SCURTĂ TRECERE ÎN REVISTĂ A LEGISLAŢIEI COMUNISTE .
Autor: Mihai Burcea*
30 decembrie 1947. Regele Mihai I este silit, prin şantaj şi ameninţare, de către Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Petru Groza să abdice. Abdicarea marchează suprimarea totală a vieţii constituţionale în România, după o perioadă de dictaturi succesive şi începutul dictaturii comuniste. În aceeaşi zi, Adunarea Deputaţilor, în cadrul unei şedinţe extraordinare, fără să aibă cvorumul necesar, adoptă Legea nr. 363, prin care România este proclamată republică populară, şi abrogă , prin art. 2 “Constituţia din 1866, cu modificările ei din 29 martie 1923 şi acelea din 1 septembrie 1944 şi următoarele”. Se alege un Prezidiu (cu rol prezidenţial) compus din C-tin I. Prhon, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gheorghe Stere şi Ion Niculi.
11 iunie 1948. Marea Adunare Naţională aprobă şi votează Legea pentru naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport, cu scopul creării sectorului socialist de stat şi premiselor trecerii la conducerea planificată a economiei naţionale şi aplicării politicii de industrializare forţată de mai tarziu. Prin Legea din 1948 se expropriază cinci categorii de întreprinderi : de importanţă economică naţională (petrolul, textilele, lemnul, căile ferate), regională (industrie alimentară şi cea producătoare de mărfuri de larg consum), întreprinderile metalurgice cu peste 100 de muncitori, precum şi toate băncile, întreprinderile comerciale şi companiile de asigurare. Prin aplicarea acestei legi sunt afectate 1060 de întreprinderi industriale şi miniere, reprezentând 90% din producţia ţării (până în 1950). “Naţionalizarea” a fost de fapt o confiscare directă ordonată de puterea politică şi, evident, fără nicio despăgubire.
1 iulie 1948. Decret pentru stabilirea şi reprimarea unor noi crime de sabotaj. Regimul represiv comunist îşi extindea aria de aplicare.
6 iulie 1948. Se instituie regimul de colectare a cerealelor, care se efectuează direct de la batoză ; cotele, reprezentând o parte din prisosul de cereale, restul rămânând la dispoziţia producătorilor pentru sămanţă, consum sau vânzare. Cotele au fost fixate astfel încât să preia maximumul posibil de la producător, cantităţile sporind în funcţie de suprafaţa proprietăţii agrare, indiferent de condiţiile climatice din anul respectiv. Cei care nu predau cantităţile “planificate” erau condamnaţi la închisoare. Adesea ţăranii cumpărau de pe piaţă cereale pentru a “livra” cotele. Regimul cotelor obligatorii a slăbit sensibil gospodăriile ţărăneşti individuale, a construit un instrument foarte eficient pentru a “convinge ţărănimea să-şi predea pământul şi inventarul pentru a intra în colectivă“.
4 august 1948. Decret pentru regimul general al cultelor religioase, prin care se garanta tuturor cultelor din România libertatea de a se organiza, potrivit doctrinei, canoanelor, tradiţiei şi rânduielilor proprii. De asemenea, se prevedea ca nici un cult religios şi nici un reprezentant al unui cult religios şi nici un reprezentant al unui cult nu vor putea întreţine legături cu alte culte religioase, instituţii sau persoane oficiale în afară ţării decât numai cu aprobarea Ministerului Cultelor şi prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe. Statul îşi impune prin acest decret controlul politic total asupra cultelor. Ulterior, prin Decretul din 2 decembrie 1948 privind stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, este desfiinţată Biserica Română Unită cu Roma. Numeroşi preoţi şi înalţi ierarhi greco-catolici care s-au opus abuzurilor declanşate de cele două decrete, vor fi întemniţaţi, unii pierzându-şi chiar viaţa în închisorile comuniste.
30 august 1948. Decretul pentru înfiinţarea şi organizarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului în cadrul M.A.I., cu scopul declarat “de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior”. Statutul ofiţerilor şi subofiţerilor D. G. S. P. nu a fost publicat niciodată în Buletinul Oficial. Schema şi componenţa reţelei informative a structurilor precedente : Serviciul Secret de Informaţii, Biroul II al Armatei, Jandarmeria şi Siguranţa a fost preluată aproape integral de Securitate.
15 ianuarie 1949. Legea pentru sancţionarea unor crime care primejduiesc securitatea statului şi propăşirea economiei naţionale, prevedea pedeapsa cu moartea pentru urmatoarele “crime”: trădarea de patrie, sabotarea propăşirii economice a ţării, neîndeplinirea cu ştiinţă sau îndeplinarea voit neglijentă a îndatoririlor de serviciu, actele de teroare, săvârşite individual sau în grup, constituirea în bande în scop terorist sau de sabotaj s. a. Legea reprezintă o escaladare a măsurilor represive.
1 aprilie 1949. Decret privind organizarea judecătorească. Toate instanţele judecătoreşti, cu excepţia Curţii Supreme, vor judeca de la acea dată cu asesori populari (în sistemul socialist de organizare judecătorească, asesorul popular era o persoană aleasă pe timp limitat, 4 ani, la propunerea organizaţiilor oamenilor muncii, pentru a participa la activitatea de înfăptuire a justiţiei în completele de judecată) care aveau, în timpul judecăţii şi la pronunţarea hotărârii, aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi judecătorii. Primele alegeri de asesori populari (primele de acest fel din istoria justiţiei române) au avut loc între zilele de 10 mai-10 iunie, peste 40. 000 de muncitori, ţărani şi funcţionari au fost aleşi.
30 aprilie 1949. Decret privind sancţionarea infracţiunilor economice (dosirea, distrugerea şi deturnarea produselor sau mărfurilor) cu munca silnică de la 5-15 ani şi amenda de la 10. 000 de lei la 100. 000 de lei.
20 mai 1949. Decret pentru organizarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul Miniştri al R. P. R. Sub aceasta titulatură a funcţionat, până în 1975, cenzura presei şi a tipăriturilor. D.G.P.T. redacta Buletinul Oficial, autoriza apariţia oricăror tipărituri (cărţi, ziare, reviste, programe, afişe etc.), redacta şi difuza presei comunicatele Consiliului de Miniştri.
20 aprilie 1950. Decret privind naţionalizarea unor imobile, fără plata vreunei despăgubiri, “pentru întărirea şi dezvoltarea sectorului socialist în economia R.P.R., pentru asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare numar de imobile “. Intrau sub incidenţa acestui decret imobilele foştilor industriaşi, bancheri, moşieri, mari comercianţi.
16 decembrie 1950. Legea pentru apărarea păcii, ca răspuns la apelul adresat parlamentelor din toate ţările de către cel de-al II-lea Congres Mondial al Partizanilor Păcii (1950). Legea prevedea şi sancţiona ca infracţiuni propaganda de război, răspândirea de ştiri tendenţioase sau inventate, de natură să servească aţâţării la război şi orice manifestare în favoarea dezlănţuirii unui război. În 1960, prevederile ei au fost introduse în codul penal.
18 iunie 1952. Decret privitor la răspunderea pentru nepredarea în termen de către gospodăriile agricole individuale şi cetăţeni a produselor agricole supuse colectării, precum şi la procedura de urmarire silită a executării acestor obligaţiuni. Decretul anunţa o agravare a sancţiunilor pentru nepredarea cotelor. Represiunea atinge cote maxime şi aria colectărilor de produse agricole.
17 februarie 1958. Decretul referitor la instituirea unor măsuri privind asigurarea ordinii de stat. Era prevazută internarea în colonii de muncă obligatorie, pe o perioadă ce varia între 2 şi 4 ani, a persoanelor care, prin manifestările lor, primejduiau sau încercau să primejduiască ordinea în stat. Ministerul Afacerilor Interne putea aplica o pedeapsă privativă de libertate de până la doi ani, în condiţiile achitării de către instanţele de judecată.
30 martie 1959. Decretul privind lichidarea rămăşiţelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură, în scopul ridicării continue a nivelului de trai material şi cultural al ţărănimii muncitoare şi al dezvoltării construcţiei socialiste. Se interzicea darea în arendă şi munca salariată în agricultură. Decretul marca începutul unei noi ofensive împotriva chiaburilor, aceştia fiind obligaţi să se înscrie în G.A.C. sau să cedeze pământul statului (în cazul cedării pământului către stat, nu mai erau obligaţi să predea cotele).
19 ianuarie 1963. Decretul privind regimul maşinilor de scris, multiplicatoarelor şi materialelor necesare reproducerii scrierilor, în care se stipula că: “Deţinerea maşinilor de scris de către persoanele fizice este permisă numai pe baza autorizaţiei organelor locale de miliţie ale Ministerului Afacerilor Interne. Deţinerea sau folosirea de către persoanele fizice a multiplicatoarelor, ca ghestetnere, şapirografe, heliografe şi altele asemenea, precum şi a materialelor necesare reproducerii diferitelor scrieri, ca matriţe şi litere de cauciuc, este interzisă“.
9 aprilie 1964. Decretul prin care sunt graţiaţi 2.920 de deţinuţi politici condamnaţi sub acuzaţia de “uneltire contra ordinii sociale, trădare, spionaj etc”. Acest decret va fi urmat şi de altele în lunile care vor urma. Toţi deţinuţii eliberaţi vor rămâne în continuare cu cazier penal.
1 octombrie 1966. Decretul pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii, cunoscut sub denumirea de decretul antiavort, a avut efecte dezastruoase pentru sănătatea şi viaţa femeilor şi a noilor născuţi. Întreruperea ilegală a sarcinii era sancţionată cu ani de închisoare, atât pentru pentru femeia în cauză, cât şi pentru cei ce efectuau procedura. După o creştere spectaculoasă a naşterilor în primii ani de aplicare a decretului, a urmat reacţia normală a populaţiei: an de an, excedentul a scăzut. Ceauşescu a reacţionat stabilind reguli şi mai severe pentru a opri întreruperile de sarcină, cu încălcarea celor mai elementare drepturi ale femeii. Astfel s-a instituit în fabrici controlul ginecologic pentru a constata persoanele gravide chiar din primele stadii. Se estimează că în România, în perioada 1966-1989 au murit peste 10.000 de femei în urma avorturilor provocate ilegal.
24 iunie 1968. Legea nr. 18 (“ilicitul”) privind controlul provenienţei unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în mod licit. Persoanele despre care existau indicii că au dobândit bunuri în mod ilegal, erau cercetate de către o comisie care funcţiona pe lângă fiecare judecătorie şi era alcătuită dintr-un judecător, un procuror, un delegat al administraţiei financiare şi al miliţiei, un deputat al consiliului popular, precum şi 4 muncitori. Sesizările împotriva unei persoane suspecte de dobândirea unor bunuri ilicite puteau să fie făcute de : orice persoană fizică, organizaţia socialistă în care acesta îşi desfăşura activitatea, organele financiare, organele de urmărire penală sau instanţele judecătoreşti. Deoarece comisia de cercetare, care verifică cererile şi sesizările, putea ţine secret numele celui care a făcut sesizarea, a făcut ca legea să acţioneze, de-a lungul timpului ca un instrument de presiune asupra fiecărui cetăţean.
5 septembrie 1968. Decretul privind constituirea, organizarea şi funcţionarea gărzilor patriotice, organizaţie paramilitară a P.C.R., formată din detaşamente înarmate ale muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor pentru apărarea ţării, alături de armată, în cazul unei invazii străine. (acest decret survine la câteva zile după pătrunderea trupelor sovietice pe teritoriul Cehoslovaciei).
15 noiembrie 1968. Legea privind pregătirea tineretului pentru apărarea patriei. Potrivit legii, activitatea de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei avea o durată de 2 ani şi cuprindea tinerii (băieţi şi fete) în vârstă de la 18 la 20 de ani. În expunerea de motive pentru adoptatrea acestei legi se menţiona: Asigurarea unor forme organizate de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei este totodată o măsură preventivă impusă de existenţa imperialismului – pericol permanent pentru liniştea şi securitatea popoarelor – de uneltirile agresive ale reacţiunii internaţionale. Prin pregătirea pentru apărarea patriei se urmăreşte insuşirea de către tineri a unor cunoştinte şi deprinderi militare, tehnice şi sanitare, călirea lor fizică, educarea acestora în spiritul disciplinei şi ordinii, al patriotismului socialist şi internaţionalismului proletar, al abnegaţiei în apărarea independenţei şi suveranităţii naţionale, a cauzei socialismului şi păcii
27 decembrie 1968. Legea privind comisiile de judecată – organe obşteşti de influenţare şi jurisdicţie, alese în adunările oamenilor muncii sau în sesiuni ale consiliilor populare, prin care se realiza participarea oamenilor muncii la întărirea legalităţii şi educarea cetăţenilor în spiritul legilor.
11 aprilie 1970. Decretul privind stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii privind regulile de convieţuire socială, ordinea şi liniştea publică, în care se prevăd măsuri legislative împotriva celor ce tind să ducă o viaţă parazitară, împotriva celor ce tulbură ordinea şi liniştea publică şi a celor ce comit contravenţii ce nu intră sub incidenţa legii ca fapte penale.
29 octombrie-30 octombrie 1974. În sesiune a M.A.N., se adoptă legea privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale. După cutremurul din 4 martie 1977, prevederile acestei legi au fost folosite de secretarul general al P.C.R., pentru dărâmarea oraşelor, a patrimoniului arhitectonic urban tradiţional în proporţie de 90 %.
28 octombrie 1977. Marea Adunare Naţională adopta Legea privind aprobarea noului Imn de Stat al R.S.R. (pe un text scris de N. Ceauşescu, completat la câteva săptămâni după aceea cu o nouă strofă) şi Legea privind normele de adresare în relaţiile dintre cetăţenii ţării (apreciată de N. Ceauşescu ca o “ măsură care nu se reduce la o simplă schimbare de cuvinte, ci are o importanţă politică “, întrucât “ trebuie să înlăture (…) o serie de norme vechi moştenite de la societatea capitalistă “), prin care li se interzice cetăţenilor ţării să folosească în relaţiile dintre ei apelative ca “domnule “, “ doamnă “, “ domnişoară “, fiind obligaţi să se adreseze unul altuia cu cuvintele de “ tovaraş “, “ tovarăşă “, “ cetăţean “ sau ”cetăţeană “.
28 decembrie 1979. Decretul privind evaluarea construcţiilor terenurilor şi plantaţiilor ce se preiau, cu plata, în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri prevăzute de lege. Statul socialist “valorifica” astfel tot ce rezulta din dărâmarea a mii de construcţii supuse “sistematizării”. Proprietarii imobilelor demolate nu aveau voie să ia ceva din instalaţiile sau materialele rezultate.
19 decembrie 1980. Legea pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe. Legea raţionaliza consumul de alimente pe fiecare judeţ împiedica o circulaţie normală a produselor de la o zonă excedentară la una deficitară, obliga fiecare judeţ să livreze fondului centralizat al statului, la preţuri fixe, tot surplusul de alimente. Sunt introduse cartele la ulei şi zahar, diferenţiat pe categorii : o anumită cantitate de alimente pentru locuitorii de la oraşe şi mult mai puţin pentru zonele rurale. Celelalte produse, începând cu pâinea, se vindeau, în cantităţi limitate, echivalent tot cu o distribuţie pe cartelă. În anii ’80, persoane aflate în alt oraş decât cel în care aveau domiciliul nu puteau cumpara pâine din localitatea respectivă. La fel, studenţii din provincie care învăţau în Capitală erau refuzaţi când voiau să cumpere mezeluri, deoarece nu aveau buletin de Bucureşti.
10 octombrie 1981. Decretul privind măsurile pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei, potrivit căruia se considera infracţiune de speculă şi se pedepsea cu închisoare de la 6 luni la 5 ani cumpararea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună, de ulei, zahăr, făină, mălai, orez, cafea s. a., cu excepţia legumelor, cartofilor şi fructelor pentru iarnă. Acest decret introducea de fapt cartelarea produselor mai sus arătate. De reamintit că, în 1945, guvernul controlat de P.C.R. a reacţionat la fel : a decretat ca “speculanţii” sunt cauza lipsurilor de tot felul cu care se confruntă populaţia şi a edictat pedepse severe cu închisoarea.
18 octombrie 1981. Decretul privind unele măsuri referitoare la întărirea autoconducerii şi autoaprovizionării teritoriale, precum şi la asigurarea aprovizionării în bune condiţii a populţiei cu pâine, făină şi mălai. În baza acestui decret se interzice popuplaţiei aprovizionarea cu produse din afara localităţii de reşedinţă sau în care lucrează şi se stabileşte ca, în perioadele de vârf ale lucrărilor agricole, toţi locuitorii satelor, comunelor şi oraşelor agro-industriale, indiferent de unitatea în care îşi desfăşoară activitatea, să participe efectiv la efectuarea muncilor agricole în unităţile de stat şi cooperatiste. “Autoaprovizionarea teritorială” era formula prin care se interzicea aducerea de alimente dintr-un judeţ în altul fără o aprobare specială a forului central. Ca urmare, în anii următori, persoanele aflate în trecere printr-o localitate nu puteau cumpăra pâine, fiindcă nu aveau reşedinţa acolo! ”Mobilizarea” pentru muncile agricole a inclus în fiecare toamnă zeci de mii de elevi şi studenţi. În zonele rurale, cursurile propriu-zise începeau spre finele lunii octombrie sau chiar la începutul lui noiembrie, după ce şcolarii terminau strânsul recoltei. O atare “mobilizare”, decretată oficial, atestă falimentul agriculturii socialiste; cooperativele agricole de producţie nu erau în stare să-şi îndeplinească menirea cu forţa de muncă proprie.
24 ianuarie 1982. Decretul cu privind aplicarea experimentală a proiectului Legii retribuirii muncii în unităţile agricole cooperatiste. Decretul desfiinţa venitul minim garantat. Cooperatorii erau obligaţi să presteze un număr sporit de zile de muncă pe an, în cooperativele agricole de producţie şi să îndeplinească planurile de producţie. Acestea ereau fixate de la Centru (C.S.P. şi Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare) şi defalcate pe judeţe, pe C.A.P. şi G.A.S., fără a ţine seama de condiţiile locale sau de variaţiunile climatice. A fost redusă cota în produse ce le revenea ţăranilor şi înlocuită prin plata în bani, calculată fireşte la preţurile oficiale şi nicidecum la valoarea pieţei. Prin atare măsuri, situaţia ţăranilor cooperatori s-a înrăutăţit. În faţa crizei agriculturii socialiste, conducerea P.C.R. venea cu noi măsuri restrictive şi dispoziţii organizatorice.
29 iunie 1984. Sesiune a Marii Adunări Naţionale, la care se adoptă Hotărârea pentru aprobarea Programului de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei. Între timp, situaţia alimentară a populaţiei se deteriora tot mai mult. Zahărul şi uleiul erau diferenţiat cartelate: Bucureşti, oraşe mai importante, centre urbane mai mici şi zonele rurale. În comune şi sate, unde locuiau aproximativ 50% din populaţia ţării, raţiile erau cele mai reduse. În plus, locuitorii satelor erau obligaţi, pentru a primi raţiile, să vândă la cooperativele locale ouă – de o anumită mărime- şi anume cantităţi de lapte. “Achiziţiile” se făceau la preţurile fixate de autorităţi, fără vreo legătură cu acelea ale pieţei “libere”. Pâinea vândută la sate era un amestec de făină, tărâţe şi mălai, care după două zile devenea aproape de nemâncat.
– În această listă sunt cuprinse legi adoptate de Marea Adunare Naţională şi decrete normative emise de Prezidiul M.A.N. (Consiliul de Stat din anul 1961) care erau ratificate ulterior, prin lege, de catre Marea Adunare Naţională în sesiunile ordinare.
– În 1974 se crează, prin modificarea Constituţiei, un al treilea organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă: Preşedintele R.S.R., care avea aceleaşi atribuţii ca şi Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Stat.
Precizare:
Textul se bazează pe lucrarea : Istoria României în date-Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2003 şi « Monitorul Oficial » (« Buletinul Oficial » din 1949), 1948-1989.
*Mihai Burcea este absolvent al facultăţii de Istorie a Universităţii Bucuresti (unde este masterand), documentarist la „Academia Caţavencu” (2004-prezent), membru al asociaţiei civice-studenţeşti MILIŢIA SPIRITUALĂ (2003-prezent).