ACUM.TV

In încăperea care era puţin mai mare decât o debara, s-a lăsat întunericul-compact,
rece-întărindu-mi senzaţia de cavou şi de moarte iminentă… Vântul sufla în rafale, neprietenos, malefic, făcând să se mişte ferestrele caselor, acoperişurile, sticlele şi cutiile de conserve lăsate la întâmplare pe străzi…
– Ce întuneric e, şi ce frig, şi bate şi vântul… o noapte câinească, Sfinte Dumnezeule!… Mi-a îngheţat inima de frică… Si ce senzaţie ciudată am: parcă nu mai am corp, parcă sunt doar voce si aer…
– Hai, pastrează-ţi calmul!
– Tu esti calm?!
– Da…
– Atunci, păstrează-l si pe al meu…
– Incă mai poţi glu…mi…
– Se aude ceva la uşă…
– E, se aude, ţi se pare.
– Nu, nu mi se pare, ascultă…
– Da, parcă…
– Să nu deschizi! Doamne, ce întuneric e! Camera asta nu are nici o fereastră, e sinistru, parcă am fi într-un cavou. O mai fi cineva în casa asta?!
– Cred că nişte lituani… Ai dreptate, se aude ceva la uşă…
– Să nu deschizi!! Mai ştii unde e întrerupătorul?
– Nu, dar e uşor de găsit, nu sunt decât cinci metri pătraţi în jurul nostru… Am găsit!
– Pe lumină e şi mai dezolant… Două geamantane şi o pungă cu pâine şi apă?!… Asta e tot ce a mai rămas din toată casa noastră, din toată viaţa noastră!… Tot ce am avut şi am sperat şi am trăit a încăput în două geamantane si o sticlă cu apă?
– Acum nu începe să plângi, nu reuşeşti…
– Crezi că e adevărat ce ni se întâmplă, crezi că suntem reali!? Spune-mi că nu,
spune-mi că nu e adevărat! Si Victor, ne despart de el cinci mii de kilometri… Si când am să-l mai vad? Am să-l mai văd? E doar un vis urât, nu-i aşa? Nu poate să ni se întâmple nouă asta! Cu ce am greşit? Cu-ce-am-greşit?…
– Nu mai plânge, încearcă să te calmezi, a fost greu pană am ajuns aici… de-acum încolo o să fie… şi mai greu…
– Aşa mă încurajezi tu?
– !…
– Si ai văzut că am intrat într-un cuib de hoţi, că suntem într-o cloacă? Ala căruia îi spuneau Puriu a facut puşcărie prin Italia, celălalt care conducea maşina beat mort a stat închis vreo patru ani în Turcia şi toţi trăiesc numai din furat şi umblă cu maşini furate… Nu ştiu ce o să se aleagă de noi. In ce am intrat? A, nu, e greşit spus, în ce am intrat ştiu, ce nu ştiu e dacă vom mai putea ieşi…
– !…
– Si cu toate astea mi-e somn… Am picioarele umflate ca nişte butuci…Si cum o să dormim?
– Eh! Pui prea multe întrebări şi ai devenit dintr-o dată foarte pesimistă. Acum trei zile, când ai plecat, altfel vorbeai; parcă îl apucasei pe Dumnezeu de picior… Acum ce faci, îi dai drumul?
– Si cum o să dormim?! Patul ăsta e de o singură persoană… de o sin-gu-ră
per-soa-nă…Si nu m-am spălat de trei zile şi în casa asta e frig şi nici nu ştiu unde e baia… nu ştiu ce e dincolo de camera asta… de cavoul ăsta…
– Stii ceva? Acum patru ore, nici nu ştiai dacă în noaptea asta vei dormi sub un acoperiş sau sub cerul liber, pe malul râului, că tot suntem în noiembrie…Stii poezia aia a lui Păunescu „să ne iubim pe muchie de cuţit”? E, dă frău liber imaginaţiei tale poetice!
Noaptea a trecut repede, în ciuda faptului „că nu îmi găseam locul”. In liniştea care s-a lăsat mi-am putut da seama că acel „cineva” care se auzea la uşă era un câine înfrigurat care căuta adăpost. Am vrut să mă ridic şi să-i deschid, dar somnul a venit pe neaşteptate. Când încă eram aşa, între veghe şi somn, s-a auzit un zgomot puternic; o uşa s-a trântit lăsând în urmă un ecou ca de pivniţă, făcând să se zguduie pereţii şi să-mi tremure inima de frică, de parca ar fi fost uşa Iadului…
Ne-am trezit devreme. Un fir de lumină pătrundea timid pe sub uşă. Undeva era o fereastră… Am deschis ochii şi într-o clipă i-am închis la loc. Si nu ştiam dacă să-i deschid din nou sau să rămân aşa într-o nedumerire letargică tot restul vieţii mele…
Imaginea era dezolantă…Două geamantane ravăşite, un coltuc de pâine uscată şi o sticlă cu apă… Asta era tot ce mai rămăsese?!…Pe lumină, mizeria în care ne zbăteam căpăta contur, căpăta realitate. Tot ce ni se întampla era adevărat, era a-de-vă-rat. Mă simteam ca paralizată de durere, neputintă, disperare şi, mai presus de toate, de furie. Eram pe pământ străin, printre oameni străini, eram străini…Trebuia să accept şi să mentalizez acest lucru…Aşa că, am deschis ochii, am strâns din dinţi şi am privit împrejur cu aceeaşi durere şi încleştare cu care un condamnat îşi rupe haina si asteaptă să fie biciuit. Am deschis ochii şi am privit împrejur: era o încăpere ca o celulă, cu un pat de campanie lipit de perete şi un scaun pe jumatate rupt…Era o încăpere neobişnuit de înaltă şi în tavan avea un mic gemuleţ care dădea în pod. M-am cutremurat ca si cum
s-ar fi rupt ceva din mine şi mi-am spus: „poate că ăsta este preţul pe care trebuie să-l plătim ca să fim liberi… şi promit că vom fi liberi”.
– Mă dor toate oasele, nici nu pot să mă mişc. Vreau să mă spăl… Fie ce-o fi, am să ies. Am să văd cine e pe aici şi am să întreb unde e baia…
– Da, şi cum ai să-i întrebi? In lituană sau în spaniolă? Cum le ştii la fel de bine pe anâmândouă…
– Si atunci, cum o să ne înţelegem cu oamenii ăstia, cum o să ne descurcăm dacă nu ştim…
– Credeam că ai uitat să pui întrebări…
– Dă-mi dicţionarul să văd cum se spune la baie…
– Aşa da…Decât să pui înterbări, mai bine să găseşti soluţii…
– Taci şi sapă!….
– Si!? Cum o să găsesc dicţionarul printre toate lucrurile astea?…
– O să fac pe mine…Tu caută, dar îmi aduc aminte că, în barul în care am băut o cafea, scria pe o uşă „aseo”, asta e. Spun „ aseo” şi gata! Deocamdată să ştim cuvinte şi după aia, învătăm noi…
Eram destul de alterată în felul meu de a fi, a gândi şi a acţiona: oboseala celor trei zile de mers cu autobuzul, impactul cu „Puriu si gaşca lui”, debaraua în care ne chinuisem să dormim şi care ţinea loc de camera noastră, neputinţa de a vorbi în spaniolă, absenţa familiei, a locurilor şi a lucrurilor printre care eram obişnuiţi să trăim, toate la un loc şi fiecare în parte mă făceau să fiu irascibilă şi neîncrezătoare. Imi era teamă de ceea ce am să găsesc dincolo de acea încăpere. Teama nu era nejustificată, presimţirile s-au adeverit. Am apăsat pe clanţă şi am ieşit… Dincolo de debaraua în care stăteam noi era un hol micuţ cu un cuier de lemn vechi, pe care stăteau agăţate două şepci prăfuite şi două cămăşi de iarnă ponosite, murdare, păstrând resturi de frunze uscate. In dreptul cămăşilor, aruncate la întâmplare pe ciment, două perechi de bocanci plini de noroi şi două coşuri împletite cu două toarte fiecare, semn că cineva muncea în casa aia. Holul dădea într-o sufragerie mică, dar luminoasă cu o masă veche de lemn, de piciorul căreia se sprijinea o pungă ruptă cu portocale abia culese. Două scaune vechi, rupte şi ele, o canapea decolorată şi o fereastră prăfuită prin care abia se distingea dacă e ziuă sau noapte, era tot ce oferea camera în care tocmai intram…Lângă fereastră, un lighean cu apă de ploaie stătută, iar deasupra, pe tavan, doua pete mari, galbui şi diforme: plouase!
Cand încă priveam nedumerită lucrurile din jurul meu, încercând să ghicesc care dintre cele trei uşi dă în camera de baie, se deschide uşa din faţa mea – care dădea în bucatarie – şi apare un bărbat mic de statură, şaten, puţin chel, ochi albaştri şi mici, îmbrăcat în haine de lucru – adidaşi fără şireturi, blue-jeans super uzaţi, două cămăşi puse una peste alta, una albastră şi alta în carouri, lăsând să se vadă un pulover pe gât verde închis:
– Hola!
– Hola! „Cum mă voi întelege cu el?”
– Yo me llamo Juan, tu como te llamo? Tu hablar español?
– Iîî…
– Yo Juan, tu ?
– A…yo Nuşa…yo aseo, toalet…
– Bien, bien, aqui hay baño…
– Gracias Juan!
Inainte de a intra în baie, am privit pe fereastra fumurie, cu geamul împarţit în patru geamuri mai mici, peisajul absolut inedit pentru cineva care abia atunci venise: o zi minunată de noiembrie, soare, cer albastru, palmieri ce se unduiau la adierea vântului care doar se intuia, o casa cu ziduri albe şi cu obloane de lemn bine închise şi un câine de rasă, bine îngrijit, deşi casa părea fără stăpân, erau singurele semne de civilizaţie la poalele acelui munte stâncos care se înălţa nu departe de casa în care lociam. Un peisaj total diferit de cel cu care eram obişnuită de mai bine de patruzeci de ani şi, care, dincolo de noutatea cu care mă surprindea, era de-a dreptul foarte primitor, relaxant, intim. A fost ca o revelaţie, ca o uşurare, ca o regăsire a propriului eu: „Sunt în Spania! Acolo unde am dorit să fiu, unde am luptat să ajung şi sunt fericită. Sunt fericită?! Sunt liberă?!”
Am intrat în baie, am deschis geamul mic, prăfuit, de lemn putred şi care scârţâia şi am privit încă o dată afară; am inspirat adânc aerul rece al dimineţii şi, nu ştiu de ce, am surâs…M-am privit în oglindă: eram eu, realmente eu, într-o casă străină, printre oameni străini, şi realmente în Spania şi gândul mă reconforta, mă simteam chiar bine, fără motiv şi chiar sigură pe mine. „ Am să învăţ să vorbresc spaniolă, ce mare lucru! Si am să fac orice ca să mă descurc…Orice??!” Am privit din nou pe fereastră, am respirat adânc şi am savurat albastrul intens al cerului, raza jucăuşă de soare pe frunzele palmierilor, pe coma muntelui, pe acoperişul drept al casei albe, mi-am umplut plămânii de aerul rece al acelei minunate dimineţi de noiembrie mediteranean şi am închis ochii…
Am oftat adânc şi am rămas aşa câteva clipe… Câteva clipe??! Mi-au trecut prin faţa ochilor frânturi de imagini, locuri, gesturi, persoane de care tocmai mă despărţisem. Cu cateva ore în urmă eram încă acasă… Aveam proaspată în minte imaginea lui Victor în seara în care am plecat, tăcut, trist, cu faţa albă ca varul şi abţinându-se să nu plângă, iar mama, uitând parcă şi ea să mai vorbească, rămăsese nemişcată pe margina şoselei, fluturând fără sens o batistă, ca în dramele adevarate. Lacrimile mi se înnodau în barbă, nu mai vedeam nimic, nu mai simteam nimic…
„-Nu mai privi înapoi, priveşte înainte.” „-Si înainte ce vezi?”
Taxiul a pornit hotărât la drum, i-am pierdut…„-Unde vă duc?”„-La gară.”
Era o noapte friguroasă de noiembrie, se pregatea să ningă. Sărbatoarea Crăciunului plutea misterios în aer… Ghirlande luminoase pe strazi, vitrine împodobite, zgomot de pocnitori undeva în depărtare… o noapte bucureşteană de noiembrie 2000… O noapte obişnuită.
„Dacă va ninge la noapte, ascultă, iubite, ce-ţi spun,
Pe străzi am să alerg fericită, fulg langă fulg să adun…
„-Ce faci?” „-Scriu ceva…”
Si-am să înalţ din zăpadă, castele, din ţurţuri,
Turnuri suple spre cer…
Si-am să-mi ascund visele în ele,
„-Am ajuns…”
Conserve de vise pentru zilele în care am să disper…”
„Unde am citit eu că suferinţa îl face pe om mai bun, mai puternic… mai înţelept? De ce fericirea nu are aceeasi forţă?…De ce durerea te face bun si fericirea te face insensibil?…”
„- Mami, tati unde plecaţi? ” „ Fane, aurolacul ( cerşetorul )! Cum o fi apărut la gară tocmai acum? E ora la care se retrăgea la reşedinţa lui subterană, cu prietenii lui, cu şobolanii lui!”
„- Mami, tati unde plecaţi? ” „ Si ce zdrenţeros e! Si ce urât miroase…Bietul Fane, nu i-a mai adus nimeni haine de schimb”
„- Stai, încă nu ne urcăm în autobuz, aşează-te aici, la masa asta. Ti-e foame ?”
„- Ihî!…”

– Mai eşti acolo?
– Daaa…
– Credeam că ai căzut înăuntru…stai aici de ore…şi nu uita că nu eşti la tine acasă. Hai odată!
– Ieees…
Deschizând uşa de la baie, am dat nas în nas cu Joan, care voia să intre sau să privească pe fereastră şi, cum nici el nu ştia prea bine, mă salută din nou:
– Hola!
– Hola!
– Tu quieres ver casa, mira: aqui, habitacion, aqui otra, aqui cocina, comer aqui…
– OK, Juan, gracias!
– Tu no hablar español?
– No…
– No pasa nada, poco a poco…
– Hm!
– Yo voy a trabajar ahora, tu, como en tu casa, adios!
– Adios…
M-am îndrepta cu paşi grăbiţi şi nervoşi spre „habitacion”, gata să explodez de mânie.
– Nu am înţeles decât trei cuvinte din tot ce a spus piticul ăsta, sunt plină de nervi, nu îmi place casa asta, nu ştiu să vorbesc şi mi-e foame. Ce mâncăm? Imi spui şi mie ce mâncăm? Dă-mi dicţionarul, pe toţi dracii!
– Dicţionarul nu se mănâncă…Stai aşa, ai o oglindă la îndemână?
– O oglindă? La ce îţi trebuie acum o oglindă?
– Ca să vezi cum scoţi flăcări pe nări.
– Dau cu dictionarul după tine…
– Mai bine hai să ieşim de aici! Hai să luăm o gură de aer si să vedem dacă putem cumpăra ceva de mâncare.
– Bate cineva la usă, mă duc să vad.
– Sunt eu, Puriu, deschideţi!
– Deschide tu, Nicu!
Puriu, un bărbat la vreo 50 de ani, înalt, bine făcut, şaten, ochi căprui şi vicleni, faţa uşor brăzdată de trecerea timpului, se arătă surâzător în uşă. Avea aerul unui om trecut prin viaţă; un om care ştie tot şi care nu are teamă de nimic.Tipul hoţului expert si al bărbatului gentil – escrocul clasic.
– Ce faceti măi, oameni buni? Cum aţi dormit? Ce face doamna? Doamnă, unde eşti?
– In habitacion.
– In habitacion, ne-am dat dracu’! Abia am venit de-o zi şi vorbim în spaniolă!
Văzându-mă ieşind, făcu un gest de gentileţe şi mă fixă drept în ochi:
– Săru’mâna, doamnă! Pun pariu, că nu ştii unde am fost aseară.
– Nu ştiu.
Nemulţumit de răspunsul meu foarte sec, şi de faptul că nu i-am acordat atenţia cuvenită, – tocmai lui, care ne luase de pe drumuri şi ne oferise un adăpost-, se sprijini de tocul uşii de la intrare -era cât uşa- şi îmi aruncă o privire fulgerătoare:
– Si nu eşti curioasă?
Mă fixă din nou, cu aceeaşi privire scrutătoare, şi, fără să piardă o clipă surâsul viclean de pe buze, lăsă să se vadă lama unui cutiţ, neobişnuit de mare, pe care îl juca tacticos în palmă. Am făcut un pas înapoi şocată, şi fară să pierd prezenţa de spirit, am arborat un zambet senin, disimulând teama care mă cuprinsese şi am răspuns la fel de sec:
– Nu!
– Joci tare, eu cred că ar trebui să te intereseze, mai ales că am o surpriză pentru voi.
– Alta?
– Nu eşti proastă, joci tare, aşa îmi plac mie femeile…
Fără să lase loc de refuz, continuă pe un ton impunător:
– Hai, luaţi ceva pe voi şi veniţi cu mine, v-am zis, am o surpriză pentru voi…
Lăsând uşa de la intrare deschisă, se îndreptă cu paşi lenţi spre bucătărie:
– Cuţitul ăsta e al lituanilor, mi-a trebuit aseară. Il las aici, în bucătărie…Hai, sunteţi gata?
– Inainte de a merge cu tine vreau să iau ceva de mâncare…
– Bine, lasă, deocamdată faceţi ce vă spun.
Volens, nolens, am coborât în grabă scările şi l-am urmat în tăcere pe Puriu care, se vede, avea veleităţi de boss. Deşi mă neliniştea surpriza pe care o avea pentru noi şi faptul că folosise noaptea trecută un cuţit, neobişnuit de mare şi care era al lituanilor, nu am putut să nu mă bucur de soarele de afară, de albastrul intens al cerului, nu am putut să nu visez…
„Ce soare e!…Ce toama e!…Ce strazi înguste!…Si casele cu acoperisurile drepte…
Ce soare e!
Si câtă vară s-a strecurat
In sânul tău molatic,
Aş vrea să te ating”
– La ce te gândeşti, Doamnă?! La ziua de ieri? Ha, ha ha!
„ Nu-i răspund…am şi uitat la ce mă gândeam, nesuferit mai e!…
Dar sunt apatic
Si îmi fumez tigara în tăcere…
Ce vara e!
Si tu…”
– Am ajuns!
„ Iarăşi am ajuns…
Si tu ai trup de miere
Si ochii tăi sunt două chihlimbare,
Aş vrea să mai rămân,
Dar viscolul din mine m-a răscolit
Si s-a făcut răcoare
Si-a început să ningă
Inspre soare…
…dacă aş putea s-o scriu, să nu uit…”
Nu am văzut exact pe unde am mers pe străduţele acelea înguste, cu casele albe, aproape egale dar ştiu că m-am trezit în faţa unei uşi solide de fier verde închis, diferită de toate celelalte care erau de lemn. Puriu a deschis ca la el acasă, am intrat în hol, am aruncat o privire împrejur şi am rămas ca de piatră: „nu se poate, pentru Dumnezeu, ceea ce văd pe jos sunt pete mari de sânge… tot holul e mânjit, parcă au târât pe cineva…” Am făcut un gest violent de refuz : „nu vreau să merg mai departe”, m-am întors spre Nicu şi l-am smucit cu putere:
– Hai să ieşim!
– Unde pleci, Doamnă, ha, ha, ha!
– Hai să ieşim!!!
– Hai!
– Unde pleci mă, Doamnă?? Stai, nu e ce crezi…
Indreptându-mă cu paşi grăbiţi spre uşă, i-am răspuns peste umăr:
– Ce cred şi ce nu e?
In egală măsură, el evita să-mi răspundă şi eu să mă explic, în situaţia fără precedent si fără scăpare, care se crease atunci.
Se apropie de noi cu paşi hotărâţi, împiedicăndu-ne să ieşim…Propti mâna în tocul uşii, apoi, vorbind răspicat şi privindu-ne pe sub sprâncene, continuă:
– Nu e ce crezi…Azi-noapte am fost la furat, am taiat un porc… Nu am avut timp să strângem…
– Ce spui?! Că aţi furat un porc?! Aşa, sub nasul vecinilor??? Si dacă vă treziţi cu poliţia la uşă?
– Hai, Doamnă, ca deja mă plictiseşti! Abia ai venit de o zi şi ai început să ne dai lectii. Stiam eu că…V-am luat de pe drum, ca pe nişte…, v-am luat de pe drum şi acu’, când trebuie să ne daţi o mână de ajutor, ne întoarceţi spatele…Bine a zis cine a zis că facerea de bine…
– Ce ai spus? Ia sa vedem cat îţi datorez pentru binele pe care ni l-ai facut?
– N-ai tu bani să plăteşti…Băi , omule, da afurisită femeie mai ai!
– ?!
– Adică ce ai vrea? Să ne facem părtaşi la hoţiile voastre? Asta ţi-a fost scopul când ne-ai luat de pe drum?
– Da voi la ce aţi venit?
Ne privi badjocoritor câteva minute, apoi continuă:
– Aţi venit să munciţi?! Ha, ha, ha…Aţi venit să munciţi, repetă încet, ca pentru sine, frecandu-şi mâinile a mulţumire. Si aşa e bine. Si unde vreţi să munciţi? Văd că Doamna are mâinile cam fine, şi parcă şi tu… Da voi ce învârteaţi înainte de a veni aici?
– Ascultă, pui prea multe întrebări pentru o primă întrevedere şi în clipa asta chiar vreau să ies de aici…
– Hm, si unde ai să te duci? Stii să vorbeşti? Cunoşti pe cineva? Stii un alt loc unde ai putea să dormi la noapte?! Ai bani?!
Am simtit că mi se urcă sângele în cap de mânie şi de neputinţă…Răspunsul categoric la toate întebările puse de Puriu, era, nu!
– E?! N-aud!
– Hm! Joci tare, Puriule, n-am ce zice…
„Să mă fac frate cu dracul până trec puntea? Si dacă nu e nici o punte? Si dacă puntea duce în infern? Alt infern?”
„Mai bine plec…”
Incercând să ies, am simţit că cineva îmi opune rezistentă de partea cealaltă a uşii. Pentru o secundă am avut senzaţia de prizonierat… de neputintă, de sufocare…
– Deschide, Puriule, sunt eu, „Soarece”!
Iau mâna de pe clanţă şi uşa se deschide:
– A, Marius! Nu ştiam că te mai cheamă şi Soarece…
– Aşa mă ştiu băieţii p-aici, după poreclă, nu-mi spune nimeni pe nume…Ce faceţi Doamnă? Aţi venit pe la noi?…Eu am fost să cumpăr nişte mirodenii să facem ceva sarmale, friptură, că aşa a zis Puriu: du-te bă, tu, şi cumpără ce trebuie, că vine Doamna sa ne facă de mâncare…Si ce faceţi, de ce sunteţi la uşă? Vreţi să plecaţi? Fără să aştepte răspunsul, continuă:
– A, că era să uit: cănd am fost la tiendă, m-am întălnit cu Vicente, proprietaru’, venea spre noi…Dacă intră ăsta aici, ne-am dat dracu’, în stradă ne dă pe toţi! Ajutaţi-ne Doamnă, şi pe noi, să strângem astea de pe-aici… Si, dacă vine moşu, îi spunem că avem invitaţi, y tal y cual , vă prezentăm pe dumneavoastră şi-l aburim, să uite de ce a venit…
– Aşa credeţi voi?…
Continuă fără să mă ia în seamă:
– Doamnă, ne vedeţi pe noi aşa urâţi, da’ suntem băieţi buni…Si nu vrem Doamnă să vă facem rău, de ce să vă facem rău, noi nu vrem…
Marius, un tinerel simpatic, nu prea înalt, ochi albaştri, păr şaten tuns scurt, bine făcut, pe lângă faptul că avea vorba mieroasă, era şi isteţ şi părea să fie sincer …
Intre timp, uşa de la salon se deschise şi apăru un tânăr subţirel, ’năltuţ, bruneţel şi foarte neras. Purta pe cap, bine tras pe urechi, un fes tricotat negru-decolorat. Era Dori.
– Mariuse, auzi ( era singurul care îi spunea pe nume ), ce facem mă, cu carnea aia că se strică? A, avem musafiri! Săru’mâna Doamnă, Dori… Apoi, îndreptându-se spre Nicu: să trăiţi!
– Nicu!
Marius, care deja începuse să strângă de pe jos nişte ziare împrăştiate, se făcu că nu-l aude şi mi se adresă insistent:
– Haideţi Doamnă, nu ne lăsaţi! Daţi-ne o mână de ajutor! Vă explicăm noi pe urmă cum vine treaba, cum se trăieşte pe-aici. Vă înteleg că sunteţi speriată, da’ nu-i aşa cum credeţi, vă spunem noi…
M-am uitat în stânga şi-n dreapta şi nu ştiu cum m-am hotărât dintr-o dată să-i ajut şi
m-am trezit dând ordine:
– Ia, hai! Tu, strânge mizeriile astea de pe masă, tu adu un prosop si şterge uşa şi tu, adresându-mă lui Dori, adu-mi mopa de şters pe jos…
Cum Dori rămăsese puţin nedumerit, numai ce se aude vocea lui Puriu:
– N-auzişi, mă, ce spuse Doamna? Adu mopa de şters pe jos, ori ai surzit!? Si dă-ţi dracu’ căciula aia jos de pe cap, că d-aia n-auzi, d-aia n-auzi…Si aicea nici nu plouă…
In timp ce ne agitam care încotro, Marius, se vede, avea chef de conversaţie:
– Si cum aţi dormit Doamnă, în casă cu lituanii? Fără să aştepte răspunsul meu: nu sânt băieţi răi, unu’ mai trage din când în când pe nas, ăla mare, Ghintas…Da’ nu sânt băieţi răi; noi le-am găsit casa în care stau…Auzi, Puriule, da’ de ce nu a dormit Doamna aici, sa nu …
– Ia mai taci tu mă, din gură, că nu e treaba ta…
Nu pridideam să facem ordine, deşi, nimeni nu stătea; dar e greu să te concentrezi când eşti cu fitilul la fund şi cu purceaua moartă în… casă:
– Unde să pun eu Doamnă, hărtiile astea, să dea dracu’ dacă ştiu…
– Ti-ai găsit pe cine să întrebi!
– Mariuse, nu găsesc bă, mopa, nu ştiu unde a pus-o Ben, el a umblat cu ea ultima dată!
– Si de unde vrei mă, tu, acuma, să-l iau eu pe Ben? Ben e la muncă acuma…Cum să-l întreb eu pe Ben unde a pus mopa, dacă nu e aici?
– N-aţi dat, mă, voi aseră cu ea după pisici, că se suiau pe masă la carne? N-aţi dat după pisici cu ea? Unde să fie, sus pe terasă…s-o ia dracu!…
Aşa că, petele de sânge de pe jos, nu ereu încă şterse şi se auzi un ciocănit în uşă…
– Adu repede prosopul ăla cu care aţi sters uşa, să şterg pe jos cu el, adu repede!
Am şters cum am putut petele de pe jos şi prosopul l-am aruncat la gunoi…să-l ia dracu’ -vorba lui Puriu…
Casa arăta jalnic, vorba aceea: ”copilul cu moaşe multe rămâne cu buricul netăiat”, iar noi, cu purceaua moartă în casă…
– Cine deschide?
– Să deschidă Doamna, cum nu prea întelege!…Mai tragem puţin de timp…Noi ne ducem în bucătărie să mai ascundem ce putem. Pe urmă ieşi tu, Puriule…
– Da’ cine eşti mă, tu, să-mi spui mie ce să fac, cine eşti tu?

Acest articol a fost publicat luni, 5 iunie 2006 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.