DEZBATERILE PRIVIND CONDAMNAREA COMUNISMULUI
ÎN MEDIUL POLITIC AL ROMÂNIEI POSTCOMUNISTE
Autoare: Iulia Huiu*
Spre deosebire de celelalte state foste comuniste din Europa Centrală – Polonia, Cehoslovacia, Ungaria – după 1964, când au fost eliberaţi deţinuţii politici din închisorile comuniste, opoziţia anticomunistă din România nu s-a materializat în mişcări politice, sociale organizate şi de amploare, ci s-a redus în mare parte la reacţii individuale şi disparate. Acest fenomen are cauze multiple, incluzând caracterul extrem de represiv al regimului.
Opoziţia faţă de regimul comunist în ţările central-europene a îmbrăcat mai multe forme şi strategii succesive, începând de la încercările de răsturnare a regimului de „jos în sus” – Budapesta 1956, continuând cu încercările de reformare din interior – Primăvara de la Praga, 1968 şi până la detaşarea de regim prin construcţia unei „societăţi paralele”. În România au lipsit astfel de manifestări, aşa cum au lipsit iniţiativele de tip „Charta ’77” sau organizaţii precum „Solidaritatea”.
Oarecum în compensaţie, după 1989, mesajul anticomunist a fost reinventat şi s-a concretizat în iniţiative civice şi politice radicale în raport cu problematica judecării şi condamnării regimului totalitar. În replică, autorităţile feseniste în frunte cu fostul apparatchik Ion Iliescu (votat în mai 1990 de 85% dintre alegători) au transformat subiectul într-un tabu politic.
Literatura de specialitate descrie două modele de tranziţie de la regimuri totalitare la democraţie, din punctul de vedere al reacţiei faţă de vechiul regim. Primul model presupune „condamnarea” vechiului regim şi adoptarea de măsuri drastice împotriva foştilor conducători şi torţionari. Cel de-al doilea are la bază ideea reconcilierii naţionale şi amnistierii faptelor trecutului de către noul regim. Faţă de aceste două posibile modele, „România este un caz atipic. În fapt, ambele strategii de rezolvare a problemelor trecutului comunist au fost ignorate. Dezbaterea publică cu privire la una sau la alta dintre cele două opţiuni nu a avut loc. Nu s-a făcut nici dreptate şi nu s-a produs nici reconcilierea, ceea ce a contribuit la adâncirea clivajului dintre putere şi opoziţie, apărut în ianuarie 1990.”
Etape în evoluţia dezbaterii în spaţiul politic pe tema condamnării comunismului
Etapa clivajului comunism-anticomunism – 1990-2000
O primă etapă în evoluţia dezbaterii cu privire la condamnarea comunismului în România postdecembristă se suprapune peste existenţa unui clivaj, care a despărţit FSN şi moştenitorii săi politici de partidele istorice, constituite ulterior în CDR. Acest clivaj politic a fost dublat de un clivaj la nivelul mesajului, partidele istorice făcându-se purtătoarele unui discurs anticomunist.
Practic, până în anul 2000, în spaţiul politic s-au păstrat reminescenţe ale mesajului anticomunist, chiar dacă acesta s-a diminuat treptat, până la dispariţie. În funcţie de gradul de intensitate şi de locul pe care l-a ocupat acest tip de mesaj, am stabilit două subetape:
Etapa radicalismului anticomunist – începutul anilor ’90
Pentru această perioadă trebuie punctate o serie de acţiuni şi iniţiative de condamnare a comunismului, care au venit în special din zona societăţii civile, a organizaţiilor şi asociaţiilor civice, dar care au avut semnificaţie şi impact politic şi la care s-au raliat partidele politice, în speţă cele de opoziţie. Începutul anilor ’90 s-a caracterizat printr-un radicalism al mesajului anticomunist, adoptat de către partidele de opoziţie şi de o parte a societăţii civile.
Manifestaţia din 12 ianuarie 1990
Cea dintâi manifestaţie de amploare după evenimentele din decembrie 1989 s-a desfăşurat la 12 ianuarie 1990, iar printre revendicările prezentate cu acea ocazie se număra judecarea, în procese publice, a acoliţilor clicii ceauşiste şi a teroriştilor, precum şi situarea Partidului Comunist în afara legii. La acea dată, sub presiunea manifestanţilor, a fost adoptat un decret CFSN privind scoaterea PCR în afara legii. A fost singurul moment în care noile autorităţi au cedat în faţa presiunii societăţii civile. Trei zile mai târziu, decretul a fost însă revocat.
Proclamaţia de la Timişoara – Punctul 8
Proclamaţia de la Timişoara constituie unul dintre punctele de reper ale perioadei postdecembriste, atât din punct de vedere programatic, cât şi politic. Celebrul Punct 8 – care solicita interzicerea participării la alegeri a foştilor activişti de partid şi ofiţeri de Securitate – avea să devină un lait-motiv în discursul anticomunist şi avea să invocat în toate manifestările şi acţiunile politice şi civice care aveau ca temă condamnarea comunismului şi a celor care au slujit regimul comunist.
„Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară.
Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special, care să interzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism…”
Textul Punctului 8 îl viza, în mod implicit, pe Ion Iliescu, preşedintele României la acea dată, şi lider al Frontului Salvării Naţionale. Iniţiativă a societăţii civile, Proclamaţia de la Timişoara s-a bucurat de susţinerea partidelor politice, care vor intra apoi în componenţa CDR. Prin intermediul filialelor locale sau al conducerii centrale, au semnat Proclamaţia PNŢCD, PNL, UDMR, PSDR, MER. Printre asociaţiile şi organizaţiile societăţii civile semnatare ale Proclamaţiei se numărau: AFDPR, Forumul Antitotalitar Român, Asociaţia „21 Decembrie”, Societatea „Timişoara”, Asociaţia „Europa”, Asociaţia „16 Decembrie 1989” şi multe altele. Lor li se adăugau zeci de mii de cetăţeni, semnatari individuali.
Piaţa Universităţii – Declaraţia manifestanţilor din Bucureşti
Manifestaţia – maraton din Piaţa Universităţii a fost protestul cu cea mai mare amploare din istoria postdecembristă a României. Declarată „zonă liberă de neocomunism”, Piaţa Universităţii a devenit simbolul protestului împotriva a tot ceea ce reprezenta element de continuitate între vechiul şi noul regim. Proclamaţia de la Timişoara era larg împărtăşită de manifestanţi, care contestau candidatura lui Ion Iliescu şi a celorlalţi lideri FSN care făcuseră parte din nomenclatură. Manifestaţia din Piaţa Universităţii a fost o acţiune a societăţii civile, susţinută moral de reprezentanţi ai partidelor politice de opoziţie. La 25 aprilie 1990, era dată publicităţii o declaraţie care cuprindea revendicările manifestanţilor şi care este relevantă pentru subiectul în discuţie:
„Instaurarea într-o ţară din lume, indiferent de continent, a unui regim comunist s-a făcut şi s-a menţinut prin teroare. Regimul comunist o dată instaurat a dat naştere la sărăcirea şi înfometarea populaţiei, la genocid. Comunismul şi-a dovedit astfel în timpul istoriei sale, să sperăm scurte, caracterul antiumanitar şi distructiv. România a fost, începând cu 1946, şi încă mai este, sub un regim comunist. De aceea, noi care manifestăm astăzi, 25 aprilie 1990, în Bucureşti, dorim să cerem:
Scoaterea în afara legii, la fel ca şi partidele fasciste, a oricărui partid de tip comunist.
Înlăturarea din funcţiile de conducere a celor care au făcut parte din nomenclatura comunistă şi a aparatului ei represiv, în timpul perioadei 1945-1989.
Cercetarea tuturor persoanelor care au aparţinut de cele două categorii menţionate mai sus şi trimiterea în judecată a celor care se fac vinovaţi de susţinerea regimului distructiv din ţară.
Acordul şi susţinerea punctului 8 la Proclamaţiei de la Timişoara (adică interzicerea dreptului de a candida persoanelor din fosta nomenclatură şi Securitate)
Ion Iliescu este principalul vinovat de deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei începute în decembrie 1989. Apelăm la toţi românii ca în ziua de 1 mai 1990 să manifesteze împotriva regimului totalitar din ţară.
Fie ca 1 mai 1990 să reprezinte ziua prăbuşirii comunismului, a detronării nomenclaturii şi a Securităţii în România!
Aşa să ne ajute Dumnezeu!”
Mesajul politic şi electoral anticomunist
Lupta împotriva comunismului şi mai ales împotriva celor care erau văzuţi drept continuatori ai vechiului regim, echivalarea între noua putere şi fostul partid comunist, contestarea lui Ion Iliescu şi a legitimităţii acestuia în fruntea statului, datorită apartenenţei la aparatul de partid, au fost subiecte predilecte ale opoziţiei, în campania electorală din 1990 şi chiar ulterior.
La începutul anilor ’90, una dintre temele majore ale opoziţiei şi manifestanţilor civici a fost nu atât solicitarea unui proces al comunismului, cât înlăturarea foştilor nomenclaturişti din funcţii de decizie şi chiar scoaterea partidului comunist în afara legii. Prin urmare, mesajul anticomunist a avut o direcţie precisă şi de multe ori a fost vizat nu regimul comunist în general, ci anumite categorii de reprezentanţi ai acestuia. Fără îndoială că regimul nu poate fi separat de cei care l-au întruchipat şi care l-au servit, însă accentul dezbaterii asupra unor persoane şi mai puţin asupra unor instituţii, asupra a ceea ce a însemnat comunismul ca regim, a făcut ca, în toată această perioadă, ideea unui proces al comunismului să fie una marginală. Atât cât a existat, dezbaterea publică s-a axat pe condamnarea unor categorii de „slujbaşi” ai regimului: foşti activişti, foşti ofiţeri de Securitate, etc. şi mai puţin pe condamnarea regimului în ansamblu, cu tot ceea ce a presupus acesta – îngrădirea drepturilor şi libertăţilor, teroare, poliţie politică, totalitarism, centralism, etc. Acesta ar putea fi unul din motivele pentru care astăzi, la cel mai înalt nivel, este admisă posibilitatea de a nu condamna regimul în integralitatea sa şi se consideră necesară înfiinţarea unei comisii şi elaborarea unei lucrări ştiinţifice pentru a vedea cât şi ce din regimul comunist trebuie condamnat.
Reacţia noii puteri, instalate după decembrie 1989, a fost de a „deturna” mesajul anticomunist vehiculat de partidele istorice şi de a induce, în rândul opiniei publice, teama faţă de „vânătoarea de vrăjitoare” căreia ar putea să-i cadă victime toţi cei 4 milioane de membri ai fostului PCR. Chiar în 1990, iniţiativelor şi discursului anticomunist al opoziţiei, (Ex: sloganul “Alungaţi lupii”, al lui Radu Câmpeanu) FSN avea să-i opună tema consensului naţional şi garantării “liniştii”, respectiv a unui climat social şi politic stabil. Aceasta deriva din înţelegerea psihologiei mulţimilor şi exploata politic temerile postdecembriste legate de eventuala destabilizare a noului regim, identificat cu FSN şi de pericolul fictiv al incriminării, laolaltă, a tuturor foştilor membri de partid, fără nici un fel de diferenţiere între gradul lor de implicare şi de vinovăţie. Este semnificativ, în acest sens, sloganul pe care Ion Iliescu l-a folosit în campania electorală din 1990: „Un preşedinte pentru liniştea noastră”.
Tactica autorităţilor feseniste de la acea vreme a fost încununată de succes şi a determinat, pe de o parte, înfrângerea adversarilor politici, iar pe de altă parte, transformarea subiectului condamnării comunismului într-unul tabu.
„Cruciada anticomunistă a partidelor istorice, iar mai târziu a CDR, nu a fost o simplă eroare strategică, o enormă autoamăgire, ci a însemnat şi o eroare tactică gravă, cu consecinţe vizibile în campania electorală şi în rezultatul alegerilor.”
Elemente programatice
Propaganda fesenistă, menită a denatura mesajul anticomunist al opoziţiei, pentru a trezi teama opiniei publice faţă de „epurarea” tuturor foştilor membri de partid, şi-a făcut resimţite efectele în plan politic multă vreme. Pe acest fond, în 1992, în cadrul Convenţiei Democratice era considerată preferabilă desemnarea unui candidat la preşedinţie care să fi fost simplu membru al PCR, pentru a pune capăt speculaţiilor şi de „a-i linişti pe cei aproape patru milioane de foşti membri PCR şi familiile lor.”
De asemenea, programul politic al Convenţiei – Platforma-Program a Convenţiei Democratice din România pentru scoaterea Ţării din criză prin lege, adevăr, reconciliere şi reformă – cuprindea un capitol privitor la „Reconcilierea naţională”, în care se făceau distincţiile necesare:
„Impasul prin care trece ţara are la bază o criză de neîncredere, atât la nivelul relaţiilor dintre indivizi, cât şi la cel al relaţiilor dintre individ şi statul autor de crime, abuzuri şi nedreptăţi. Pentru depăşirea acestei crize şi a tensiunii sociale generate de ea, este necesară stabilirea unor criterii clare, de ordin juridic şi moral, menite să înlăture confuzia, să-i deosebească pe cei vinovaţi în mod direct de dezastrul ultimilor 45 de ani de aceia pentru care vinovăţia aparentă s-a suprapus, în mod difuz, cu suferinţa.
Pornind de la necesitatea adoptării unei astfel de soluţii, în spiritul dreptăţii, dar şi în cel al toleranţei şi iertării creştine, CONVENŢIA DEMOCRATICĂ susţine următoarele:
– Respingerea oricăror forme de blamare sau culpabilizare a milioanelor de membri ai fostului partid comunist, inclusiv a celor care au ocupat funcţii de partid neretribuite, care nu au cules avantaje ilicite de pe urma calităţii de membru de partid şi care sunt chemaţi să contribuie, pe măsura întregii lor pregătiri şi capacităţi, la reconstrucţia politică, economică şi morală a României. CONVENŢIA DEMOCRATICĂ socoteşte că orice încercare de discriminare a lor sau de asimilare cu adevăraţii vinovaţi este o diversiune a celor ce urmăresc confuzia şi întârzierea instalării în România a unei democraţii bazate pe reconciliere.
– Considerarea ca lipsiţi de credit moral, pentru durata următoarelor două legislaturi ale Parlamentului României, a foştilor activişti plătiţi ai partidului comunist şi a cadrelor fostei Securităţi. În lipsa unor prevederi ale legii electorale, facem apel la înţelepciunea oamenilor de bună credinţă, care vor şti să-i identifice şi să nu le acorde încrederea prin vot.
– Împiedicarea temporară a accesului la funcţii publice a persoanelor care au comis abuzuri grave, temeinic dovedite, în timpul dictaturii comuniste.
– Aducerea în faţa justiţiei, cu respectarea celei mai stricte legalităţi, a persoanelor care, începând cu 6 martie 1945, au introdus dictatura comunistă în România, au iniţiat şi condus principalele acţiuni teroriste îndreptate împotriva fiinţei biologice şi spirituale a naţiunii. Aceste persoane sunt autorii prezumtivi ai unor crime împotriva umanităţii. Judecarea lor va contribui la scoaterea la lumină a adevărului ascuns decenii în şir şi va ajuta generaţia tânără să cunoască diferenţa dintre bine şi rău.
Acţiuni politice
Efervescenţa perioadei imediat postdecembriste a scăzut treptat în intensitate şi dezbaterea politică s-a mutat într-un cadru instituţionalizat.
În 1993, Constantin Ticu Dumitrescu a avut iniţiativa introducerii unei moţiuni simple, privitoare la informatorii fostei Securităţi. „Tema moştenirii fostei Securităţi a fost crucială pentru opoziţia democratică. Ea avea mai multe componente: soarta foştilor lucrători ai Securităţii, care includea şi prezenţa lor în posturile de conducere din stat, viaţa publică, presă, Biserică, etc., problema continuităţii/ discontinuităţii instituţionale dintre Departamentele Securităţii şi noile servicii de informaţii, problema delicată a complicatului sistem de colaboratori şi informatori ai Securităţii.”
Moţiunea a fost introdusă atât la Senat, cât şi la Camera Deputaţilor şi este una dintre foarte puţinele moţiuni adoptate. În ciuda faptului că a întrunit voturile parlamentarilor (la Senat 104 voturi „pentru”, 2 „contra” şi 2 abţineri; la Camera Deputaţilor 178 „pentru”, 52 „contra”), ea nu a produs efecte concrete. Adoptarea acestei moţiuni indică un paradox. Pe de o parte, comportamentul şi acţiunea politică a majorităţii actorilor politici a fost de evitare a acestei teme şi de tergiversare a adoptării unor măsuri concrete care să conducă la deconspirarea Securităţii şi la condamnarea comunismului. Pe de altă parte, însă, în mod public, aceeaşi actori s-au ferit să se opună făţiş unei astfel de iniţiative precum moţiunea mai sus menţionată.
Tactica nu a fost aceea a negării şi a opoziţiei declarative explicite faţă de condamnarea comunismului, ci a fost mai degrabă o tactică a manipulării, a deturnării sensului mesajului anticommunist, pentru a distrage atenţia opiniei publice, a tergiversării deliberate, a găsirii acelor artificii legale şi instituţionale, astfel încât să se păstreze anumite aparenţe, dar să se împiedice deconspirarea efectivă a Securităţii, descoperirea şi aducerea în faţa opiniei publice a celor care au făcut poliţie politică, îndepărtarea foştilor activişti sau ofiţeri de Securitate din funcţiile publice.
Atenuarea mesajului anticomunist
Aşa cum am arătat anterior, strategia adoptării unui limbaj radical anticomunist a fost una perdantă din punctul de vedere al câştigului electoral imediat, concretizat în procente de vot. Mesajul anticomunist al partidelor istorice nu a avut aderenţă decât la segmente restrânse ale opiniei publice, ceea ce explică şi abandonarea treptată a acestuia şi trecerea sa într-un plan secundar. Renunţarea la discursul despre condamnarea foştilor activişti şi excluderea lor din viaţa politică, dar mai ales la intransigenţa pe care o presupunea acesta, a fost o reacţie contextuală, pragmatică, în condiţiile în care nu s-a bucurat de o percepţie pozitivă din partea electoratului, iar subiectul în sine nu era unul prioritar pe agenda publică.
Raţiuni legate de tactica politică şi electorală şi implicit de confruntarea cu un adversar mai puternic – fie că s-a numit FSN, fie PDSR – a condus la orientarea către alte subiecte de interes pentru electorat. Astfel, în 1996 spre exemplu, CDR a avut ca program electoral Contractul cu România, un document programatic ce răspundea aşteptărilor sociale şi economice ale electoratului. Se renunţase la mesajul anticomunist în favoarea unuia mai focalizat pe cerinţele electoratului şi pe contextul politico-economic.
Chiar dacă au avut la dispoziţie pârghii politice şi instituţionale, partidele s-au ferit să aibă o atitudine intransigentă. Practic, la nivelul puterii – chiar şi atunci când aceasta s-a aflat în mâinile celor care incriminaseră comunismul – a existat o reticenţă permanentă faţă de chestiunea unui proces al comunismului. Nici unul dintre guvernele care s-au succedat nu a avut suficient curaj şi determinare ca să condamne fără echivoc regimul comunist. În România nu a existat o condamnare oficială a comunismului, făcută de către autorităţile statului, chiar dacă, la un moment dat sau altul, aceste autorităţi au fost reprezentate de personalităţi recunoscute ca anticomuniste şi chiar dacă au fost adoptate unele măsuri legislative cu caracter reparatoriu faţă de victimele regimului comunist.
În acest context, iniţiativele şi acţiunea politică a lui Constantin Ticu Dumitrescu au reprezentat mai degrabă o „cruciadă” dusă de unul singur şi nu au făcut parte dintr-o politică explicită a puterii. Dimpotrivă, chiar celebra „lege Ticu” a avut un parcurs legislativ dificil, cu numeroase tergiversări. În calitate de parlamentar, Constantin Ticu Dumitrescu a avut mai multe propuneri legislative din aceeaşi sferă, una singură concretizată într-o lege:
propunere legislativă pentru desfiinţarea condamnărilor şi măsurilor administrative cu caracter politic – procedură legislativă încetată;
propunere legislativă privind accesul la funcţiile publice şi politice ale foştilor demnitari comunişti şi al membrilor aparatului de opresiune – procedură legislativă încetată;
proiect de Lege privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică – Legea nr. 187/ 1999.
În data de 16 mai 2000, Parlamentul României aproba Hotărârea nr. 17, pentru adoptarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ca Poliţie Politică.
De la depunerea moţiunii cu privire la informatorii Securităţii în 1993 şi până la apariţia unei legi de deconspirare a Securităţii şi înfiinţarea Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, trecuseră mai bine de şase ani. Dacă adoptarea acestui act normativ a fost un proces extrem de dificil, implementarea lui s-a dovedit cu atât mai problematică. Funcţionarea CNSAS s-a lovit de numeroase impedimente şi practic nu am asistat la deconspirarea Securităţii. Tergiversarea preluării de către CNSAS a arhivelor fostei Securităţi, în special cele gestionate de către SRI, disputele din interiorul instituţiei, abordarea de tipul „kilometri de dosare” au ştirbit credibilitatea CNSAS, încrederea în capacitatea acestuia de a „face lumină” în dosarele Securităţii şi chiar au făcut ca activitatea instituţiei să alunece uneori în derizoriu.
Abandonarea temei anticomuniste în spaţiul politic 2000-2005
Anul 2000 a însemnat revenirea la putere a descendentului direct al FSN – PDSR şi a lui Ion Iliescu. Mai mult decât atât, contextul politic a făcut ca foştii adversari, foştii susţinători ai Punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara – chiar şi cei mai intransigenţi dintre ei – să-şi exprime public opţiunea pentru fostul lider al FSN în turul II al alegerilor prezidenţiale. În acest fel, se punea capăt, explicit, vechiului clivaj comunism-anticomunism.
După ce fusese trecut în plan marginal chiar de promotorii lui, subiectul condamnării comunismului părea abandonat. Chiar dacă, în această perioadă, au funcţionat ori au luat fiinţă institute de cercetare care, direct sau indirect, studiază perioada comunistă sau aspecte legate de regimul comunist, acest fapt nu a presupus niciodată o condamnare a comunismului de către statul român şi nici nu are valoarea unei „reforme morale”.
Readucerea în dezbaterea opiniei publice a „reformei morale”
După alternanţa la putere din 2004, tema „reformei morale”, incluzând o lege a lustraţiei şi modificarea Legii 187/1999, în scopul facilitării accesului la dosare şi aflării adevărului despre cei care au făcut poliţie politică, a fost readusă în dezbaterea publică. Spre deosebire de evoluţia anterioară, acest subiect a fost redeschis mai întâi la nivelul politicului şi nu al societăţii civile, aşa cum se întâmplase anterior. Tot spre deosebire de anii anteriori, iniţiativa a venit de la nivel guvernamental, al puterii.
În decembrie 2005, la 16 ani după căderea comunismului, guvernul a decis înfiinţarea Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România.
În februarie 2006, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 16/ 2006, a fost modificată Legea nr. 187/ 1999, privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, în sensul limitării accesului la funcţiile publice a persoanelor care au avut relaţii cu fosta securitate şi în sprijinul facilitării accesului la propriul dosar. Proiectul de Ordonanţă a fost elaborat de un grup de lucru special constituit şi a pornit de la analiza deficienţelor înregistrate în activitatea CNSAS.
În vara anului 2005, mai multe organizaţii ale societăţii civile şi intelectuali de marcă au formulat pe adresa Cotroceniului mai multe cereri civice pentru condamnarea comunismului. Atunci, preşedintele a declarat că nu poate face o astfel de declaraţie publică cu de la sine putere, pentru că ar fi lipsită de credibilitate, în absenţa unui raport fundamentat ştiinţific. Băsescu a mai spus că a trăit şi el privaţiunile perioadei comuniste, că ştie despre suferinţa din închisori a unora şi că are cunoştinţă de Memorialul de la Sighet, de lucrările ştiinţifice privind comunismul, dar că toate acestea nu sunt suficiente. Preşedintele a avut prima discuţie pe această temă chiar după preluarea mandatului, în decembrie 2004, la Timişoara. Aceasta a fost urmată, în luna martie 2005, de o întâlnire cu Constantin Ticu Dumitrescu, în care acesta i-a cerut condamnarea comunismului.
Încă de atunci, Băsescu i-a cerut lui Ticu Dumitrescu să propună o comisie de istorici care să elaboreze un document istoric ştiinţific în acelaşi mod în care s-a procedat cu condamnarea Holocaustului.
Pe 10 martie 2006, peste 250 de intelectuali şi 30 de organizaţii neguvernamentale i-au înaintat preşedintelui Traian Băsescu un apel, în care solicitau condamnarea comunismului. Semnatarii îi cereau şefului statului să condamne regimul comunist ca nelegitim şi criminal, printr-o declaraţie solemnă în faţa camerelor reunite ale Parlamentului.
Preşedintele Traian Băsescu a declarat, şi de această dată, că, în baza unei lucrări ştiinţifice bine documentate, este dispus să condamne crimele comunismului.
“Dacă oamenii de ştiinţă vor constata că trebuie condamnaţi toţi cei 50 de ani de comunism, o voi face. Dar nu o voi face în baza unor presiuni care nu sunt fundamentate ştiinţific”, a spus preşedintele.
“Ştim toţi lucrurile care se afirmă ori de câte ori se vorbeşte de comunism – crimele generate de interzicerea avorturilor, crimele generate de poliţia politică, de munca forţată la canal sau de tot felul de şantiere pe care deţinuţii politici erau obligaţi să lucreze, dar acestea le ştim şi nu avem evaluări măcar aproximative bazate pe documente. Asta înseamnă o muncă de cercetare în arhivele PCR” , a explicat preşedintele.
Şeful statului a spus că, în momentul de faţă nu îi este clar dacă este corectă condamnarea fără discriminare a întregii epoci sau crimele comunismului.
“Îmi trebuie o asistenţă ştiinţifică pentru a lua o decizie corectă Actul de condamnare a unei perioade din istoria unei ţări este un act de mare responsabilitate şi trebuie asumat în deplină cunoştinţă de cauză. Îmi trebuie o lucrare documentată care să evalueze exact ceea ce s-a întâmplat” a mai spus Traian Băsescu.
În urma reacţiilor vehemente a societăţii civile faţă de aceste declaraţii, preşedintele Traian Băsescu a decis constituirea unei Comisii Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, comisie condusă şi coordonată de istoricul şi politologul Vladimir Tismăneanu. Scopul Comisiei, este “elaborarea unei sinteze ştiinţifice privind crimele şi abuzurile regimului comunist din România de la înfiinţarea sa şi pînă la Revoluţia din decembrie 1989”.
În dezbaterea Parlamentului se află la această oră un proiect de lege a lustraţiei, introdus de parlamentari ai puterii – Proiectul Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist.
Este pentru prima dată când un guvern postdecembrist vorbeşte, în mod explicit, despre condamnarea crimelor comunismului şi face paşi concreţi în acest sens. Din păcate pentru democraţia românească, asemenea iniţiative vin destul de târziu. Dacă în ceea ce priveşte valoarea morală şi simbolică, astfel de acţiuni sunt semnificative, chiar şi la 16 ani după evenimentele din decembrie 1989, din punct de vedere pragmatic şi chiar politic, relevanţa lor este una mult mai redusă. Fără a face exerciţii de istorie contrafactuală, putem afirma că o lege a lustraţiei ar fi avut consecinţe majore imediat după 1989 şi ar fi determinat, probabil, un curs al istoriei total diferit. La 16 ani după căderea comunismului însă, după ce principalii actori politici vizaţi de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara au ocupat ani de zile funcţii cheie în stat – inclusiv pe cea supremă, au fost factori de decizie, au elaborat politicile publice ale tranziţiei, o lege a lustraţiei vine târziu. Dacă ar fi existat voinţa politică pentru un asemenea demers, el ar fi fost mult mai util în contextul anilor ’90.
Concluzii
În mediul politic, dezbaterea cu privire la condamnarea comunismului şi a celor care au comis crime în numele lui a fost mai degrabă una marginală. Mesajul anticomunist a fost reinventat după 1989 şi a fost apanajul partidelor istorice constituite apoi în CDR, precum şi al unei părţi a organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile. Opinia publică a fost puţin receptivă la acest mesaj, dovadă rezultatele electorale slabe ale actorilor politici care au avut acest tip de discurs în 1990, faţă de enorma popularitate de care s-a bucurat Frontul Salvării Naţionale, începând cu decembrie 1989.
Mesajul anticomunist a cunoscut, la începutul anilor ’90, o etapă radicală. Aceasta a fost depăşită din raţiuni politice şi electorale. Treptat, preocuparea faţă de stoparea accesului la funcţii de decizie în stat şi la demnităţi publice a foştilor activişti de partid a fost lăsată în plan secundar, până la dispariţie, chiar şi de către cei mai intransigenţi în acest sens.
În România, autorităţile statului s-au ferit de o condamnare oficială a regimului comunist şi nici nu au iniţiat sau susţinut o dezbatere cu privire la un „proces al comunismului”. De fapt, chiar mesajul anticomunist al opoziţiei a fost unul îndreptat implicit sau explicit împotriva unor actori politici anume sau a unor categorii precise de persoane şi a făcut referire mai puţin la „procesul comunismului” şi la condamnarea regimului în sine. Aceasta se datorează şi abilităţii cu care noua putere a exploatat temerile publice legate de pericolul unei „vânători de vrăjitoare” împotriva milioanelor de simpli foşti membri ai PCR.
Dezbaterea cu privire la o lege a lustraţiei şi la deconspirarea Securităţii a fost readusă recent în prim plan, de data aceasta de către putere, cu scopul realizării unei „reforme morale”.
Bibliografie:
Vezi Dan Pavel, Iulia Huiu, „Nu putem reuşi decât împreună.” O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000 (Iaşi: Polirom, 2003), pp. 92-93.
idem, p. 58.
Vezi idem, pp. 124-125.
Idem, p. 166.
Apel către preşedintele Traian Băsescu (vezi Anexa 1)
Comunicat Rompres, aprilie 2006
Idem
Comunicat al administraţiei prezidenţiale, aprilie 2006
*Iulia Huiu este absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea Bucureşti şi a Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. A obţinut diploma de master în ştiinţe politice la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. În prezent, este masterand în administraţie publică şi integrare europeană, Academia de Studii Economice, Bucureşti. Este coautoare la volumul “Nu putem reuşi decât împreună”, ed. Polirom, 2003, Bucureşti.