– Domnule doctor, am venit la dumneavoastră într-o chestiune confidenţială şi deosebit de îngrijorătoare pentru mine.
– Dragă domnule Pleşcoi, aşa vă cheamă… parcă; aşa scrie aici, pe fişa mea…
– Da domnule doctor, da; Pleşcoi mă numesc.
– La mine nu vin oameni fără motive serioase, confidenţiale şi îngrijorătoare. Oricât ar fi de dificile problemele lor domnule Pleşcoi, noi le abordăm extrem de serios şi agresiv şi le rezolvăm de cele mai multe ori. Pe unele, puţine, le ameliorăm doar. Celor mai multe le venim de hac!
Aşadar, cu ce vă pot fi de folos?
Cabinetul medicului psihiatru Vsevolod Sprânceană era amplasat la parterul vilei sale de pe strada Crângului, chiar la poalele dealului de la care aleea umbroasă îşi trăgea numele.
Adevărul este că nu prea multă lume îşi permitea să-l consulte pe doctorul Sprânceană. Cerea mult şi din această cauză doar familiile înstărite îl frecventau şi apelau la serviciile sale; dealtfel extrem de bine apreciate în cercurile „lumii bune”.
Doctorul Sprânceană avea un renume deosebit. Rezolvase câteva dintre cele mai complicate cazuri din marele oraş. Dintre cele mai recente, vindecarea tânărului care mânca gips şi var „ca să-şi repare peretele deteriorat al stomacului”, îl făcuse cunoscut chiar şi peste hotare.
– Domnule doctor, am aşa o poftă irepresibilă să mănânc oameni!
Tăcu preţ de un minut.
Vă văd mirat; poate nu mă credeţi dar să ştiţi că nu mint.
Sunt foarte îngrijorat în special de faptul că pofta mea nu se referă la o pornire pe care aş putea-o înţelege până la urma urmei: să-i tai şi să-i mănânc din bucăţi. Nu domnule doctor, nu! Mie îmi vine să-i mănânc aşa întregi, să-i muşc direct, ca pe nişte cremvurşti cruzi. Fără pâine, fără salată, fără nimic. Doar oameni întregi şi atât! Ei, ce ziceţi? Vi se pare normal?
Doctorul Sprânceană rămase într-adevăr mirat. În îndelungata sa carieră nu s-a mai confruntat cu un asemenea caz. Citise parcă pe undeva, cândva, ceva similar dar nu îşi mai amintea precis acum. Va consulta mai târziu manualele de specialitate şi revistele.
– Nu, domnule Pleşcoi, nici vorbă să fiu mirat! Mi se pare chiar explicabil. Dar spuneţi-mi vă rog, nu vi se pare că ar trebui prăjiţi sau iradiaţi, mă rog, într-un fel, înainte de a-i mânca? Totuşi,…. cruzi aşa?
– Nu domnule doctor, nici vorbă! Cruzi şi proaspeţi. Nici sare, nici usturoi, nici oţet, nimic! Natur!
– Ce să zic? Poate că aveţi dreptate. Oricum, cred că cel puţin nişte ceapă tot ar trebui să doriţi alături. Aşa mi s-ar părea mai potrivit, mai normal.
– Păi chiar asta e şi îngrijorarea mea majoră, domnule doctor. Cum, goi aşa? Din această cauză sunt de-a dreptul disperat, vă spun drept; şi am venit la dumneavoastră să mă ajutaţi.
– Da, da, vă cred; cum să nu? Înţeleg, da. Spuneţi-mi vă rog, când aţi observat că v-a apărut această dorinţă?
– Păi, să tot fie vre-o două luni, domnule doctor.
Aşa, uşoare tendinţe şi gânduri dubioase mi-au apărut mai de demult; de prin vara trecută dar nu îmi puteam imagina că o să ajung până aici!
Vă mărturisesc jenat că într-o criză, aseară, – fenomenul se înteţeşte, să ştiţi -, era gata-gata să mă reped la vecina de la apartamentul doisprezece.
Plinuţă, blondă, cu un ten sanguin, curat, abia m-am abţinut să nu o muşc, atât de mare foame mi se făcuse când am întâlnit-o pe scară. Norocul ei sau ghinionul meu, nu ştiu, a fost că a apărut administratorul blocului şi m-am scuzat faţă de ea că m-am împiedecat şi era să cad, de aia am prins-o de mână şi am tras-o spre mine.
„Bine domnule, dar aşa, ca un sălbatic?” mi-a ripostat tânăra.
Administratorul mi-a luat apărarea; ne cunoaştem de multă vreme şi astfel am scăpat uşor de gura ei. că face asta un scandal, de obicei….
Doctorul asculta îngândurat, nu spunea nimic; să nu-l perturbe pe pacient, pesemne, în mărturisirile sale atât de interesante!
– Dar,… spuneţi-mi vă rog domnule Pleşcoi, mai ţineţi minte, părinţii dumneavoastră sau fraţii, surorile, mă rog, au avut ei, careva, manifestări asemănătoare?
– Nu domnule doctor; nici vorbă! Toţi sunt normali din acest punct de vedere. Tata doar, în copilăria mea, ţin minte, a trebuit să taie o găină şi cum nu a găsit un cuţit la îndemână, a muşcat-o de gât şi nu a mai fost nevoie să folosească cuţitul. Parcă şi acum îl văd cum îi curgea sângele pe barbă; până pe piept, pe cămaşă.
Ei, dar asta s-a întâmplat cu vre-o patruzeci şi ceva de ani în urmă, prin anii cincizeci, parcă. Aveam vre-o opt-nouă ani, cred.
Mereu râdeam de el când ne aminteam. Mama l-a şi botezat „dihorul”. În familie aşa i-a rămas porecla.
– Da, da, înţeleg. S-ar putea ca şi acel episod să fi avut un efect; întârziat e drept, asupra psihicului dumneavoastră. Să fie vorba de o resuscitare atavică.
Dar spuneţi-mi vă rog domnule Pleşcoi, muşte nu vă vine să prindeţi, sau ţânţari, chiar şi atunci când aceştia lipsesc cu desăvârşire; iarna de exemplu?
– Nu domnule doctor. Asta nu! Singura pornire ciudată pe care o am, desigur în afară de pofta aceea grozavă de a mânca persoane, este că tot ce văd în jur, număr. Dacă trec pe lângă un gard, număr şipcile şi stâlpii; dacă merg pe un trotuar construit din dale, le număr. Dacă privesc un grup de ciori cocoţate pe sărmele de pe stâlpii electrici, le număr. Aşa număram pe vremuri tablourile şi steagurile din mulţime la demonstraţiile de întâi mai sau de 23 august; toate. Nimic nu-mi scapă.
Apropo, ştiţi câte diplome aveţi atîrnate pe perete în sala de aşteptare aici, la cabinet?
– Nu, nu ştiu exact.
– Douăsprezece. Iar în vaza din colţ sunt opt garoafe.
– Ce spui domnule? Chiar aşa? Sunteţi grozav într-adevăr, nu am ce zice.
În ce priveşte obsesia dumneavoastră domnule Pleşcoi, că obsesie este, m-am lămurit. O vom rezolva. Va trebui să mai stăm mult de vorbă, să analizăm profund toate aspectele, pentru a-i veni de hac. Deocamdată o să vă administrez o injecţie şi vă voi face şi o prescripţie pentru medicamentele cele mai potrivite. Medicina dispune acum de un arsenal bogat de mijloace pentru a lupta cu obsesiile de toate felurile. Sunt convins că în câteva luni afecţiunea dumneavoastră va deveni doar o amintire. Dezagreabilă desigur, dar o amintire, doar!
– Vă mulţumesc domnule doctor; vă mulţumesc. Vreau doar să mai adaug că aveţi pe masa de lucru cinci nasturi mici din sticlă albastră. Mai ţineţi minte de unde îi aveţi?
Doctorul îl privi mirat. Parcă ar fi şi tresărit puţin; apoi a început să zâmbească, superior.
– Ăsta da spirit de observaţie şi o adevărată obsesie contabilă. Drept să vă spun, nu mai ţin minte de unde îi am. I-o fi lăsat cineva, nu ştiu.
– Să vă spun tot eu atunci, domnule doctor. Cei cinci nasturi din sticlă albastră provin de pe rochiţa fetiţei Constanţa Hosu care a fost ucisă cu trei ani în urmă de un autor încă necunoscut.
Sprânceană rămase cu ochii mari, goi parcă şi o străfulgerare îi străbătu o clipă.
– Ce spui domnule? Habar nu am de unde şi cum au ajuns aici, pe masa mea. Nu ştiu, nu îmi mai amintesc. De accidentul acela tragic îmi aduc aminte, cum să nu. Nu mai reţin detaliile, însă.
– Păi, vă spun eu câteva dintre ele, domnule doctor. Apropo de obsesia mea contabilă. Rochiţa a avut opt nasturi. Poliţia a găsit trei dintre ei în pachetele în care au fost găsite părţi din corpul ciopârţit al nefericitei copile, în trei locuri diferite de pe raza judeţului. Pe cei cinci nasturi lipsă îi caută poliţia de trei ani, fără succes. Acest amănunt aparent nesemnificativ nu a fost menţionat prin presă. Nimeni nu l-a băgat în seamă. Până azi, doar.
– Formidabil, domnule Pleşcoi! Haideţi să o întrebăm pe asistentă sau pe fetele de la ghişeul de primire. Poate ştiu ele ceva. Eu, vă repet, habar nu am!
– Nu cred că este nevoie, domnule doctor. Sunt sigur că fetele nu cunosc nimic în legătură cu aceşti nasturi. Vreau să vă mai adaug un amănunt care nici el nu a apărut în presă şi nici în comunicatele emise de poliţie la vremea respectivă: odiosul criminal muşcase din bucăţile găsite de poliţie.
– Da, parcă de acest aspect îmi amintesc ceva, acum.
– Da? Foarte bine. vă mai adaug eu un alt detaliu semnificativ: în nebunia lui, canibalul îşi asortase ospăţul cu ceapă. Urme de foi de ceapă s-au găsit atât pe resturile anatomice cât şi pe urmele lăsate de dinţii făptaşului în ţesuturile mutilate.
– Ceapă, da? Ei, într-adevăr, asta nu am ştiut-o! Ce chestie, domnule!
Dan David, Los Angeles, iunie-15-2006.