Moartea
Şi s-a întins. Şi-a întins mâinile ca o icoană prigonită din Sfântul Altar şi s-a lăsat pe pământ ca un fluture fără de aripi. Să zboare? Încotro? Cu ce? Simţea că sângele încă îi mai circulă prin venele ce se zbăteau să scape de durere. Durerea nimicitoare ca o bardă ce-a tăiat din propriul gând aducându-i suferinţa trupească.
Văzu cum zilele trec şi trec. Erau zilele trecute ce mai trecuseră odată, demult, undeva în copilăria sa. Fusese om, apoi gând, apoi doar suflet, şi în cele din urmă ajunsese la cea dintâi fază. Şi toate acele amintiri îi treceau prin faţa ochilor ca un film ce se derula tot mai repede într-o grabă inumană. Dar gândurile, gândurile îl făceau să uite de durere. Să uite de „aripa” frântă, de „ zborul” alunecos. Se opri atunci când îşi văzu copila cu părul bălai râzând către soare. Se opri atunci când îşi văzu pruncul râzând de fericire şi durerea părea să dispară pentru totdeuna. Îl aştepta acolo, acolo departe într-o lume fără înţeles sau sens iar el, el se ducea râzând fericit.
Nu mai era durere.
Nu mai era suferinţă.
Nu mai era nimic.
Doar fericirea chipului bălai. Atât rămăsese în întreaga lume. Copila râzându-i de dincolo de nori.
Dispăru.
Totul dispăru şi rămase durerea.
Deschise ochii precum un animal rănit. Doar crengi ce se împreunau într-un joc mistic lăsând soarele să pătrundă printe ele şi creând unde de lumină gălbuie, roşiatică, verzuie. Palmele i se descleştară din strânsoare iar ochii i se opintiră printre crengi, departe. Acolo era cerul. Albastru. Alb. Negru. Totul era al lui. Tot universul. Iar norii se prindeau în jocuri de lumini ce le trimeteau printre crengile încolăcite asemeni unor braţe în rugăciune.
Durerea.
Nimic.