Edouard Boubat, A la Terrasse des Deux MagotsCafeneaua Deux Magots si St. Germain des Pres, cele doua dimensiuni opuse ale spiritului francez. Evul Mediu fata in fata cu Parisul laic de azi. Abatia romanica, severa, perfecta in austeritate – la inceput a fost Cuvantul – nu exista alt dumnezeu decat Dumnezeu – si Dumnezeu este in linistea nemiscarii – cauta tacerea pentru a-I auzi Cuvantul. Si peste drum, Deux Magots, le rendez-vous des philosophes.
Am fost acolo intr-o seara cu Mike, inginerul de sunet al lui Family Secrets, cateva scene ale filmului se turnau la Paris si eram acolo pentru o saptamana. Era acolo o librarie mare, La Hune, inghesuita ca un sandvis intre Deux Magots si Cafe de Flore, la etaj aveau o selectie uriasa de carti de arta si de arhitectura. Mike era pasionat de carti de arta si cauta un cadou pentru logodnica lui – ea absolvise o facultate de arte plastice in Italia si lucra acum in domeniu.
I-am vizitat odata la New York, locuiau intr-un apartament extrem de stramt pe undeva prin Brooklyn – am primit mai tarziu la Bucuresti fotografii de la nunta lor. Se mutasera intre timp la Los Angeles, el lucreaza acum la studiourile din Hollywod.
Mike isi facuse alegerea la La Hune, o carte despre Ozu. Aveam sa-l descopar pe Ozu mai tarziu, vazand filmele lui Hou Hsiao-Hsien. Pe vremea aceea nu stiam inca nimic de Ozu (si nici de Hou, de altfel). Era 1999, iar Cafe Silence, filmul lui Hou facut a la maniere de Yasujiro Ozu, avea sa vina de abia prin 2005.
Doua zile mai tarziu, Mike si cu mine descopeream in cimitirul din Montmartre mormantul lui Man Ray, iar Mike a inceput sa imi povesteasca despre Kiki, marea dragoste a lui Man Ray, si despre fotografiile facute de el, Lacrimile lui Kiki, boabe de margaritar, sau Le Violon d’Ingres. Pe piatra de pe mormantul lui cateva cuvinte, Unconcerned but not Indifferent.
Ozu a murit chiar in ziua in care implinea saizeci de ani. Prietenii tocmai venisera la spital sa il sarbatoreasca. Pe mormantul lui este doar o hieroglifa, NU, inseamna neant, nimic, niciunde, venim in viata de pe taramul lui Niciunde si ne intoarcem la sfarsit acolo, pe taramul lui Niciunde. Allan Granville, poetul beat new-yorkez, spunea am fost pe taramul lui Niciunde si am gasit Sensul Vietii.
Am fost intr-alta zi cu Mike intr-o cafenea mititica, i-am uitat numele. Aveam o senzatie ciudata, de vraja, parea ca versuri de-ale lui Eugene Guillevic pluteau prin aer,
Si am vazut atunci o umbra,
Era poate cea mai veche dintre obisnuitii cafenelei,
Si se lasa plimbata de soare, pe un crestet, apoi pe mana mea,
Si cand s-a inserat s-a retras, discreta.
Am in apartamentul meu din Bucuresti o litografie care infatiseaza cafeneaua aceea. Un dar de la Mike, ca amintire a saptamanii extraordinare petrecute in Paris.