Un nou scandal în Ministerul Educaţiei şi învăţământului.
O nouă piatră de poticnire pentru şubreda şi originala democraţie românească. Un ziarist oarecare reuşeşte, prin mijloace ilicite, să intre în posesia subiectelor de istorie de la examenul de capacitate. Ministrul Hărdău, acuzat de management defectuos şi incompetenţă se justifică aruncând pisica în ograda Primului ministru, după care anunţă demisia şefului Serviciului de Evaluare şi Examinare, Adrian Stoian, dar nu este de acord cu sancţionarea Secretarului de stat din MEC, Paloma Petrescu, considerând acest fapt ca pe un atac la propria persoană. În Parlament, PNL-ul, Primul ministru şi restul partidelor din echipa guvernamentală, inclusiv PSD-ul cer, la unison, demisia de onoare a ministrului în cauză, pe motiv că responsabilitatea scandalului provocat de incidentul cu subiectele de la examenul de capacitate „revine ministrului şi secretarului de stat pentru învăţământul preuniversitar”, în timp ce PD-ul se erijează într-un consecvent apărător al acestuia.
Nimic nou în politica românească, căci, vorba Ecclesiastului: „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare”. Sentimentul care se dagajă, însă, din tot acest calambur, burlesc pe alocuri, este că nu numai că nimic nu este nou dar, mai ales, că nimic nu este întâmplător din ceea ce se petrece în şi cu învăţământul românesc. După ce, nu mai departe de acum două săptămâni (5 iunie 2006), într-un material incendiar publicat de cotidianul ZIUA sub titlu „Caracatiţa Universitară”, au fost demascate, cu exemplicări şi nominalizări punctuale, compromiţătoarele sforării de culise şi putreziciunea care macină dinlăuntru învăţământul superior, a venit rândul preuniversitarilor să constate (pentru cei care nu ştiau deja) că nici la acest nivel lucrurile nu stau mult mai bine.
De fapt, drama pe care o parcurge în acest moment Educaţia de toate gradele în România, este o ilustrare perfectă a Răului care distruge cu premeditare, din interior, toate resorturile valorice şi morale capabile să ofere, într-un context favorabil, resursele însănătoşirii societăţii româneşti. Devine astfel, din ce în ce mai limpede faptul că, la fel cum temelia democraţiei autohtone a fost subminată constant după 1989 în speranţa unei prăbuşiri definitive, şi în cazul învăţământului, ca şi a celorlalte sectoare de care depinde sănătatea şi echilibrul social de altfel, s-a lucrat în vederea discreditării şi compromiterii oricărei idei de normalitate. Pentru că, aşa cum se prezintă el astăzi, învăţământul românesc este lipsit de orice perspectivă, şi sunt puţine şanse ca revigorarea şi apetitul pentru schimbare să prindă rădăcini pe un sol care este otrăvit de incompetenţa, managenentul catastrofal, teama organică de ceea ce este nou, repudierea spiritului de competitivitate, creativitate şi originalitate, în beneficiul obedienţei sârguincioase, a slugărniciei fără margini şi a apetitului pentru prostie şi compromis.
Pentru cine mai avea iluzii privind resursele învăţământului autohton de a contribui la dezvoltarea unui nou spirit şi a unor noi mentalităţi în ce priveşte minirea şi obiectivele unei Şcoli moderne în formarea noilor generaţii, a sosit momentul adevărului: un moment pe cât de trist pe atât de revelator, care demonstrează însă fără echivoc că, aşa cum a fost el conceput şi pus în aplicare, învăţământul este un proiect sortit, încă din faşă, să eşueze.
Ministrul Hărdău vorbeşte despre „breşa din sistem” ca despre un colac de salvare, fără să realizeze că adevărata „bresă” din sistem nu este incidentul care a făcut posibilă sustragerea subiectelor de la examenul de capacitate, ci „sistemul” însuşi, din care şi el face parte, precum şi faptul că oamenii care conduc în acest moment destinele Învăţământului românesc sunt lipsiţi de resursele, motivaţia şi viziunea necesară unei schimbări reale de paradigmă în acest domeniu.
Prof. univ. dr. Ioan B. Marcus