Demult, tare demult, la începuturile omenirii, trăiau undeva doi fraţi.
Cel mai mic, Abel, era păstor.
Pajiştile ondulate se răsfăţau sub cer, oile păşteau, câinele păzea, iar ciobănelul cânta din fluier cu gândul la-nsurătoare…
Cain, fratele mai mare, era agricultor.
Trudea pe pământul uscat şi plin de pălămidă, săpa, semăna, uda recolta, iar toamna îi dăruia Tatălui cei mai frumoşi dovleci.
Dar Tatăl respingea cu mânie ofranda şi-l blestema.
În schimb, îl bucurau aromele fripturii de miel, iar peAbel îl tinea la dreapta Lui.
Îngrozit şi umilit, Cain a hotărât să-şi ucidă fratele.
O mioriţă năzdrăvană i-a spus păstorului că se află in pericol de moarte şi l-a sfătuit să ia măsuri imediate.
Dar ciobănelul a fost atât de fascinat de ideea lirică a contopirii morţii cu nunta, încât a început să cânte mai frumos ca niciodată.
Când a fost ucis, tocmai găsise rimele potrivite pentru a exprima veşnicia naturii.
N-a mai apucat să strige: Eli, Eli, lama sabahtani?
Ucigaşul a şters sângele de pe topor, a luat oile şi s-a strămutat departe, la răsărit de Eden.
A muncit din greu, a vândut dovleci şi oi, a modernizat agricultura.
A inventat maşini de tot felul, a adunat bani în bănci, a investit în afaceri.
Cu timpul, amintirea Tatălui s-a estompat.
Uneori îl consideră autorul moral al faptei sale şi asta îl revoltă.
Alteori îi apare ca un binefăcător atotputernic şi se pleacă în faţa Lui.
În adâncul fiinţei sale păstrează totuşi o teamă difuză, o nelinişte pe care nu şi-o poate explica.
De mii de ani, mitul acesta tulbură omenirea.
Unii insomniaci afirmă că bătrânul îl iubea mai mult pe Cain în care vedea forţă, iniţiativă şi curaj, în timp ce pe Abel, un nevolnic, l-a hărăzit morţii cu bună ştiinţă. Reacţia Tatălui faţă de ofranda lui Cain fiind atât de brutală şi contrară oricărei logici omeneşti, a determinat un răspuns pe măsură.
Totul, adaugă ei, aduce a plan de-a dreptul diabolic.
Alţii observă că e vorba de o crimă clară, înfăptuită cu sânge rece, o crimă de care Tatăl nu se face cu nimic vinovat, fiindcă fiul ştia că păcatul pândeşte la uşă, dar n-a ales să-l stăpânească.
Alegerea este îngrădită, spun pesimiştii, alegerea nu este la îndemâna oricui, iar Binele şi Răul îşi amestecă apele în fel şi chip.
Această crimă, susţin pragmaticii, a fost momentul crucial al evoluţiei omenirii şi stă la temelia progresului nostru în toate domeniile.
A fost crima nambăr uan!
Etc.
Din timpurile biblice, până în zilele noastre, umbra mitului fratricid se întinde pretutindeni, prin munţi şi livezi, prin câmpiile verzi…
Şi tot de atunci, oiţei buimace gura nu-i mai tace…