ACUM.TV

Critica unui răspuns pastoral cuprins în cartea “O pogorâre la iad”*

Evanghelia afirmă că mântuirea (împăcarea omului cu Dumnezeu în clipele de dinaintea morţii sau salvarea sufletului) este posibilă. Împăcarea cu Dumnezeu presupune recunoaşterea justeţii Decalogului şi analiza critică a propriei vieţi prin raportare la acesta.

Evanghelia subliniază că mântuirea este condiţionată de pocăinţă şi că omul trebuie să se pocăiască astăzi pentru că mâine ar putea fi prea târziu. Pocăinţa înseamnnă transpunerea în viaţa de zi cu zi a revelării imperativului respectării Decalogului, altfel spus, mărturisirea recunoaşterii justeţii legilor lui Dumnezeu prin perpetuarea cu ajutorul divin dobândit prin rugăciune a efortului susţinut de a trăi în conformitate cu ele. Pocăinţa implică lepădarea păcatului, renunţarea cu ajutorul lui Dumnezeu la comiterea faptelor care contravin legilor Decalogului.

Repetarea la nesfârşit de către un membru al clerului în scrierile sale a tezei discutabile “până în ultima clipă, orice păcătos este un potenţial sfânt” fără a sublinia totodată efectele nocive ale păcatului – şi cu atât mai mult efectele nocive ale păcatului expus public asupra individului şi asupra ansamblului societăţii – conduce inevitabil la smintirea cititorului care nu este bine ancorat în credinţă, întrucât sugerează că revelarea imperativului pocăinţei se produce – dacă se produce – într-un moment predestinat. Dacă astfel de scrieri nu sunt contrabalansate de o convingere fermă bazată pe cunoaşterea mesajului integral al Evangheliei, cititorul ajunge inevitabil la concluzia falsă că efortul de a se sustrage păcatului este lipsit de sens, eventualitatea posibilităţii mântuirii fiind determinată în mod exclusiv de capriciile destinului.

Comentariul care urmează se vrea o analiză raţională a textului integral al unui răspuns pastoral cuprins în cartea “O pogorâre la iad” şi îşi propune să demonstreze erezia mesajului acestuia.

Aliniatul 1:
“Cred că e cumva impropriu să vorbim de o statistică a homosexualilor convertiţi. De regulă, statisticile privind homosexualii ne vin din Apus, unde convertirile la Ortodoxie sunt o raritate în general, nu doar cele dintre homosexuali. La noi, statisticile acestea sunt foarte aproximative, pentru că în concepţia societăţii noastre homosexualitatea încă mai este o ruşine. Iar cei ce se declară homosexuali, fii de acord, o fac din plăcerea de a sfida, care îi caracterizează pe perverşi. De aceea, suntem în faţa unui fenomen foarte curios: toţi homosexualii cunoscuţi sunt întrun conflict declarat cu creştinismul, iar cei convertiţi ascund faptul că au fost cândva homosexuali. Pe lângă asta, pocăinţa şi mărturisirea în Biserica noastră este o taină, de aceea e firesc ca trecutul oamenilor convertiţi să nu se afişeze, decât poate dacă o vor ei. Perversiunile sexuale însă nu sunt nişte păcate pe care, odată scăpat de ele, ai vrea să le mai etalezi. De aici, impresia că homosexualii, în general toţi perverşii, nu au acces la pocăinţă.”

Acest aliniat conţine două afirmaţii corecte care subliniază posibilitatea convertirii homosexualilor:
Este imposibil de făcut o statistică a homosexualilor convertiţi la creştinism:
“Homosexualii… convertiţi ascund faptul că au fost cândva homosexuali.”
Există şi este greşită “impresia că homosexualii, în general toţi perverşii, nu au acces la pocăinţă.”
Afirmaţia necomentată “cei ce se declară homosexuali…o fac din plăcerea de a sfida, care îi caracterizează pe perverşi” este mult prea simplistă. Motivele foarte credibile invocate de cei care îşi declară public homosexualitatea este reclamarea dreptului de a-şi afişa public identitatea şi de a cere încetarea discriminării minorităţilor sexualelor. Înlocuirea acestor motive cu eticheta “plăcerea de a sfida, care îi caracterizează pe perverşi” demonstrează că Savatie nu înţelege de loc mecanismele de funcţionare ale democraţiei în lumea postmodernă sau că evită o analiză critică a acestora. Acest fapt este cofirmat şi de afirmaţia necomentată “în concepţia societăţii noastre homosexualitatea încă mai este o ruşine”. Ţinând cont de faptul că numeroşi români – mai ales tinerii – suferă de un complex de inferioritate faţă de civilizaţia occidentală se impunea o analiză a cauzelor acestui complex de inferioritate precum şi o judecată valorică a faptului că în Occident homosexualitatea nu mai este considerată o ruşine. Se impunea totodată sublinierea faptului că modul de receptare a homosexualităţii în societăţile din lumea postmodernă evoluează invariabil şi într-un ritm infernal în direcţia perceperii acesteia ca expresie a deplinei normalităţi precum şi o analiză a cauzelor acestei dinamici.
Faptul că Savatie nu înţelege de loc mecanismele de funcţionare ale democraţiei în lumea postmodernă sau că evită o analiză critică a acestora este confirmat şi de afirmaţia “toţi homosexualii cunoscuţi sunt într-un conflict declarat cu creştinismul”. Este de notorietate publică faptul că această afirmaţie este falsă. Există foarte mulţi homosexuali care se declară creştini şi care afirmă că nu există nici o incompatibilitate între homosexualitate şi creştinism. Corectă ar fi fost afirmaţia că din Biblie reiese cu claritate faptul că homosexualitatea este un păcat incompatibil cu mântuirea şi afirmaţia că un homosexual care reclamă dreptul de a-şi trăi homosexualitatea nu poate fi membru al Bisericii câtă vreme nu se pocăieşte. Consider că trebuia făcută şi precizarea că nimeni nu îi poate interzice în lumea de azi unui homosexual să se declare creştin – chiar ortodox.
Inconsecvenţă evidentă:
Afirmaţia “cei ce se declară homosexuali…o fac din plăcerea de a sfida, care îi caracterizează pe perverşi” şi afirmaţia “toţi homosexualii cunoscuţi sunt într-un conflict declarat cu creştinismu”l sunt în opoziţie evidentă cu afirmaţia ulterioară: “homosexualul de azi … îşi cere dreptul… de a fi acceptat, chiar de a avea o biserică”.

Aliniatul 2:
“Convertirile dintre curvarii ordinari e absolut logic să fie mai multe, pentru că toţi oamenii sunt curvari ordinari, pe când perverşii sunt minoritate. Însă, dacă e să operăm cu procente, eu nu mă îndoiesc că procentul perverşilor convertiţi este mult mai mare decât cel al curvarilor ordinari, tocmai pentru că sunt minoritate. Nu mă îndoiesc nici de faptul că culmile sfinteniei la care ajung aceşti oameni sunt mai înalte decât la ceilalţi. Şi asta mi se pare explicabil prin faptul că nimeni, odată venit la pocăinţă, nu-şi urăşte păcatele săvârşite aşa ca ei, pentru că, într-adevăr, au ce urâ. Această ură şi îngreţoşare de sine şi de păcatele trecute e o energie grozavă în urcuşul pocăinţei.”

Termenul “curvari ordinari” este ambiguu. Este evident faptul că acesta se referă la heterosexualitate, dar nu este de loc clar dacă se referă doar la sexualitatea normală sau şi la componentele perverse ale instinctului sexual. De aceea nu este de loc clar dacă termenului “perverşi” îi sunt asimilate şi perversiunile heterosexuale (sex oral, sex anal, etc). Aceasta neclaritate este accentuată de faptul că în aliniatul următor în noţiunea “păcate împotriva firii” sunt înglobate în mod explicit doar homosexualitatea, pedofilia şi zoofilia. Cititorul neavizat poate concluziona că perversiunile heterosexuale nu ar fi considerate de Biserică “păcate împotriva firii”, pentru că este evident faptul că în limbajul comun aceste perversiuni sunt asimilate “curviei ordinare”. Este de notorietate faptul că în lumea desacralizată de azi se consideră de regulă că practicarea perversiunilor sexuale de către membrii unui cuplu heterosexual (căsătorit sau nu) este mai puţin gravă decât adulterul (înşelarea partenerului prin întreţinerea de raporturi sexuale normale cu un terţ). În accepţiune comună în lumea de azi se consideră că în interiorul cupului heterosexual “curvia” (perversiunea) este permisă.
Să admitem însă că termenul “curvari ordinari” se referă doar la sexualitatea normală. Datorită faptului că nu toţi oamenii comit adulter, este evident faptul că afirmaţia “toţi oamenii sunt curvari ordinari, pe când perverşii sunt minoritate” are sens doar dacă substituim “curvia ordinară” cu “impulsul sexual de a întreţine raporturi sexuale normale cu o persoană de sex opus”. Acest impuls este însă un reflex normal al instinctului de reproducere, instinct care asigură perpetuarea speciei şi care fi trebuie privit ca izvor al vieţii. Sfânta Scriptură subliniază că acest impuls nu trebuie reprimat ci doar controlat prin îngrădirea sa în cadrul căsătoriei. Doar după ce aceste pecizări esenţiale au fost făcute pot fi discutate afirmaţiile cuprinse în propoziţiile următoare.
Afirmaţia “dacă e să operăm cu procente, eu nu mă îndoiesc că procentul perverşilor convertiţi este mult mai mare decât cel al curvarilor ordinari, tocmai pentru că sunt minoritate” nu are sens pentru că mulţimea “curvarilor ordinari” (care îi cuprinde atât pe oamenii care păcătuiesc comiţând adulter şi cât şi pe cei care nu comit adulter) nu este comparabilă cu mulţimea “perverşilor”, care păcătuiesc cu toţii.
Afirmaţia “Nu mă îndoiesc nici de faptul că culmile sfinteniei la care ajung aceşti oameni sunt mai înalte decât la ceilalţi” denotă o interpretare originală şi profound eretică a parabolei întoarcerii fiului rătăcitor şi a pocăinţei. Afirmaţia citată este un îndemn nedisimulat la căutarea revelaţiei cristice în perversiune, repectiv homosexualitate. Este demn de menţionat faptul că în analiza psihologiei vieţii sexuale Freud subliniază că există o dinamică a perversiunii, că în căutarea plăcerii sexuale omul ajunge să deprindă viciul unor perversiuni din ce în ce mai grave, putând depăşi orice limită a ruşinii, a scârbei, a durerii şi a milei. Călugărul Savatie afirmă că prin intermediul perversiunii pot fi atinse culmi ale sfinţeniei inaccesibile omului obişnuit, care nu a îndrăznit să guste fructul perversiunii.
Afirmaţia la care m-am referit anterior şi propoziţia “ această ură şi îngreţoşare de sine şi de păcatele trecute e o energie grozavă în urcuşul pocăinţei” denotă o viziune originală, de esenţă masochistă asupra pocăinţei. (Viziunea masochistă asupra pocăinţei este atestată şi de fraza care încheie un alt comentar original cuprins în cartea “Dragostea care ne sminteşte”: “Cunosc un om care mulţumeşte Domnului şi pentru păcate şi când mulţumeşte plânge”.)
În general se consideră că mesajul Bibliei şi mesajul operei lui Freud sunt disjuncte. Această teză este susţinută şi de Savatie în cartea sa „Între Freud şi Hristos”. Afirm însă că în domeniul psihologiei vieţii sexuale atât Biblia cât şi Freud explică în mod identic cauzele şi dinamica perversiunii în a cărei plasă cade cu uşurinţă omul desacralizat, respectiv needucat. Atât Biblia cât şi Freud afirmă că înclinaţia spre toate perversiunile este înscrisă (într-o formă mai mult sau mai puţin reprimată) în codul genetic al fiecărui om, că sublimarea componentelor perverse ale instinctului sexual este posibilă prin educaţia făcută copiilor şi că există o dinamică a perversiunii. Freud contestă însă posibilitatea sublimării prin credinţă a impulsului de a întreţine raporturi sexuale normale sau a înclinaţiei spre perversiune în cazul oamenilor care au apucat să guste din fructul acestora. Este demn de menţionat faptul că, deşi afirmă tranşant incompatibilitatea dintre mesajul Bibliei şi mesajul operei lui Freud, viziunea lui Savatie asupra pocăinţei este oarecum similară modului în care a înţeles Freud, care contestă posibilitatea revelaţiei cristice, relaţia călugărilor cu propria sexualitate – Freud consideră că „viaţa acestora este ocupată aproape în întregime de lupta contra tentaţiilor libidinale”. Atât pentru călugărul din modelul de propus de Savatie cât şi pentru călugărul din modelul propus de Freud sexualitatea joacă un rol determinant în viaţa monahală. Deosebirea esenţială constă însă în faptul că Freud descrie dintr-o perspectivă atee o situaţie conformă cu mesajul Evangheliei şi raţional acceptabilă – lupta consecventă a unui om care a luat decizia de a se pocăi cu patimile care îl ispitesc, situaţie ilustrată magistral de dictonul „abţinerea îl face pe om şi instinctul pe animal”. Întrucât Freud nu admite existenţa lui Dumnezeu, nu poate admite nici că prin rugăciune profundă şi sistematică impulsul sexual poate fi aproape integral sublimat (fără a dispărea însă niciodată definitiv). Din perspectivă freudiană mesajul parabolei întoarcerii fiului rătăcitor poate fi crezut doar dacă înţelegem prin bucuria revenirii acasă bucuria luptei împotriva „tentaţiilor libidinale”, luptă a cărei intensitate este proporţională cu libidoul celui în cauză. Intensitatea luptei este într-adevăr – în cazul a doi oameni cu libido potenţial identic – mult mai puternică în cazul fiului rătăcitor (pentru că acesta trebuie să depună după revenirea acasă un efort susţinut pentru a-şi reprima fanteziile sexuale, întrucât excesele practicate au lăsat o puternică amprentă care, conform teoriilor psihanalizei, nu poate fi ştearsă ) decât în cazul fiului ascultător (despre care se presupune că şi-a îngrădit dintotdeauna fantezia sexuală şi că a pierdut – prin sublimare în favoarea responsabilităţii sociale – în bună măsură înclinaţia spre poligamie şi perversiune). Trebuie subliniat însă faptul că din scrierile lui Freud nu reiese câtuşi de puţin că ar exista vreo relaţie de proporţionalitate între mărimea libidoului şi gravitatea perversiunii – omul dezechilbrat psihic încearcă noi perversiuni pentru că sexul normal şi perversiunile practicate anterior nu îl mai satisfac. Consider că raţionamentul materialist-cantitativ freudian este valabil atât în cazul în care transcendenţa nu intră în joc – cazul descris de Freud – cât şi în cazul în care omul reuşeşte să găsească pacea lui Dumnezeu prin sublimarea prin credinţă a componentelor perverse şi poligame ale instinctului sexual (în cazul călugărilor este necesară sublimarea integrală a instinctului sexual).
Consider însă că privit din perspectivă creştină raţionamentul misticist-calitativ al lui Savatie este aberant. Afirmaţia „nu mă îndoiesc nici de faptul că culmile sfinteniei la care ajung aceşti oameni sunt mai înalte decât la ceilalţi” şi afirmaţia „această ură şi îngreţoşare de sine şi de păcatele trecute e o energie grozavă în urcuşul pocăinţei” demonstrează că Savatie propovăduieşte evanghelia unui dumnezeu sadic, care nu este nimeni altul decât diavolul. Afirm că din adevărată Evanghelie reiese că pentru fiecare om există o limită proprie a suportabilităţii alunecării în păcat şi că Dumnezeu îl atenţionează pe om că depăşirea acestei limite conduce la pierderea sufletului. Susţin că metafora conţinută în îndemnul „pocăieşte-te azi, pentru că mâine poate fi prea târziu!” nu are doar un sens temporal (cantitativ) ci şi unul calitativ. Susţin de asemenea că mesajul acestui îndemn este identic cu mesajul alegoriei referitoare la pomul cunoaşterii binelui şi răului (din Prima Carte a Genezei). Susţin de asemenea că, în mod paradoxal, ateul Freud a înţeles foarte bine sensul calitativ al imperativului pocăinţei, pentru că a descris cu exactitate efectele desconsiderării acestuia (omul care îşi propune să-şi exerseze libertatea în împărăţia sexului poate depăşi orice limită a ruşinii, a scârbei, a durerii şi a milei). Este evident faptul că alegoria gustării fructului oprit poate explica incursiunea în împărăţia perversiunii. Este bine cunoscut faptul că diavolul l-a îndemnat pe om să calce porunca de a gusta din fructul oprit, spunându-i că acesta dă ştiinţă. Călugărul Savatie este convins că gustarea fructului oprit le permite celor aleşi să atingă culmi ale sfinţeniei inaccesibile omului care nu îndrăzneşte să facă acest pas. Viziunea lui Savatie referitoare la drumul spre aceste culmi ale sfinţeniei răstălmăceşte parabola întoarcerii fiului rătăcitor. Orice om raţional poate concluziona că sentimentul care l-a determinat pe fiul rătăcitor să ia decizia de a se întoarce acasă a fost mila de sine şi că sentimentul care l-a împiedicat să se întoarcă mai devreme a fost incapacitatea de a conştientiza faptul că se află pe un drum greşit. Petecerea organizată de tatăl fiului rătăcitor la întoarcerea acestuia indică în mod evident sentimentul bucuriei regăsirii. Este evident că această petrecere simbolizează descoperirea prin revelaţie a faptului că sensul propriei existenţe trebuie să fie conform cu Legea lui Dumnezeu (termenul „Legea lui Dumnezeu” poate fi substituit cu termenul „legile negentropice care trebuiesc respectate pentru a evita autodistrugerea individului şi a societăţii”). Fiul revenit acasă îşi asumă responsabilitatea trecutului pentru a nu-l repeta, dar nu reiese câtuşi de puţin că ar fi stăpânit de sentimente de „ură şi îngreţoşare de sine şi de păcatele trecute” şi cu atât mai puţin că obsesia acestora ar putea genera liniştea sufletească proprie unei pocăinţe autentice. Raportul „ură de sine – smerenie” este identic cu raportul diavol – Dumnezeu. Termenul „urcuşul pocăinţei” arată că în viziunea lui Savatie pocăinţa presupune un efort deosebit, suferinţă, în vreme ce prin prisma parabolei pocăinţa autentică înseamnă în mod evident uşurare, bucurie.

* Ierodiacon Savatie Baştavoi: „O pogorâre la iad (Despre păcate şi perversiuni în general)”, Editura Marineasa, Timişoara, 2002 (cartea a apărut cu binecuvântarea Prea Sfinţitului DORIMEDONT, episcop de Edineţ şi Briceni)

Acest articol a fost publicat luni, 10 iulie 2006 la rubrica Polemica.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.