Parcurg un timp ce-l credeam pierdut. Îl îmbrăţişez mergând în picioare şi-l privesc acolo către înalt, văzându-l un suflet bun în braţele strânse-n ploaia de lacrimi a iubirii.
Fiecare picătură pleca, o alta rămânea să meargă, tot mai departe. Din adâncuri, o ploaie de lacrimi m-a cutremurat şi, abia atunci am înţeles ce înseamnă iubirea. Iubirea de acolo din paradis, din înaltul sufletelor ce, doar pentru singulare momente, se despart pentru a deveni mai puternice.
Era ca un soare blând şi din puritatea trăirii de „sânge din sânge” se vedea zborul de aduceri aminte. O pasăre zbura către cuibul dorit, o alta încerca să înţeleagă sensul dorinţei.
S-a născut atunci – acolo, chiar înţelesul iubirii şi preţuirea pentru ce va să fie acum – aici, mâine – acolo, pretutindeni – împreună.
