“De ce cred că noi, intelectualii, putem ajuta? Pentru simplul fapt că noi, intelectualii, sîntem cei care, de mii de ani încoace, am provocat dezastre din cele mai groaznice. Genocidul în numele unei idei, al unei învăţături, al unei teorii – iată opera noastră, invenţia noastră: o invenţie a intelectualilor. Dacă am înceta să asmuţim oamenii unii împotriva celorlalţi – lucru pe care îl facem de multe ori cu cele mai bune intenţii – chiar şi numai cu atît am fi deja în cîştig“ (Karl Popper).
Ce înseamnă naţiune? Dar etnie? Dar etnocultură? Vorbim despre naţiune fără să definim noţiunea? Ce fel de patriotism cultivăm, unul naţional sau unul etnic, unul multietnic şi multinaţional sau unul constituţional şi civic? Ce înţelegem prin ideea de stat-naţiune? Ce integrăm în Uniunea Europeană, statul sau naţiunea? Care e legătura dintre cele două noţiuni fundamentale? Asemenea întrebări vor să sugereze că România are o întreagă agendă cu probleme juridice şi cultural-politice de rezolvarea cărora depinde buna sa conlucrare cu lumea şi afirmarea propriilor ei valori.
Statul-naţiune continuă să deţină un rol în memoria colectivă a tuturor europenilor. În al doilea rînd, marea masă a locuitorilor bătrînului continent este încă departe de a considera identitatea europeană ca fiind mai presus de aceea naţională. Pentru Europa Est-Centrală şi de Sud-Est, naţiunea etnică pare încă o idee de nezdruncinat atît în cultura înaltă, cît şi în reflexele mentale ale mulţimii. Ernest Renan a arătat spre sfîrşitul secolului al XIX-lea că „vom vedea sfîrşitul războiului (e vorba de acela franco-german, n.m., V.N.) cînd locul principiului naţionalităţilor va fi luat de principiul care conţine un corectiv: acela al federaţiei europene, superioară tuturor naţionalităţilor (actualizează şi citeşte: comunităţilor naţionale bazate pe etno-cultură n.m., V.N.)…”[1].
De ce şi unde este utilă redefinirea conceptului de naţiune ?
În cultura politică românească, sensurile social, juridic şi istoric ale noţiunii de naţiune nu au făcut obiectul unei atenţii speciale în perioada modernizării. G.M. Tamás este de părere că naţionalismul etnocultural în forma sa extremă a devenit influent şi nu răspunde la întrebările politice. El este mai degrabă o reafirmare a identităţii. Naţionalismul de secol al XIX-lea a întărit statul, în vreme ce naţionalismul etnocultural de secol al XX-lea a nesocotit instituţiile statului, fiind anarhic[2]. În comparaţie cu Occidentul, Europa răsăriteană nu a avut state naţionale decît foarte tîrziu. În consecinţă, etnonaţionalismul său nu putea întări statul. În schimb, el a creat o conştiinţă a unităţii culturale ce avea să fie exploatată în demersul politic pentru distrugerea puterilor imperiale habsburgică şi otomană şi formarea statului-naţiune. Naţionalismul de secol al XIX-lea a creat dispute pe teme teritoriale, invocînd dreptul primului venit şi ignorînd ideea potrivit căreia asocierea geografiei la gîndirea politică poate justifica orice fel de violenţă[3].
“Arderea etapelor”, aşa cum s-a petrecut mai ales în Europa Est-Centrală şi de Sud-Est, a avut rezultate dezastruoase din punct de vedere economic şi instituţional. În situaţia României, acest aspect se observă în absenţa corespondenţei dintre vorbă şi fapte, în afirmarea ideologiilor printr-un limbaj frust şi în lipsa de acoperire în realitate a idealului unicităţii ori moculturalităţii. O parte dintre neajunsuri se explică prin aceea că ideea de etnonaţiune a fost preluată la începutul secolului al XIX-lea, într-un moment în care intelligentsiile comunitare zonale erau insuficient pregătite[4]. În faza premodernă, de exemplu (adică, pînă la începutul secolului al XIX-lea), cea mai mare parte a populaţiilor din Peninsula Balcanică se identificau prin religia ortodoxă (cazurile român, sîrb, bulgar, grec, macedonean) şi nu prin diferenţele culturale, lingvistice, etnice.
Rolul societăţii civile
Multe argumente din genul aceluia invocat, dar şi conservarea îndelungată a unui model social-naţional vetust, ne pun abia astăzi în situaţia de a regîndi conceptul de naţiune prin dimensiunea sa civică şi nu prin prisma vechimii de locuire pe acelaşi teritoriu, a nobleţei originilor, a „purismului” limbii sau prin revigorarea misticii religioase. Etnicul în sensul atribuit acestei noţiuni de romantici semnifică doar conştientizarea apartenenţei la o limbă şi la o cultură proprii, la origini şi istorii comune. Prin acestea, el nu trimite şi nu semnifică încă ceea ce numim naţiune. Prin invocarea etnicului ca valoare identitară supremă se cultivă şi se accentuează diferenţele imaginare. Ele au în vedere superficiale particularităţi derivate din folclor, cîntece, legende, ocupaţii şi fel de a trăi. Prin recunoaşterea diversităţii etnoculturale nu ajungem neapărat la civism şi la reflexele de gîndire ce definesc societatea deschisă. Între majoritate şi minorităţi au rămas distanţe îndatorate limbilor şi culturilor diferite, istoriilor, modelelor şi principiilor de viaţă care se întrîmplă să nu conveargă. Exemplul celor două comunităţi din Cipru, greacă şi turcă, exemplul grupurilor albanez şi sîrb din Kosovo, exemplul secuilor şi românilor din Transilvania, etc. Au rămas oameni şi interese umane insuficient protejate. Cunoaşterea şi recunoaşterea reciprocă ar trebui să devină o posibilă primă treaptă pentru conştienizarea civismului şi asumarea responsabilităţilor individuale şi de grup în toate activităţile.
După 1990, în România a debutat un discurs facil privind educaţia civică şi aceasta pentru că pe de-o parte realitatea socială a continuat să fie ignorată, pe de altă parte, mînuirea conceptelor de către elite a fost şi este departe de a fi una precisă. Perspectivele interculturală/transculturală nu au fost înţelese cu adevărat spre a fi promovate în chip acceptabil în şcoli şi universităţi. Etnoculturalul continuă să alimenteze ideea de etnonaţiune şi indică mai mult incapacitatea de asumare a condiţiei de societate europeană gîndind politici manageriale şi integrînd indivizi şi colectivităţi diverse. Supravieţuirea lui, chiar dacă nu e împărtăşită de toţi, arată că multe segmente sociale refuză să-şi schimbe atitudinea faţă de treburile publice, ascunzîndu-şi neputinţa sub haina confortabilă a unui identitarism colectiv practicat în chip egoist şi care probează în discuţiile publice existenţa cîtorva elemente proprii perioadei premoderne.
Etnonaţionalismul – indiferent de grupul care îl practică -, îngreunează procesul de reformă şi de compatibilizare cu sistemul politic european. El este rezultatul istoriei, dar şi al influenţei ori dominaţiei Uniunii Sovietice. Ilya Prizel şi Maria Todorova argumentează acest din urmă punct de vedere cu observaţia că în cîteva state precum Polonia, România şi Bulgaria tezele etnonaţionalismului au re-născut ca o reacţie la sovietizare[5]. Protocronismul românesc şi tracismul bulgar sînt două exemple dintr-o mulţime. Aceleiaşi dominaţii sovietice i s-ar datora imposibilitatea reexaminării bagajului cultural-istoric după al doilea război mondial, de unde preferinţa de astăzi pentru copierea mecanică a tezelor care au făcut carieră în anii interbelici. Fără să fie singura, aceasta este cu siguranţă una dintre explicaţiile posibile ale supravieţuirii vechilor prejudecăţi conţinute în conceptul romantic de naţiune.
Cetăţeni de gradul I, II, III ş.a.m.d. ?
Multiplu codată din punct de vedere istoric şi cultural, România de astăzi se vede pentru prima oară pusă în faţa faptului de a-şi însuşi alte reguli de raportare la propria populaţie şi la propria identitate. O chestiune dificilă, după un secol şi jumătate de înţelegere unilaterală, monoculturală. Grupurile numeric minoritare (adică, ceea ce unii continuă să definească “străin/străini”) revendică pe de-o parte protecţie, pe de alta, drepturi egale din punct de vedere juridic, civic, profesional şi reecunoaşterea valorilor lor particulare. Faptul că naţiunea română s-a definit etnic, făcînd în felul acesta diferenţe între proprii săi locuitori – cetăţeni de gradul I şi cetăţeni de gradul II, III, etc., singurul criteriu fiind numărul vorbitorilor uneia sau alteia dintre limbi ori numărul credincioşilor dintr-o biserică sau alta – , a condus la autodefinirea grupurilor minoritare prin prisma aceleiaşi idei romantice a etnicităţii.
Totalitarismele fascist şi comunist s-au servit copios de acest mod de a privi lucrurile. Aşa se explică legislaţiile rasiale din anii 1938-1945, din timpul lui Carol al II-lea şi al regimului antonescian, diferenţele de încadrare şcolară, profesională, socială în funcţie de apartenenţa etnică practicate de regimul naţional-comunist. În absenţa unei tradiţii de stînga şi a unei doctrine marxiste, comuniştii României au reluat teza etnonaţionalismului. Înţelegerea naţiunii ca o entitate politică aparţinînd şi fiind condusă de etnia majoritară (sloganul interbelic, “România românilor”, e încă prezent în gîndirea unor ideologi şi oameni politici. De unde şi problema minorităţilor. Ea există din 1918 şi pînă astăzi. De apariţia naţiunii civice încă nu se poate vorbi, deşi România are mare nevoie de asumarea acestui mod progresist de definire identitară.
În loc de concluzii
Moştenirile României – ortodoxă-bizantină, slavă, turcă şi habsburgică – i-au conferit naţiunii române şansa de a se raporta la mai multe modele culturale în acelaşi timp, precum şi aceea de a prelucra şi a adopta un set propriu de valori din care să nu fie neglijate nici una dintre diversităţile ei cultural-lingvistice şi religioase. Or, deşi România se situează prin excelenţă într-o zonă a interferenţelor, în care se văd limpede ambivalenţele născute din coabitarea mai multor culturi, elitele sale au supraevaluat specificităţile. Propaganda etnonaţională rezultă din cultivarea diferenţelor culturale, diferenţe ce, uneori, nu semnifică doar recunoaştere, ci şi prejudecăţi. Aşa cum există o anemică înţelegere a pluralităţii lumii moderne, tot astfel, încurajat de crizele economice şi politice, există pericolul reluării ideilor prăfuite ale istoriei. Faptul e ignorat de o parte importantă a intelectualităţii publice româneşti de ieri şi de astăzi. Înclin să cred că emanciparea prin cultură şi educaţie este importantă şi că, în timp, ea va putea contribui la redefinirea noţiunii de român, respectiv a noţiunilor/conceptelor de neam şi popor din limba română. Exemplul Germaniei postbelice, în care noţiunile mistico-romantice de Deutsche Volk şi Volk Nation au lăsat loc acelora de Staatsbürger (cetăţean) şi Verfassungspatriotismus (patriotism constituţional), indică rostul înlocuirii noţiunilor perimate şi, astfel, al înnoirii limbajelor social-politice şi al structurii de gîndire.
[1] Ernest Renan, La guerre entre la France et l Allemagne, în Idem, Qu’ est-ce qu’ une Nation?, et autres ecrits politiques, Imprimerie Nationale Editions, Paris, 1996, p. 239. Vezi şi Danilo Kiš, On Nationalism, în Paper House: The Ending of Yugoslavia, ed. Mark Thompson, Pantheon Books, New York, 1992, p. 332.
[2] Gáspár M. Tamás, Old Ennemies and New: A Philosophic Postscript to Nationalism, în Studies in East European Thought, 1993.
[3] Ernest Renan, op.cit.
[4] Pentru detalii vezi Victor Neumann, Neam, Popor sau Naţiune? Despre identităţile politice europene, Ediţia a II-a, Ed. Curtea Veche, 2005; cf. şi Idem, Conceptually Mystified. East-Central Europe Torn Between Ethnicism and Recognition of Multiple Identity, Enciclopedică Publishing House, Bucureşti, 2004.
[5] Ilya Prizel, National Identity and Foreign Policy. Nationalism and Leadership in Poland, Russia and Ukraine, Cambridge University Press, 1998.
Nu credeti ca ar trebui sa incepem procesul asta cu Israelul ?
Poate nu stiti dar Isrelul se defineste rasial, se autofeineste stat al evreilor si tot sistemul de legi acolo se bazeaza pe discriminarea rasiala. De aici toate conflictele cu palestinienii.
Inclin să cred ca emanciparea prin cultura şi educaţie este importantă si ca, in timp, ea va putea contribui la redefinirea noţiunii de evreu, respectiv a notiunilor/conceptelor de neam şi popor din limba ebraica.
„Procesul” în sens de desființarea statului Israel? Cât despre discuție vezi articolul Este poporul evreu o invenție? http://www.acum.tv/articol/10751/ Ce mi se pare suspectă e graba cu care sunt canalizate discuțiile către Israel, când sunt atâtea de discutat despre naționalismul etnic (și desuet) din România.
„Procesul” în sens de desființarea statului Israel ?
Nu, Victor Neumann nu argumenteaza pentru desfintarea Romaniei ca stat (unitate administrativ-teritoriala, unitate legislativa, taxare, politie, etc.)
E vorba de procesul de trecere la un stat civic (au tuturor cetatenilor indiferent de etnie/rasa) nu de stat etnic al unui etnii, a poporului roman, respectiv evreu in cazul Israelului.
Ma miram ca nu mentioneaza Israelul, fiindca Israelul e exemplul „paradigamtic” de stat al unui grup etnic, „al evreilor” prin defintie, prin legislatie.
Cand l-am rugat pe Victor Neumann sa scrie acest articol am avut special in minte cazul romanesc, in care multi roman percep nationalismul ca pe unul etnic, de tip secolul XIX si care in secolul al XX-lea a dus la genociduri fara precedent in istoria Romaniei. Cazul Israelului este unul special in care etnia si religia se suprapun si a fost expus in recenzia cartii lui Shlomo Sand.
@Dana
„Nu credeţi că ar trebui să începem procesul ăsta cu Israelul ?”
Eu nu cred că trebuie *început* cu Israelul, dar Israelul poate fi *inclus* la un moment dat.
În afară de asta, descrierea dv. care începe cu „Poate nu ştiţi …” nu corespunde realităţii.
@AlexL –„Eu nu cred că trebuie *început* cu Israelul, dar Israelul poate fi *inclus* la un moment dat”
Eu zic sa il includem de la bun inceput, asta ca sa evitam acuzatii de ipocrizie si „double standard”.
Observati cum se face ca ploua „Dana” (sau cum s-o fi numind in realitate): i-am citat un articol pe tema pe care insista cu obstinatie, publicat mult inaintea acestuia scris de Victor Neumann. Dar vorba acelora din zona de unde provine „Dana”: da’ de jidani nu scrieti nimic? Ba am scris.
@Dana
„Eu zic să îl includem de la bun început…”
Sigur, sigur, incluse trebuiesc de la bun început toate, dar nu aţi dat un motiv pentru care ar trebui să se *înceapă* tocmai cu Israelul, care nu este decat unul din vreo 200 de state de pe pamânt, şi nu este nici pe departe cel mai rău. Curios reflex …
În afară de asta mă bucur că sunteţi de acord cu mine că descrierea dv. care începe cu “Poate nu ştiţi …” nu corespunde realităţii.
@AlexL „Sigur, sigur, incluse trebuiesc de la bun început toate..
Nu toate, se pare ca nu intalegeti eseul lui Victor Neumann. Sunt destule state care nu sunt definite (constitutional sau de facto) ca ale unui grup etnic anume. Nu exista ‘argentinieni’ ca grup etnic, doar cetateni argentinieni.
Nici macar Romania nu e definita asa in Constituie ci, dupa modelul francez, e definita ca stat natiune civica ..Dar asta nu conteaza, e o greseala minora a lui Victor Neumann, pentru ca in practica-de facto- toti romanii considera ca „Romania romanilor”, adica intaleg prin Romania un stat ce apara si promoveaza in primul rand identitatea culturala si interesele romanilor (in sens de grup etnic)- vezi, de exemplu, blocarea Serbiei de catre Romania pe motivul etnicilor romani din Timoc zilele trecute- ei nu sunt „nationali romani” ci doar etnici romani.
Romania e stat etnic de facto, chiar daca nu si de jure-constitutional. Israelul e si de facto, constitutional, asa, altfel nu ar putea avea legile rasiale pe care le are (legat de emigrare a ne-everilor in Israel sau casatoria unui aran israelian cu un ne-evreu, de exemplu).
–dar nu aţi dat un motiv pentru care ar trebui să se *înceapă* tocmai cu Israelul,
Motivul mi sa parut evident, nu am crezut ca e nevoie sa explic. Am sugerat totusi motivul cand am scris ca ma surprinde ca un evreu scrie un eseu in care le predica romanilor sinuciderea colectiva fara sa i-a in considerarea cazul, mult mai apropiat, al tribului propriu ce si-a construit un etno-stat care sa ii apare interesele de grup, si a carui „identitate evreiasca” o apara cu strasnicie.
E clar acum ?
Motivul mi sa parut evident, nu am crezut ca e nevoie sa explic. Am sugerat totusi motivul cand am scris ca ma surprinde ca un evreu scrie un eseu in care le predica romanilor sinuciderea colectiva fara sa i-a in considerarea cazul, mult mai apropiat, al tribului propriu ce si-a construit un etno-stat care sa ii apare interesele de grup, si a carui “identitate evreiasca” o apara cu strasnicie.
PS Am mirosit de la început: e vorba de antisemitism. Persoana își dă adresa de email fictivă danabodea@yahoo.com și postează de la 94.23.239.170. Îi atrag atenția să înceteze activitatea abjectă de troll antisemit la care se dedă de mai bine de un an. Îi recomand acestui troll să nu se mai obosească să posteze. Până ce nu va ieși de sub anonimat nu mai are acces pe această pagină.
Să încerc să înţeleg comentariul dv. ca vrând să spună ceva coerent. Atunci iată ce spuneţi dv.:
România este un stat etnic, şi anume statul etniei române de pretutindeni, şi numai al acesteea. Tot aşa, Israelul este un stat etnic – al tuturor evreilor de oriunde şi numai al lor (menţionaţi o diferenţă: România aste aşa de facto, iar Israelul – de asemenea şi de jure, ziceţi, repet, dumneavoastră).
Apoi, pornind de la constatarea că d-l Victor Neumann este evreu (ce nas bun aveţi!!), îl acuzaţi că pledează pentru un stat român ne-etnic, dânsul fiind de fapt şi în mod făţarnic pentru un stat israelian etnic, aşa cum se şi cade unui membru al acestui trib. Iar în treacăt doreşte să distrugă statul român etnic.
Acestea le ziceţi dv.
Deci dv. porniţi de la ideea că d-l Victor Neumann este tot atât de tribalist că şi dv.
Şi dacă nu este?
Atunci dv. aţi rămas cu mentalitatea din comună primitivă, cu triburi şi tribuleţe care se masacrează reciproc pentru orice conflict mărunt, iar d-l Victor Neumann concepe statul ca un agent al tuturor locuitorilor de pe un teritoriu dat, al cărui sarcină este să asigure respectarea drepturilor tuturor şi convieţuirea lor paşnică.
Articolul lui Viktor Neumann este interesant si oportun in contextul actual, cand discursul nationalist cucereste teren in plin proces de europenizare. In urma cu trei ani, ultimul interviu pe care am avut privilegiul sa-l realizez cu regretatul Andrei Roth, profesor universitar si savant sociolog clujean, intitulat „Patriotismul civic, fenomenul Obama şi morala pentru România” http://www.acum.tv/articol/9072/ viza aceeasi chestiune pe care o considera esentiala pentru viitorul tarii noastre.
Îi recomand acestui troll antisemit și ultranaționalist care semnează „Dana” alias “Nelu Toader” alias “Relu Toader” alias “Mircea Toader” alias “Ovidiu” alias “lex siderius” alias “Popa Zelu” alias “Radu Gligor, ziarist Alba Iulia” să nu se mai obosească să posteze. Până ce nu va ieși de sub anonimat și nu va da explicații pentru acest comportament perfid nu mai are acces pe această pagină. Mai nou, încearcă să posteze de la alt IP 176.31.222.32.
Ambele IP-uri sunt din regiunea Parisului.
IP-urile sunt false. Acest individ nu va mai avea acces aici.
Domnule Neumann, in sfarsit dau de o gura proaspata de cultura!
Nici nu stiti cat admir articolele dvs!
Credeam ca ati disparut, dar fapt este ca eu nu am mai cautat articole pe acest site!E vina mea.
As vrea sa vin cu cateva precizari:
Se pare ca nici acum identificare etno-religioasa nu este moarta. Ca dovada ce se intampla acum in Basarabia.
Numai ca este interesant faptul ca referinta continua la trecutul ortodox nu este deloc un ajutor pentru exclusivismul regionalist de azi. Ca dovada ca arta manastirilor moldovenesti de acum o jumatate de mileniu nu a fost…exclusiv ortodoxa. Se pot gasi printre „sfinti”, alaturi de personajele iudeo-crestine, si imaginea lui Platon, a lui Socrate, Aristotel, cat si… a „sfintilor Varlaam si Ioasaf” care de fapt redau legenda lui …Buddha!
O realitate foarte cosmmopolita, care in nici un caz nu justifica intoleranta actuala a societatii!
Domnule Victor Neumann,
In perioada 1956-1965 s-a construit chimia de pe Valea Trotusului, cu intindere de la Darmanesti pana la Marasesti, nucleul fiind cei 9 km de instalatii din zona Onesti-Borzesti. Oamenii care au ridicat aceste instalatii erau ROMANI, EVREI, ARMENI, UNGURI, SASI si excavatoarele cu barba, cum li se spunea LIPOVENILOR! Eram o societate CIVILA fara nici o deosebire etnica. Si pot sa spun cu mana pe inima ca nu a existat nici-o urma de resentiment intre doua etnii!
Azi, dupa citirea lucrarii DVs., mi-am dat seama ca interesul major comun (chiar daca era vorba de constructia socialismului) risipeste animozitatile inter-etnice!
Si acum in Romania de azi, cu o economie criminala, care nu se bazeaza pe inteligenta imbogatzitzilor, ci pe ticalosia lor, nationalismul a devenit o arma in mana celor care nu vad alta cale de reconstructie a Romaniei decat prin acuzarea etniilor conlocuitoare, in special a Tziganilor, ca ele sunt vinovate !!
Domnule Sfartz,
Haideti sa tragem linia. O linie pe care Acum incearca sa o traga de cativa ani. Daca inteleg eu bine, revista Acum functioneaza avand drept principiu de baza, „valoarea adaugata”. Adica promoveaza DOAR acele dezbateri, discutii, din care se poate invata cevq, afla ceva nou. Si tocmai aici ajungem si lamarea problema, in ce va priveste. Ati publicat pana la ora actuala 36 de comentarii. Pe teme diverse. Se pare ca Dvs. aveti o parere despre orice. Va inteleg. Si eu as proceda la fel dupa a cincea bere la halba, in birtul mioritic(ce poate fi la Onesti, sau altunde). Si mie chiar imi place berea, dar ma opresc la a doua. Dar sa revin.
La comentariile Dvs., la prezenta Dvs. in paginile Acum.
Nici unul din cele 36 de ecouri ale Dvs. nu a adaugat absolut nimic (va rog, nu mai scrieti vreun ecou nu imi mai explicati, timpul s-a scurs, e vremea sa incetati!). Sunteti fie partinitor, fie patimas, fie inexact in afirmatii fie un calau al limbii romane (de ortografia ecourilor Dvs. s-ar rusina pana si Alma, cainele meu -doar ca ea nu scrie in Acum, alearga pe balta dupa rate) la… „marea vrajeala” – exact cum spunea prietenul meu Gari. Si, in plus, gafati in mod constant. In ultimul Dvs. ecou, promovati exact termenii „Educatiei Gratuite”: „conlocuitor”, „Tzigan” (cu ortografia Dvs. ). Ceea ce nu are nici in clin nici in maneca cu valorile ACUM.
Asa ca nu stiu cum sa inchei…. Ma gandesc doar la un mesaj uman si pacifist, conform cu valorile pe care le aparam. Incetati sa scrieti astfel de ecouri (asta desigur, doar in cazul in care nu exista miracole si nu reveniti si Dvs. la o relativa si banala normalitate a dialogului, acel dialog ce poate sprijini ideea valorii adaugate) si vom castiga astfel cu totii: Acum isi va continua eforturile sustinute cu si mai multe sanse de reusita finala, iar Dvs. va veti simti mult mai bine. Atat. Cred ca s-a terminat. Si sper ca ma intelegeti.
Mau lipsește ca domnul Sfartz, în apologia pe care o face sistemului comunist, să încheie cu „Ceaușescu PCR!”.