“Spune adevărul, îmi tot zicea maica-mea. Dacă nu spui adevărul, îţi taie popa limba!”
Minţea.
Părintele Ţicu nu tăiase limba nici unui copil, după cum am stabilit mai tarziu, în urma unei cercetări exhaustive. Părintele era un om bun şi iubea copiii.
Din cauza faimei proaste pe care i-o creaseră mămicile mincinoase, atunci când trecea pe uliţe, părintele avea complexe. Îi vedea pe toţi copiii satului fugind care-ncotro să se-ascundă prin grădini, pe sub pat sau în spatele casei.
Cam tot pe vremea aceea, de un Crăciun, s-a organizat la noi acasă un pom de iarnă, împodobit cu hârtii sclipicioase, lumânări, bombonele şi… un Moş Crăciun. Atât de tare m-am speriat, că am început să urlu de nu m-a putut potoli nimeni, până când mama, o mare iubitoare de adevăr, mi-a spus să tac odată, că nu e nici un moş, ci mătuşă-mea.
M-am potolit imediat, dar am devenit suspicioasă. Am întrebat-o pe mama ce interese obscure urmăreşte de manipulează aşa de grosolan adevărul. Fiindcă mătuşa-mea nu semăna nici pe departe cu Moş Crăciun.
Mama m-a bătut fiindcă a zis că folosesc cuvinte obscene.
După ce m-au dat la şcoală, mi-au făcut capu’ calendar că trebuie să-nvăţ, fiindcă numai aşa o să ajung să trăiesc bine. Nu ştiu nici azi ce înţelegeau ei prin a trăi bine.
La şcoală am învăţat că cei mai mari oameni de ştiinţă şi inventatorii din toate domeniile erau cetăţenii sovietici. Mai apoi, i-am auzit pe unii şuşotind că n-ar fi chiar adevărat, că mulţi savanţi şi inventatori nesovietici se aflau în primele rânduri.
Cum mie îmi plăcea biologia, n-am mai putut să răstorn cele învăţate, fiindcă mi se formase reflexul pavlovian.
Odată, într-o şedinţă, am simţit nişte simptome ciudate. Un fel de fierbere în cap însoţită de furnicături. M-am ridicat şi am zis:
– După părerea mea…
Dar cel care conducea şedinţa mi-a tăiat brusc elanul:
– Nu ne interesează părerea ta! Tu n-ai nici o părere! Citeşte ce scrie acolo!
Fierbinţeala mi-a pierit pe loc. Am citit frumos şi cu intonaţie.
Când am ajuns acasă, ai mei m-au întrebat de ce sunt aşa de palidă. Le-am spus că era cât pe-aci să mă calce o maşină.
În realitate, eram palidă din cauză că păşisem pe terenul minat al filozofiei. Realizasem că adevărul are mai multe faţete şi mă speriasem.
Dacă o constatare banală cum ar fi “apa e udă” poate fi întoarsă cu argumente în “apa e uscată”, înseamnă că adevărul-adevărat nu poate fi cunoscut.
Observasem, de asemenea, că există adevăruri oficiale şi adevăruri individuale, iar între acestea e un permanent conflict.
Cine repetă adevărurile oficiale şi le valorifică în viaţa de zi cu zi, acela trăieşte mai bine.
Cine exprimă unele îndoieli, riscă să fie călcat de o maşină.
Ca să evit astfel de necazuri, mi-am restrâns îndoielile în spaţiul bucătăriei: 9 metri pătraţi.
Când citesc ce scrie pe etichete, mă înalţ în domeniul filozofiei pure.
Dar observaţiile mele asupra etichetelor nu vor putea fi date publicităţii niciodată.
Din experienta mea culinară, am dedus că nu trebuie să umbli cu adevărul fără mănuşi de protecţie.
Rişti să te arzi. Sau să provoci o explozie cu morţi şi răniţi. Sau să-ţi taie popa limba…
CAMASA DE FORTA – PRO SAU CONTRA?
Excelent scris, d-na Corbea. Talent, echilibru, nostalgie si libertate de optiune pentru cititor:
– cei ce cred ca trebuie sa fie «intelepti», traind in metrul lor patrat de viata fara a le pasa de zbuciumul celorlalti, (fie ca e urletul celor torturati, fie ca e deznadejdea celui expropriat de bunuri, fiinte dragi, traditia si credinta neamului sau dreptul la libera opinie), vor gasi o confirmare a optiunilor lor in textul Dvs, care se incheie cu amenintarile ce-i pindesc pe cei ce incalca preceptul «intelepciunii», «cuminteniei»;
– cei ce cred ca adevarul este relativ, vor gasi iar confirmare in acest text, caci ati «spart», Adevarul in adevarurile fiecaruia si in sofistica (dreptul de a argumenta orice, chiar si neadevarul, in scopul egosit de a-ti promova interesele – fie si doar interesul de a invinge in dispute ;
– cei ce cred ca nu pot renunta la incercarea pe care o reprezinta aceasta Cruce a cautarii adevarului care este unul singur (Eu sunt Calea, Adevarul si Viata), fara a se abrutiza, vor gasi iarasi sprijin in acest text: in fond, insasi faptul ca l-ati scris este o afirmare/chiar daca aparent (?) prin negare… a dreptului fiintei ginditoare la rostirea propriului mod de a gindi.
Un text egal cu orice «optant», fie el filosof, lider, om de rind au ba; imi pun insa intrebarea care este totusi optiunea dvs, pentru ca puneti la sfirsit, acolo unde se fixeaza atentia cititorului ca spre o concluzie, in acel ultim rind ce are privilegiul de a-ti ramine mai mult pe retina gindului decit celelalte… puneti acolo spuneam, pericolele ce-i pindesc pe cei ce indraznesc sa rupa Camasa de Forta.
Sau … sau e o simpla iluzie «spatiala», locul ultimului rind neavind nici o importanta in ordinea esentialului ?
Da, doamna Corbea, Excelent scris !
Stimata doamna Mihacea,
Va multumesc pentru aprecieri si, mai ales, pentru modul atat de clar si de ordonat in care ati descifrat “metaforele” mele.
Va intrebati care este optiunea mea.
Si va raspund: Nu stiu.
Chiar daca suna asa de rau… nu am ce face… sunt total de acord cu antevorbitorul meu…
Atunci de ce nu tac ?
Pentru ca articolul, care m-a uns pe suflet si mi l-a incalzit, replica D-nei Aurora Mihacea atat de corecta si la obiect, nu mi-au dat pace…
Nu pot trece pe langa valoare, fara sa o remarc, asa cum nu pot trece pe langa un tablou stramb, fara sa il aliniez.
Stimate domnule Barbu, am si eu momentele mele mai bune (foarte rar) sau mai rele (deseori), cum a fost si cu propozitia pe care ati remarcat-o, scrisa in graba, inainte de a adormi de tot.
Se mai intampla, n-am ce face! M-am amuzat putin, apoi mi-am zis ca nu se face si repede am apelat la Stefan sa intervina.
Multumesc si… cele bune sa s-adune, cele rele sa se spele.
… frumos ceea ce spuneti… insa sa stiti ca ADEVARUL… nu prieste multora si in caz ca faci prostia sa-l spui te alegi cu dusmani pe viata ori cu demiterea din functii…