Privesc cu ochii minţii şi sufletului aduceri aminte dintr-un timp aievea, ce pare a fi al meu. Şi, chiar este!
Adun fărâme din anii ce mi-au marcat existenţa şi abia acum, datorită înţelesului numit „o singură viaţă”, încep să preţuiesc întregul. Cum poate fi definit el – întregul? Simplu, poate mai simplu decât am crezut şi sperat în tot ce înseamnă – eu, ca făcând parte din propria-mi existenţă în micul univers al adierii din mine – secunda timpului.
Îmi împreunez mâinile într-o rugă către punctul de sprijin al trupului ce şi-a găsit sufletul într-o respiraţie sacadată a celeilalte jumătăţi.
O atingere a şuviţelor răzleţe caută cu degetele un destin dăruit dansului, încă neinventat şi nedansat, de sufletele pereche. Notele muzicale din ritmul inimilor se aşează pe portativul destinului, într-o melodie ce acum este cunoscută de trăirea lor.
Acordul este perfect, iar armonia face ca întregul să preţuiască timpul, inestimabilul neegal al meu.
