Insurgenta de regula, nu creste in copaci! Si nu este o chestiune doar de a indesa niste explozivi intr-o masina, sa-i pui un detonator improvizat dintr-un telefon mobil si citeva fire. Cineva trebuie sa faca rost de acei explozivi, sa-i depoziteze si distribuie. Apoi altcineva trebuie sa invete oamenii cum sa construiasca bomba. Cineva trebuie sa comunice cu ceilalti fara sa fie prins. Altcineva trebuie sa recruteze noi insurgenti fara sa fie detectat si fara sa permita agentii inamici sa se infiltreze. Iar cineva trebuie sa furnizeze siguranta operatiunii. Si toate acestea se intimpla undeva intr-un spatiu geografic bine definit.
Iar acel spatiu a fost, in mare parte, satele si suburbiile din asa-zisul Triunghi Sunnit. Insurgenta s-a nascut acolo, insurgentii sunt stiuti, cunoscuti iar prezenta lor este protejata in acele comunitati. Ei primesc hrana si adapost iar “reteaua” sateasca sau de cartier – in buna traditie a miscarilor de rezistenta din al Doilea Razboi Mondial – ii avertizeaza de orice apropiere a inamicului. Mao Tzedun spunea odata ca revolutionarii trebuie sa fie pentru populatie precum limba fata de dintii: daca populatia isi retrage sprijinul, revolutia se prabuseste.
In centrul acordului politic irakian sta ideea ca – in schimbul concesiunilor financiare si politice – liderii sunniti vor ordona insurgentilor pe care-i controleaza sa inceteze atacurile si vor cere populatiei sa nu-i mai sprijine pe cei pe care nu-i au sub control. Cu alte cuvinte, Baathistii si insurgentii nationalisti legati de conducerea sunnita isi vor inceta operatiunile pe cind jihadistii lui al-Zarqawi, care au agenda lor proprie in zona, fie isi inceteaza actiunile fie li se retrage sprijinul populatiei sunnite. Insurgenta nu va inceta peste noapte dar va descreste vizibil pe masura ce gherilele recalcitrante vor fi silite sa paraseasca regiunea sunnita.
Avind in vedere aceasta dinamica, se asteapta o reluare a ciclului de atentate si violenta de catre acele elemente care se opun acordului politic din Baghdad. Speranta lor sta in faptul ca violenta lor impotriva Shiitiilor va atrage o riposta shiita si de aici sa decurga o rupere a acordului. Dar succesul unei astfel de joc va sta in raspunsul la o intrebare de baza: in ce masura conducerea sunnita controleaza insurgenta? Se crede ca nu este un control total, existind elemente intre sunniti care se opun oricarui aranjament politic.
Se presupune totusi ca majoritatea conducerii shiite doreste acordul politic iar grosul insurgentilor ii vor urma si vor inceta sa-i mai sprijine pe insurgentii “duri”. Acestia ar mai putea inca beneficia de un anumit sprijin remanent al populatiei sau ar putea forta obtinerea unei protectii. Dar aceasta va conduce la miscari intense in sinul comunitatii sunnite care va rezulta, probabil in marginalizarea si infringerea “durilor”.
Toate aceste prezumtii sunt facute in ideea ca americanii si Shiitii au negociat cu cine trebuia dintre Sunniti – adica acei lideri care intradevar detin controlul asupra majoritatii populatiei sunnite. Daca nu, violenta va continua.
Problema reala insa este daca sunnitii vor dori incetarea violentelor. Pentru ca insurgenta este singurul lor atu. Daca opresc violentele dar isi mentin capacitatile de lupta, acordul politic are sanse sa se mentina. Dar daca isi divulga locatiile depozitelor de armament si informatiile legate de personal, ei isi vor pierde avantajul. In fond, Shiitii sunt majoritari iar daca militiile lor ar fi integrate in fortele armate irakiene, ele vor continua sa serveasca scopurile politice shiite. Pe cind daca militiile sunnite ar fi dezarmate si absorbite in cadrul fortelor de securitate, ele si-ar pierde coeziunea si forta de a sluji ca o contrapondere.
Acesta este si motivul intarzierii numirii ministrilor apararii si internelor. Problema este mai degraba de cum vor fi conduse aceste ministere si nu de cine. Shiitii nu au nevoie de garantii pe cind sunnitii da! Iar sunnitii nu vor lasa garda jos pina nu vad niste garantii structurale – arhitectura celor doua ministere si constituirea unitatilor militare si de politie. Dar, in acelasi timp, shiitii si americanii nu vor confirma nici o pozitie sunnita in ministere pina nu vad ca sunnitii pot sa-i controleze pe insurgenti. Logica lor e simpla: sunnitii nu pot face parte din armata nationala si sa ia parte la deciziile politice si in acelasi timp sa continue insurgenta.
Pentru americani este mai importanta “strategia de iesire din razboi”. Pe masura ce violenta scade Statele Unite pot incepe retragerea trupelor si se pot concentra pe problemele din Afghanistan. Este clar de acum ca soarta acordului politic din Irak nu mai este sub controlul lor. Rezultatul depinde, in primul rind de dorinta si capacitatea conducerii sunnite de a opri insurgenta si, in al doilea rind de abilitatea conducerii shiite de a-si domina comunitatea si de a rezista influentelor iraniene.In fapt, toate partile irakiene implicate isi fac calculele astfel incit sa-si asigure interesele cu resurse proprii.
Statele Unite au devenit la acest moment, un spectator. Un spectator insa aflat la un “turning point” – un punct de inflexiune sau o cotitura istorica.
Indiferent de rezultatul acordului politic razboiul US in Irak se apropie de sfarsit: in curind trupele americane fie nu vor mai fi necesare, fie nu vor mai folosi la nimic.
Sursa:
Centrul de Studii Strategice Stratfor – Analiza geopolitica, George Friedman (mai 2006)
Astazi problema a depasit relatia sunito-shiita, devenind problema islamica fata de democratia americana.
Din pacate America inca nu a inteles ca nu se poate face export de democratie in Islam.
Americanii nu inteleg Islamul, iar Irakul ca si Afganistanul demonstreaza acest lucru.