ACUM.TV

INIŢIATIVE CIVICE ŞI INSTITUŢIONALE PRIVIND PRIVIND CONDAMNAREA COMUNISMULUI

Autor: Cosmin Dima*

Procesul comunismului şi condamnarea juridică, politică sau morală a celor care au reprezentat structurile oligarhiei comuniste, au fost cerute atât de societatea civilă cât şi de partidele istorice, reapărute pe scena politică românească imediat după revoluţia din decembrie 1989. Cu toate acestea, iniţiativele civice şi instituţionale, fără a le pune în aceeaşi balanţă – din punct de vedere al responsabililor şi al perioadelor în care ele au avut loc – nu au avut un impact politic decisiv, după 1989 până în prezent, în comparaţie cu impactul pe care l-au avut iniţiativele din unele ţări ale fostului bloc comunist: Germania, Cehia, Polonia.
La începutul anului 2006, scena publică românească a fost marcată de controverse, scandaluri privind alegerile în CNSAS, dezbateri publice privind condamnarea comunismului, iniţiative privind deconspirarea securităţii ca poliţie politică, propuneri de legi ale lustraţiei, înfiinţarea unui institut de investigare a crimelor comunismului. Majoritatea acestor fenomene au fost determinate de presiunea societăţii civile, dar şi de o oarecare mobilizare a voinţei politice.
Prezentarea evoluţiei principalelor iniţiative civice şi instituţionale privind condamnarea comunismului este necesară pentru a putea stabili cauzele, factorii implicaţi, dar şi obstacolele pentru care nu a existat până în acest moment un proces al comunismului, după exemplul celorlate ţări foste comuniste.
Înfiinţarea institutelor şi iniţiativele civice a fost marcată de următoarele variabile:
– tipul de guvernare existent după 1989
– lipsa voinţei politice
– o parte dintre foştii nomenclaturişti şi securişti au deţinut funcţii de conducere în stat, putând acţiona prin mijloace constituţionale şi legale
– existenţa unei societăţi civile slabe
– diminuarea a interesului public faţă de problema condamnării comunismului, în codiţiile în care mulţi ar fi putut fi vizaţi de o lege a lustraţiei.

Perioada 1989 – 1996: principalele acţiuni civice şi lipsa iniţiativelor instituţionale în direcţia conturării unui proces al comunismului
Prima şi cea mai semnificativă dintre acţiunile civice a aparţinut unui participant la Revoluţia de la Timişoara, George Şerban, care a propus să se redacteze o Proclamaţie a Timişoarei către ţară, în aceasta fiind necesar a se aminti ce s-a dorit prin Revoluţia din 16 decembrie.
Constituirea GDS (Grupul pentru Dialog Social), a marcat o „alternativă la noua putere” . Încă din primul număr al revistei „22”, s-a publicat, pentru prima oară în România, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi texte fundamentale ale dizidenţei anticomuniste, central-europene „Puterea celor fără putere” a lui Vaclav Havel. De asemenea, au apărut articole semnate de Stelian Tănase, cu privire la natura gorbaciovistă a conducerii feseniste a ţării şi la supravieţuirea structurii oligarhice a comunismului, în ciuda dispariţiei sale ca sistem în urma revoluţiei anticomuniste din 1989. „ Din toate punctele de vedere, GDS a reprezentat o alternativă la noua putere. Fiind un grup elitist, GDS a reprezentat o alternativă la enorma mişcare populară şi populistă care era FSN”.
La 12 ianuarie 1990, demonstranţii au cerut interzicerea Partidului Comunist şi introducerea pedepsei cu moartea pentru cei care au făcut crime împotriva poporului român. Cerinţele au fost aprobate, însă decretele s-au anulat câteva zile mai târziu.
O altă asociaţie a societăţii civile, caracterizată de o puternică orientare anticomunistă şi care a avut un rol foarte important în acele momente, a fost Societatea „Timişoara”, al cărei preşedinte, George Şerban, devenea principalul autor al Proclamaţiei de la Timişoara. Refuzarea de către FSN a cerinţelor cu privire la deconspirarea securităţii ca poliţie politică şi interzicerea participării la viaţa politică a foştilor securişti, revendicarea privind accesul cetăţenilor la propriul dosar, au devenit teme importante pentru guvernarea CDR. De asemenea, acestea erau principalele puncte de interes pentru cei care făcuseră puşcărie politică, aflaţi mai ales în rândul partidelor istorice, precum şi în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România.
AFDPR constituită la 2 ianuarie 1990, AFDPR şi-a continuat activitatea până în prezent şi a marcat viaţa politică şi civică, în special prin celebra Lege Ticu. Obiectivele AFDPR: continuarea luptei contra comunismului şi a oricăror forme totalitare, sprijinirea solidarităţii şi aspiraţiilor comune, abrogarea tuturor legilor cu caracter represiv şi a celor care contravin drepturilor fundamentale ale omului, formarea unei înalte conştiinţe civice, în spiritul adevărului şi frumosului, păcii sociale şi renaşterii morale, cinstirea memoriei celor care şi-au jertfit viaţa în lupta contra comunismului, înfiinţarea de cimitire, ridicarea de troiţe sau aşezarea de plăci comemorative, condamnarea morală în faţa opiniei publice şi traducerea în justiţie a celor vinovaţi de genocid şi crime împotriva comunismului. În 2004, AFDPR a publicat la Editura Ziua, „Album Memorial”- monumente închinate jertfei , suferinţei şi luptei împotriva comunismului. şi „Monumentul de la Jilava”.
În februarie 90, societatea civilă din Timişoara a organizat un miting de protest împotriva modului brutal în care au acţionat minerii chemaţi la Bucureşti de puterea fesenistă. Unul dintre participanţii la evenimentele din Timişoara, George Şerban a făcut, în acea perioadă o propunere ce a marcat scena publică şi politică a perioadei şi nu numai. Această propunere se referea la redactarea unei proclamaţii a Timişoarei către ţară, pentru a se aminti ce s-a dorit prin Revoluţia din 16 decembrie. După o analiză a textului, în şedinţa din 27 februarie 1990, Proclamaţia de la Timişoara a fost adoptată de Societatea Timişoara, ca iniţiativă a lui George Şerban. La 11 martie 1990, acesta a citit-o de la balconul operei timişorene, ea devenind primul document civic, spiritual şi moral al revoluţiei din 1989. În punctul 8 al Proclamaţiei se cerea:
„legea electorală să interzică pentru primele 3 legislaturi consecutive dreptul la candidatură pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilirea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viţa publică este absolut necesară. Cerem de asemenea ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul din simbolurile despărţirii noastre de comunism.”
Ideile contestatare ale societăţii civile şi ale Proclamaţiei de la Timişoara au creat o stare de spirit antifesenistă, care mai târziu a dat naştere manifestaţiei din Piaţa Universităţii.
Susţinerea lui Ion Iliescu de către majoritatea românilor, datorită pârghiilor pe care acesta le controla: televiziunea publică, mass-media, securitate, precum şi ideile lansate prin Proclamaţia de la Timişoara şi susţinute de anumite segmente ale societăţii civile, au creat fenomene contradictorii. „Manifestaţiile din acea perioadă erau o mărturie a fragmentării societăţii civile” (Dan Pavel şi Iulia Huiu).
În data de 22 aprilie 1990, au avut loc două mitinguri electorale, dat fiind faptul că România se afla în perioadă electorală. Primul miting, al PNŢCD, era ţinut în Piaţa Aviatorilor şi celălalt, al Uniunii Democratice de Centru, în Piaţa Unirii. De asemenea, avea loc un marş de protest, organizat de Asociaţia „ 16-21 Decembrie ” şi Alianţa Poporului, ce a avut ca destinaţie finală Piaţa Universităţii. Greşelile făcute de către autorităţi în acea perioadă (arestarea lui Dumitru Dincă, revoluţionar din decembrie 1989 şi unul dintre liderii Alianţei Poporului, brutalizările celor 200 de manifestanţi la ora 5.30, de către 700 de forţe de ordine ), au crescut numărul manifestanţilor. Pentru a se evita alte represalii din partea forţelor de ordine, manifestanţii au baricadat Piaţa Universităţii şi au transformat-o în „zona liberă de comunism”, până la mineriada din 13 iunie 1990.
Tot în această perioadă, au existat anumite revendicări ale manifestanţilor, reunite într-un document „Declaraţia manifestanţilor din Bucureşti” (Ştefănescu 1995, 63-64):
– scoaterea în afara legii, la fel ca şi partidele fasciste, a oricărui partid de tip comunist
– înlăturarea din funcţiile de conducere a celor care au făcut parte din nomunclatura comunistă şi a aparatului represiv în timpul perioadei 1945-1989
– acordul şi susţinerea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara

Manifestaţia anticomunistă din Piaţa Universităţii a fost înăbuşită în sânge regimul fesenist, condus de Ion Iliescu, în timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990.
Alianţa Civică este o asociaţie cu caracter civic, militând pentru consolidarea societăţii civile şi a statului de drept, cea mai largă organizaţie de acest tip din România. Alianţa Civică s-a constituit la data de 6 noiembrie 1990.
Principalele obiective ale Alianţei Civice, enunţate în statut, sunt următoarele:
– militează pentru realizarea societăţii civile şi a statului de drept;
– apără drepturile fundamentale ale omului;
– sprijină instaurarea unui climat de toleranţă şi de încredere între cetăţeni, în particular între diferitele grupări etnice şi religioase;
– luptă pentru cunoaşterea şi răspândirea adevărului în viaţa publică a ţării;
– organizează şi desfăşoară programe de educaţie civică;
– militează pentru integrarea ţării în structurile euro-atlantice;
– acţionează pentru promovarea valorilor şi pentru eliminarea corupţiei din viaţa politică a ţării;
– contribuie la restabilirea legăturilor dintre exilul românesc şi ţară
– acţionează pentru sprijinirea categoriilor defavorizate.
14 – 15 decembrie: Convenţia Naţională a Alianţei Civice, în sala Ateneului Român, lansează Carta Alianţei Civice, deviza Nu putem reuşi decât împreună şi alege comitetul de conducere. Mandatul de preşedinte se va exercita prin rotaţie. Primul preşedinte ales este Marian Munteanu, preşedintele Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti, aflat în greva foamei după eliberarea din detenţia la Jilava.
Puterea şi presa aservită (“Dimineaţa”, “Azi”, “Adevărul”, “România Mare”) consideră că Alianţa Civică destabilizează ţara şi e opera unor “trădători de neam”, “vânzători”, “legionari” etc. În “Adevărul”, din 14 decembrie ,“un grup de patrioţi” face un apel la populaţie împotriva unei “lovituri de stat” pregătite de A.C

În 1993, Ana Blandiana propune Consiliului Europei realizarea, la Sighet, a unui Memorial al Victimelor Comunismului. Iniţiativa civică nu a avut ca răspuns un sprijin din partea regimului fesenist din România, ci înfiinţarea, două luni mai târziu, pe data de 28 aprilie 1993, a Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, condus de un om aservit conducerii FSN, Radu Ciuceanu. Ca urmare a acestei „coincidenţe”, înfiinţarea institutului a stârnit, pe bună dreptate, nemulţumiri în râdurile opoziţiei politice şi în cercurile intelectualităţii. FSN dorea minimizarea importanţei proiectului Alianţei Civice, prin înfiinţarea unui institut controlat de guvern şi finanţat din bugetul de stat.
Propunerea de înfiinţare, sub egida Alianţei Civice şi cu sprijinul Consiliului Europei, a unui centru de studii asupra totalitarismului, a stârnit în acea perioadă de guvernare a „patrulaterului roşu” batjocură în ziarul „Vocea României”. Proiectul, conceput de Ana Blandiana şi Romulus Rusan ca un memorial al durerii şi al rezistenţei, se dorea să fie instalat într-o închisoare dezafectată din Transilvania. Abia în 1997, însă, a fost adoptat, de către Camera Deputaţilor, proiectul de Lege privind declararea „Memorialului victimelor comunismului şi al rezistenţei – Sighet”, situat în municipiul Sighetul Marmaţiei, judeţul Maramureş, ca bun de utilitate publică, de interes naţional. După numeroase greutăţi, Memorialul a fost inaugurat la 20 iunie 1997. În afara lucrărilor de restaurare şi amenajare a fostei închisori (estimate la 1,5 milioane dolari), la Sighet se desfăşoară, periodic, simpozioane de istorie şi se editează cărţi despre istoria noastră din ultimii 50 de ani.
După ce două delegaţii de experţi au vizitat Sighetul, Consiliul Europei a întocmit în 1995 un studiu raport şi a luat Memorialul sub egida sa. Trei ani mai târziu, Consiliul Europei aşează Memorialul de la Sighet printre principalele locuri de păstrare a memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia. Organizarea Memorialului Sighet a fost pe parcurs preluată de Fundaţia Academia Civică.
O problemă importantă a acestei perioade a fost aceea că datorită fragilităţii societăţii civile şi a dizidenţei din anii 80, la putere au rămas tot oamenii din fostele structuri comuniste, ceea ce a dus, din 1990 până în 1996, la evitarea discuţiei şi a acţiunilor concrete, a autorităţilor în sensul unui proces al comunismului, prin adoptarea unei legi a lustraţiei sau înfiinţarea unor institute care să preia arhivele statului pentru desconspirarea securităţii ca poliţiei politică. Cerinţele societăţii civile au rămas în această perioadă simple ecouri. Sfidarea iniţiativelor civice prin denaturarea adevărului despre acţiunea acestora sau prin înfiinţarea unor institute cu scopul de a minimiza o acţiune de amploare a societăţii civile, au fost doar câteva metode pentru a tergiversa un proces civic al comunismului.

Perioada 1996-2000: conturarea cadrului instituţional în direcţia condamnării comunismului şi principalele acţiuni civice
Perioada 1996-2000 este marcată de câteva acţiuni civice şi instituţionale, în sensul condamnării comunismului. Acestea s-au desfăşurat mai mult în direcţia morală, prin apelul şi condamnarea prin declaraţii, a regimului comunist, de către preşedintele ţării din acea perioadă, Emil Constantinescu, ca şi prin inaugurarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet.
Singura iniţiativă concretă, din punct de vedere juridic, a fost înfiinţarea CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) la 7 decembrie 1999, decizie politică luată în urma mutilării Legii Ticu privind deconspirarea securităţii. Cu toate că CNSAS a fost constituit pentru a oferi societăţii româneşti o bază instituţională credibilă pentru a putea duce la bun sfârşit procesul de clarificare a trecutului comunist, această instituţie a fost ţinta intereselor politice, iar activitatea sa a fost blocată de refuzurile repetate ale SRI de a preda dosarele securităţii
Alte demersuri concrete pentru condamnarea comunismului nu a făcut însă nici puterea din perioada 1996-2000. În 1997, într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Emil Constantinescu, se solicita: modificarea Legii Arhivelor Naţionale, scoaterea de sub tutela SRI a arhivei fostei Securităţi şi punerea ei la dispoziţia societăţii civile, a fiecărui cetăţean interesat de propriul dosar (după modelul german), precum şi susţinerea unui proiect legislativ pentru anularea sentinţelor în procesele politice pronunţate în anii comunismului şi a efectelor acestora. Pe lângă aceste cerinţe, participanţii au întocmit o Moţiune prin care propuneau Ministerului Educaţiei Naţionale să preia ca materiale de studiu pentru autorii de manuale, lucrările prezentate la simpozioanele Sighet. Aceste solicitări au rămas fără răspuns.
Una dintre cele mai importante iniţiative instituţionale, realizată tot pe fondul presiunii pe care societatea civică a manifestat-o faţă de problemele condamnării comunismului, a deconspirării securităţii , accesul la arivele statului – de altfel chestiuni cerute încă din timpul revoluţiei din 1989 – a fost înfiinţarea CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) prin Legea 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi desconspirarea securităţii ca poliţiei politică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 09.12.1999.
La 16 ani de la Revoluţie, există doar 127 de persoane despre care este cert că au fost ofiţeri sau subofiţeri de Securitate. Sunt cei ale căror nume au fost publicate deja în Monitorul Oficial, alături de funcţiile pe care le-au deţinut în vechile structuri. Acestora li se adaugă o listă, nu prea lungă, de informatori deconspiraţi la cererea celor care şi-au văzut dosarul de urmărire la CNSAS, care au dreptul de a alege dacă fac sau nu public rezultatul cercetărilor în arhive. Pe lângă lista publicată în Monitorul Oficial partea a III a, cu ofiţeri sau subofiţeri de securitate, CNSAS a scos şapte volume de cercetări.
În anul 20000, Fundaţia „Academia Civică” aflată la al VIII-lea Simpozion al Memorialului de la Sighet, a solicitat Guvernului României anularea condamnărilor politice emise de tribunalele comuniste sau de conducerea Ministerului de Interne în perioada 1945-1989. În Moţiunea Fundaţiei „Academia Civică” se preciza că „sentinţele au fost pronunţate în baza unor articole de Cod Penal care erau o expresie a luptei de clasă, iar încarcerările şi termenele de condamnare urmau indicaţiile pe care Partidul Comunist le dădea Justiţiei”. În răspunsurile primite, un secretar general din Ministerul Justiţiei, precum şi Ministrul de Interne, în acea vreme Constantin Dudu Ionescu, comunicau adresanţilor că anularea condamnărilor politice nu este de resortul ministerelor respective şi că lucrarea justiţiei comuniste nu poate fi anulată printr-un act legislativ, întrucât prin aceasta s-ar încălca separaţia puterilor în stat.
Perioada 1996-2000 se încheie cu înfiinţarea IRIR (Institutul Român de Istorie Recentă), creat la iniţiativa lui Coen Stork, fost ambasador al Regatului Olandei (decembrie 1987-mai 1993). IRIR a fost creat în scopul de a răspunde unei nevoi de cunoaştere a istoriei recente, din 1938 până în prezent. Cercetările IRIR se concentrează pe o perioadă dificilă, care a fost marcată de două ideologii radicale ale secolului XX – fascismul şi comunismul. Cercetătorii de la IRIR au realizat în 2004, în colaborare cu Academia Caţavencu şi Fundaţia Gheorghe Ursu, o listă cu cadrele Securităţii din perioada 1949-1989, coordonator fiind Marius Oprea. Alţi cercetători sunt Sorin Cucerai, Armand Gosu şi Ştejărel Olaru.
Această perioadă a reprezentat o uşoară deschidere către condamnarea comunismului, prin iniţiativele civice şi instituţionale făcute în acest sens. Cu toate că regimul din această perioadă nu a fost atât de ermetic precum cel din perioada 1989 până în 1996, cererile societăţii civile privind deschiderea arhivelor securităţii şi anularea condamnărilor politice au fost neglijate.
Perioada 2000-2004: acţiuni civice şi acţiuni instituţionale controversate
În 2003, conform Hotărârii Guvernului nr. 656, a fost organizat Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc (INMER), organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică având ca obiect de activitate culegerea, arhivarea şi publicarea documentelor referitoare la exilul românesc din perioada 1940-1989, precum şi rezolvarea problemelor pendinte legate de fostul exil. Preşedintele acestui institut este Dinu Zamfirescu.
Mişcarea civică „Miliţia Spirituală”, apărută în martie 2003, în urma unui miting organizat de societatea civilă în faţa Palatului Parlamentului cu scopul de a sensibiliza parlamentarii români cu privire la neregulile comise de reprezentanţii Puterii în cadrul CNSAS, a dat o dimensiune spirituală luptei pentru desconspirarea securităţii prin deschiderea arhivelor fostei Securităţi. Grupul, de natură informală s-a constituit din mai mulţi studenţi de la Facultatea de Istorie. Acţiuni specifice: protest împotriva “mutilării” Legii Ticu Dumitrescu (accesul la arhivele fostei Securităti prin CNSAS); Comemorarea victimelor mineriadelor etc.
Pe lângă iniţiativele instituţionale ce au avut ca scop studierea regimurilor totalitare, publicarea documentelor referitoare la exilul românesc, studierea istoriei recente, au existat de-a lungul timpului şi iniţiative menite să denatureze anumite evenimente.
La sfârşitul mandatului, fostul preşedinte Ion Iliescu a înfiinţat Institutul Revoluţiei Române. În data de 7 decembrie 2004, Parlamentul votează Legea 556 privind înfiinţarea Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Potrivit acesteia, Institutul are ca obiect de activitate “analiza ştiinţifică a premiselor, desfăşurării şi efectelor Revoluţiei”, în plan politic, economic şi social, “în scopul realizării unei imagini documentate, obiective şi cuprinzătoare asupra acestui eveniment”. Astfel, Institutul trebuie să culeagă, să arhiveze, să cerceteze şi să publice documente referitoare la Revoluţia română. Printre obiectivele IRR se numără organizarea arhivei, bibliotecii şi muzeului Revoluţiei, efectuarea de studii şi cercetari “pentru aprofundarea premiselor interne şi a conjuncturii internaţionale în care a avut loc Revoluţia” şi editarea de lucrări privitoare la momentul decembrie ‘89.
Încă de la înfiinţare, acest institut a fost primit cu scepticism de către societatea civilă şi partidele din opoziţie. Motivele care au stat la baza suspiciunilor au fost atât de natură financiară, cât şi morală. Bugetul Institutului pe 2005 a fost de 27,5 miliarde de lei vechi. Prin comparaţie, Memorialul de la Sighet, ansamblu de interes naţional din 1997, a primit de la bugetul de stat în anul 2005 doar 5 miliarde de lei vechi. Motivul este componenţa conducerii Institutului, din care fac parte unele personaje obscure ale revoluţiei din 1989, apropiaţi ai lui Ion Iliescu. Câţiva dintre aceştia au fost prezentaţi pe site-ul www.piatauniversitatii.com
Manifestările societăţii civile au trecut, în această perioadă, printr-o criză a libertăţii de exprimare. Dezbaterea cu privire la condamnarea comunismului a cunoscut mai mult forma electronică, prin apariţia site-urilor precum www.piatauniversitatii.com, www.procesulcomunismului.com, în care au fost afişate documente, dezbateri, cărţi, victime ale revoluţiei şi ale regimului comunist din perioada 1945-1989, decât clasicele dezbateri. Printre publicaţiile on-line ce abordează subiecte precum memorialistica, studii de istorie orală, cărţi şi imagini din istoria recentă a României, se găseşte şi publicaţia www.Memoria.ro, proiect care este independent de Memoria-Revista Gândirii Arestate, înfiinţată de Banu Rădulescu la începutul deceniului zece.

Perioada 2004-2006: continuarea conturării cadrului instituţional cu privire la condamnarea comunismului şi efervescenţa acţiunilor civice
Perioada de după alegerile din 2004, este marcată de mai multe evenimente, în plan civic şi instituţional, care au avut ca scop condamnarea comunismului. Societatea civilă devine mai activă şi mai determinată în a cere, din partea autorităţilor, o condamnare instituţională a regimului comunist. În această perioadă se iniţiază apeluri, proclamaţii, se fac dezbateri intense, se propun comisii şi instituţii, variante de legi ale lustraţiei.
Pe 30 aprilie 2005, Sorin Ilieşiu, membru al Grupului pentru Dialog Social din aprilie1990, a lansat Proclamaţia pentru România, apel prin care cerea organizaţiilor non-guvernamentale care în 2004 formaseră „Coaliţia pentru un Parlament Curat” să se constituie în Societatea Civilă pentru România. „ Societatea civilă pentru România trebuie să-şi conceapă proiectul de reformă morală având ca fundament principiile Proclamaţiei de la Timişoara din martie 1990. (…) propun ca noua Proclamaţie, al cărei nume ar putea fi Proclamaţia pentru România sau Proclamaţia Timişoara-Bucureşti, să solicite şi să proclame” un proces al comunismului, curăţarea justiţiei, mitinguri pentru lansarea publică a Proclamaţiei. Acest apel nu a fost singurul. Şi alte personalităţi marcante au cerut un proces al comunismului, prin scrisori deschise sau apeluri.
Una dintre cele mai importante iniţiative instituţionale din această perioadă, care a determinat reacţii pozitive ale societăţii civile, a fost înfiinţarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, printr-o hotărâre de Guvern, la data de 21 decembrie 2005. Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România va încerca să stabilească şi să documenteze o grilă exactă, în care să fie încadrate toate tipurile de abuzuri comise după instalarea regimului totalitar de după cel de-al doilea război mondial. Institutul va putea face sesizări Parchetului, pe baza probelor adunate de cercetătorii institutului.
La aproape un an de la lansarea Proclamaţiei către România, Sorin Ilieşiu a lansat un Apel către Preşedintele Traian Băsescu. Apelul a fost semnat de peste 30 de organizaţii ale societăţii civile şi de sute de personalităţi. Acesta a fost iniţiat în scopul de a cere lui Traian Băsescu, condamnarea comunismului, ca nelegitim şi criminal, printr-o declaraţie solemnă în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului.
Pe 31 martie printr-un alt apel, Doina Cornea a cerut preşedintelui Traian Băsescu, să facă un „gest reparatoriu”, faţă de victimele comunismului. Societatea civilă pare în această perioadă a se mobiliza pentru solicitări pe care le-a avut încă din 1989.
Dezbaterile din ultima perioadă cu privire la un proces al comunismului, efervescenţa societăţii civile şi implicarea autorităţilor au deschis un drum prin care se tinde să se realizeze cerinţele revoluţionarilor din 1989: deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, adoptarea unei legi a lustraţiei, deschiderea arhivelor fostei Securităţi.

Concluzii
În perioada 1990-1996, cerinţele societăţii civile cu privire la deconspirarea securităţii ca poliţie politică au rămas simple ecouri. Sfidarea iniţiativelor civice prin denaturarea adevărului despre acţiunea acestora sau prin înfiinţarea unor institute cu scopul de a minimiza o acţiune de amploare a societăţii civile au fost doar câteva metode pentru a tergiversa un proces al comunismului.

Perioada 1996-2000 a reprezentat o uşoară deschidere către condamnarea comunismului, prin iniţiativele civice şi instituţionale făcute în acest sens. Cu toate că regimul din această perioadă nu a fost atât de ermetic precum cel existent din perioada 1989 până în 1996, cererile societăţii civile privind deschiderea arhivelor securităţii şi anularea condamnărilor politice au fost neglijate.

Dezbaterea cu privire la condamnarea comunismului în perioada 2000-2004 a cunoscut mai mult forma electronică prin apariţia site-urilor precum www.piatauniversitatii.com, www.procesulcomunismului.com, în care sunt afişate documente, dezbateri, cărţi, victime ale revoluţiei şi ale regimului comunist din perioada 1945-1989, etc., decât clasicele dezbateri.

Ultima perioadă conturează o deschidere a autorităţilor cu privire la condamnarea comunismului şi o activitate a societăţii civile mai intensă susţinută prin apeluri, proclamaţii, dezbateri şi atitudini reactive la adresa inconsecvenţei politice.

Bibliografie şi precizări:
„Nu putem reuşi decât împreună” O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, Dan Pavel, Iulia Huiu, Editura Polirom, 2003
Ibidem „Nu putem reuşi decât împreună” O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, Dan Pavel, Iulia Huiu, op. cit., pg 41
Această scrisoare reînnoia apelul trimis autorităţilor de participanţii la Simpozionul Internaşional “Decembrie 1989-o enigmă care împlineşte şapte ani”, desfăşurat la Timişoara în 18-19 decembrie
Cererile participanţilor din „Scrisoare deschisă adresată domnului Emil Constantinescu, Preşedintele României”
Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, coord. prof. univ. dr. Gheorghe Onişoru, Bucureşti, 2001, 320 p., Arhivele Securităţii, vol. 1, Bucureşti, Editura Pro-Historia, 2002, 296 p., „Bande, bandiţi şi eroi”. Grupurile de rezistenţă şi Securitatea (1948-1968), Florica Dobre (coord.), Florian Banu, Camelia Duică, Silviu B. Moldovan, Elis Neagoe, Liviu Ţăranu (editori), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, 592 p., Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România. 1944-1962, coord. prof. univ. dr. Gheorghe Onişoru, Bucureşti, Editura Kullusys, 2003, 448 p., Arhivele Securităţii, vol. 2, Bucureşti, Editura Nemira, 2004, 618 p., Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicţionar, Florica Dobre (coord.), Liviu Marius Bejenaru, Clara Cosmineanu-Mareş, Monica Grigore, Alina Ilinca, Oana Ionel, Nicoleta Ionescu-Gură, Elisabeta Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, 662 p., Un sfert de veac de urmărire: documente din dosarele secrete ale generalului Nicolae Rădescu, Monica Grigore, Oana Ionel, Dragoş Marcu (editori), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, 463 p. , Trupele de Securitate (1949-1989), Florica Dobre, Florian Banu, Camelia Duică, Silviu B. Moldovan, Liviu Ţăranu (editori), Bucureşti, Editura Nemira, 2004, 712 p.
Vezi Anexa 1 Proclamaţia pentru România
Grupul pentru Dialog Social, Societatea Timisoara, Asociatia Fostilor Detinuti Politici din Romania, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei, Fundatia Academia Civica, Asociatia Pro Democratia, Alianta Civica, Asociatia 21 Decembrie 1989, Blocul National al Revolutionarilor-Decembrie 1989 (126 de organizatii de revolutionari), Institutul National pentru Memoria Exilului Romanesc, Asociatia Revolutionarilor fara Privilegii, Fundatia pentru o Societate Deschisa, Memorialul Revolutiei-Timisoara, Asociatia 15 Noiembrie 1987-Brasov, Fundatia Memoria, Fundatia “Timisoara ‘89”, Fundatia “Gheorghe Ursu”, Liga Pro Europa, Societatea Academica Romana, APADOR-CH, Fundatia Icar, Centrul pentru Monitorizarea si Combaterea Antisemitismului in Romania, Liga pentru Apararea Drepturilor Omului, Fundatia Aspera, Liga Romana de Presa, Institutul Roman de Istorie Recenta, Solidaritatea Universitara, Centrul PEN Roman si Centrul PEN din Republica Moldova (filiale ale organizatiei mondiale a scriitorilor), Asociatia culturala “Pro Basarabia si Bucovina”, Atelierul Civic Ariergarda-Timisoara, Seniorii ligilor studentesti-Piata Universitatii 1990, Fundatia Culturala “Secolul 21”, Fundatia Romana pentru Democratie, Asociatia pentru Educatie Civica (ASPEC), Actiunea pentru Apararea Drepturilor Omului , Confederatia Nationala Sindicala “Cartel Alfa” (circa 1.000.000 de membri), Federatia Sindicala Solidaritatea-Virgil Sahleanu a Metalurgistilor din Romania (peste 10.000 de membri), Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania., Vezi ANEXA 1

* Cosmin Dima este junior researcher în cadrul Fundaţiei Horia Rusu. Este student în anul IV la Facultatea de Management – Administratie Publică, Academia de Studii Economice, Bucureşti. În perioada octombrie 2003 – februarie 2004, a fost membru al Grupului de Analiză Politică din cadrul Fundaţiei Horia Rusu, condus de analistul politic Dorel Şandor.

Acest articol a fost publicat luni, 22 mai 2006 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.