o masinuta mica in care nu incap decat doi soricei si noaptea, cand strajerii dorm, ne strecuram printr-o spartura a gardului si ne intoarcem, pe rand, in tara noastra. Chiar diseara e randul meu sa plec, daca voi reusi sa pacalesc strajile.
Atunci, pe loc, Albert s-a hotarat sa-i salveze. Nu suporta atata nemernicie din partea unei regine a neamului pisicesc.
Cand cei din palat au adormit, s-a strecurat in garaj, a luat camionul cel mare in care incapeau ostasii reginei, a asteptat sa iasa toti soriceii, unul cate unul, prin spartura, le-a spus sa se urce repede in camion si, pe-aci ti-e drumul, pana in Chitania, chiar in capitala. (Am uitat cum se numea capitala).
Pana atunci, nimeni din neamul soricesc nu vazuse un motan care, in loc sa-i manance, ii salveaza.
Da, nu vazuse! Insa trebuie sa se tina seama ca Albert nu era un motan oarecare; era un print. De Siam.
In fine, nu mai povestesc despre bucuria soriceilor, despre rudele lor care plangeau si radeau, care il sarutau pe Albert si nu stiau ce bunatati sa-i mai aduca. A fost emotionant! Dar se facea ziua si Albert trebuia sa plece de acolo. Cand sa porneasca motorul, zum-zum, vaj-vaj, si tacere. Motorul se stricase iar printul nu mai avea timp, asa ca a pornit la drum pe jos. Nici n-a trecut bine de piatra de hotar dintre cele doua tari, ca slujitorii reginei, care intelesesera ce s-a intamplat, s-au repezit sa-l prinda. Albert a fugit cat a putut, slujitorii au aruncat dupa el cu pietre si bolovani, l-au ranit, dar pana la urma nu l-au mai ajuns si s-au lasat pagubasi.
Albert a trecut prin locuri necunoscute si pline de primejdii, a mers mai mult noaptea, s-a ascuns prin tufisuri de frica vagabonzilor de tot felul, apoi, flamand si obosit, dupa mai multe zile, a ajuns, in sfarsit, la usa noastra.
In timp ce Albert povestea, Mita il privea cu admiratie si respect. Admiratia i se putea citi in ochi, iar respectul si-l manifesta lingandu-l pe print la ureche, ca sa i se vindece mai repede o rana capatata pe drum. Si torcea, torcea incetisor, sa-l linisteasca si sa-l adoarma pe eroul acesta de poveste.
– Unde e Albert?
– Era batran, s-a imbolnavit si a murit…
– Dar unde s-a dus?
– Cred ca undeva, in cer, dar sufletul lui ne mai viziteaza, fiindca ii e dor de noi.
– Cand ne viziteaza?
– Noaptea. Noi nu-l mai putem vedea, dar am gasit prin casa unele lucruri miscate din locul lor…
– Si eu am gasit mingea de ping-pong in alt loc.
– Da? Numai Albert putea sa faca una ca asta, fiindca stii bine cat de mult ii placea sa se joace cu mingea ta de ping-pong…